Roger Weingarten                         

 

  

English Version

 

Idiotul-Montpellier 2004

 

Mi-am vîrît hainele în cușeta din vestiar, am învîrtit

încuietoarea de la lacăt, mi-am înfășurat prosopul

aspru în jurul șalelor și mi-am dus ediția Penguin

din „Idiotul” lui Dostoievski în sauna goală. Am așezat

prosopul pe scîndurile vechi și, încovoiat sub cele o sută

șaptesprezece grade Fahrenheit, am deschis primul paragraf.

În cîteva minute, paginile au început să-mi zboare din mîini,

cleiul dintre ele se topise. Pe cînd mă chinuiam să le strîng

la un loc, decenii după decenii ale vieții mele

dispăreau

pînă cînd m-am trezit cu coatele sprijinite de masa

rotundă din Orhideea Regală, apucîndu-l cu palmele pe

Dostoievski, care mă privea disperat de pe fantoma acelei coperți,

în timp ce degete mele căutau febril paginile care ardeau

și-mi imaginam că iau foc,

asta îi povesteam lui Barry

care mă cunoștea încă de pe atunci

și lui Kate care mă cunoaște acum. Le spun că

tata înfășurat în prosop urmat de unchiul meu, de frate-miu,

de editorul ziarului local, de primar, și de șeful poliției au intrat

atunci în acel templu al transpirației, ca un tribunal neașteptat,

s-au adunat în jurul meu și m-au fixat cu toții,

cu excepția fratelui meu care-și rostogolea ochii,

în timp ce am împăturit ce a mai rămas din carte

în prosop, și, ca și cum mă aștepta un drum lung,

mi-am aruncat prospul pe umăr ca o desagă, și am închis

ușa care nu a putut să rețină bulgărele imens de rîsete care s-a rostogolit

în camera dușurilor și care se mi se mai rostogolește și acum în

măruntaie cînd îmi amintesc. Barry îmi cere

spaghetele Pad Thai. Kate ar vrea

o bucățică de pui.

 

 

În camera norilor

 

Levitînd sub duș, navigam

pe curentul cîntecului

adolescentin, vocea mi se spărgea

în stropi și bolboroseli

cînd ușa dușului s-a întredeschis

și l-am văzut pe taică-miu

făcîndu-și nod la cravată

și întrebîndu-mă

dacă e în regulă pentru mine

dacă se recăsătorește. Nu te aud,

i-am strigat, cu săpun în ochi.

Strălucirea perfectă a pantofilor lui

noi a dispărut instantaneu în vălătucul

de aburi. Mai mulți ani după asta,

i-am spus fiului meu în vîrstă de patru ani

care se juca în cadă, „O părăsesc pe maică-ta”, apoi

l-am întrebat dacă înțelege că nu

îl părăsesc pe el. S-a oprit pe loc din fornăitul

lui de scafandru și, fără un cuvînt,

mi-a închis ușa cu oglindă a băii în față. Reflecția mi

s-a întors distorsionată în mînerul de crom răsucit

în sensul contrar acelor de ceasornic. Băiatul meu

cu față roșie s-a întors ca un înger al răzbunării

în pijamale și a început să-mi care la pumni. Am căzut

împreună pe covorașul din baie. Țipa, mă lovea cu genunchii

și mă zgîria, întreaga lui ființă azvîrlită împotriva mea.

Șapte ani de weekenduri și vacanțe mai tîrziu,

visînd că stau îngenuncheat în fața tronului

de porțelean și-i tai tatălui meu unghiile de la picioare, unghiile

creșteau imediat la loc pe măsură ce i le tăiam, sunetul apei curgînd

mă întoarce spre silueta subțiratică a fiului meu care făcea pluta

țipînd la cineva pe care nu-l poate vedea, strigînd cuvinte fără sens

ca un copil în somn,

în timp ce aburul crește.

 

 

Salvare, sindicat, satelit, mizerie

 

Cînd tatăl meu a murit în curtea salvării

părților de vorbire, am vrut să construiesc

 

un lift pînă la cer să urc

dincolo de orizont deasupra mlaștinei

 

de lîngă Weehawken, New Jersey și să-mi

vînd acțiunile suferinței mele sindicatului

 

țînțarilor care se înmulțeau între șanțurile

flancate de răchită și Warehouse Row. Rețeta

 

lui secretă pentru afacerea imobiliară

a secolului: să cumperi pe nimica toată,

 

să aduci niște tipi să-ți curețe locul

și după asta să revinzi la preț mare deasupra

 

unui teanc de hîrțoage avocățești. Primele claxoane

 

ale dimineții. Înnoirea urbană a

aromelor brutăriei. Un om cu un milion de

 

titluri drept pernă mormăie prin somn

în intrarea din spate a restaurantului

 

unde o mînă agitînd mătura îi spune

să-și ia tălpășița. Aleluia

 

pentru ceasul atomic, pentru aparatul

cu unde scurte din ureche

 

unde clădirile din Manhattan

se insinuează în tictacul

 

radioului, unde

mă aleg pe mine însumi

 

comisar local al suferinței

virînd departe de hold-upuri

 

împreună cu un raton plutind

deasupra perechii sale în timp ce

 

privesc țintă la viitorul razelor

mele joase. Deasupra bungalowului

 

Plăjii Autocompătimirii din Florida,

deasupra unui bol cu prune

 

înotînd în porridge pentru cină,

sub lună,-

 

printre palmierii nopții toride de septembrie

sîngele rece al unei revelații

 

se strecoară deasupra scaunului metalic

cu ramă alb-verde de plastic-nu sunt

 

omul de afaceri suspect pe care

l-am îngropat pînă acum de o mie de ori ci

 

un aproape defunct satelit de comunicări

încă rotindu-mă în jurul unui corp

 

semi-celest. Dedic această mișcare de

revoluție bunicului meu, care,

 

cînd i-am trecut pragul

dormitorului, unde

 

rugîndu-se lîngă colivia

dragii lui păsări albastre, îi cînta, „Nu”

 

„face mizerie. Nu face mizerie.”

 

Traduceri de Paul Doru Mugur

 

 

 

 

 

 

 

 

The Idiot—Montpelier 2004

 

I shoved my clothes into the locker, spun

the dial of the combination lock, wrapped the coarse

towel around my waist and marched my Penguin

paperback Dostoevski’s The Idiot into the empty

sauna.  I laid the towel down on the ancient boards

and leaning into the hundred and seventeen

degree heat opened to the first paragraph. In

a matter of minutes, pages floated

down from my hands, the glue that held them

melted.  As I scrambled

to reassemble the signatures, decades

of my life disappear

until I’m leaning

my elbows into the round

corner table of the Royal Orchid, both palms

gripping Dostoevski, desperate and looking

up at me from that ghost of a cover,

my fingers scrambling for the hot

falling pages I imagined bursting

into flames, I tell Barry, who knew me then,

and Kate, who knows me now. I tell them

that my father in a towel followed

by my uncle, my brother, the op-ed

editor, the mayor, and the chief

of police marched into that

temple of sweat, like an impromptu

tribunal, gathered around me and stared, all

except my brother rolling his eyes

as I wrapped the remains

in the towel and, like I was about to take

a long journey, slung it

over my back, then  closed

the door that couldn’t

hold the fireball of laughter from rolling

through the shower room

and around in my belly

every once in a blue moon. Barry asks

me to pass the pad Thai.  Kate

would like a skewer

of chicken.

 

 

 

In The Cloud Chamber

 

Weightless in the shower, I was sailing

on my own adolescent

current of song, my voice

breaking into suds and spray

when the stall door cracked

open to a slice

of my father sliding the knot

in his tie toward his throat

asking was it all right with me

if he remarried. Can’t hear,

I shouted, soap in my eyes.

His new shoe’s perfect

shine took a giant step

backward into the billowing

steam.  Years later, I told

my four year old in the tub,

I’m leaving your mother, then

asked if he understood I wasn’t

leaving him.  He left

his wind-up scuba diver sputtering,

stepped into a towel and without a word

closed the mirror-backed door

in my dripping face. My reflection

distorted in the chrome

doorknob turned counter-clockwise.

My red-eyed boy returned

an angel of vengeance in pajamas,

threw a punch then another

I caught in flight.  We tumbled

to the bath mat.  He cried,

kneed and scratched, his entire

being flailing at mine.  Seven years

of weekends and holidays into the future,

dreaming I’m on my knees at the foot

of the porcelain throne clipping my dead

father’s toenails, the white

crescents growing back

as I go, the sound of bathwater

lapping turns me around to the skinny                                                                           

frame of my son afloat, raging

at someone he can’t see, calling out

the garbled words of a child in sleep,

the steam rising.

 

Salvage, Syndicate, Satellite, Dirt

When my father died in the salvage yard
of parts of speech, I wanted to build

an elevator shaft to climb
the skyline over a marsh

near Weehawken, New Jersey and sell
shares in my loss to the syndicate

of mosquitoes breeding between a cattail
lined ditch and Warehouse Row. His secret

recipe for the real
estate deal of the century: buy it

for peanuts and truck a few
guys in there to clean it up, then sell

high over a low
flame of legalese. The first

horns of morning. The urban
renewal of bakery smells. Man with a million

headlines for a bedroll groans
in his sleep in the used restaurant

supply doorway where a hand
gripping a broom tells him to leave. Halleluiah

for the atomic clock short wave
broadcast plugged

into my ear, where
Manhattan buildings burrow

inside the radio
active tic and toc, where I elect

myself borourgh commissioner
of grief swerving away from a hit

and run with a raccoon hovering
over its mate while staring into the future

of my low beams. Outside my Self
Pity Beach Florida bungalow, over a bowl

of prunes swimming in mush
for supper, under a moon—

through-palm leaves-hot
September night, a cold-blooded

revelation snakes over my rickety green
and white plastic webbed metal chair-I'm not

the suspect businessman I've lowered
into the earth a thousand times but a nearly

defunct communications satellite
still revolving around a semi

celestial body. I dedicate this
revolution to my grandfather, who,

as I passed through the door
into his living room, where,

praying by his beloved caged
bluebird, he chanted, Don't

make no dirt. Don't make no dirt.


 

@ Roger Weingarten

 

Poems by Roger Weingarten

 

 

Roger Weingarten is the author of eight collections of poetry including Ghost Wrestling, Infant Bonds of Joy, The Vermont Suicides, and Ethan Benjamin Boldt. His poems have appeared in APR, The New Yorker, Poetry, The New Republic, and The Kenyon Review, and he has coedited four poetry anthologies, most recently Poets of the New Century, and forthcoming, Manthology: Poems of the Male Experience. He edits the Invisible Cities Press Poetry Series. His awards include a National Endowment for the Arts Award. He founded and teaches in the MFA in Writing and the Postgraduate Writers' Conference at Vermont College.

 

 

 

respiro@2000-2004 All rights reserved