|
Doru Cosmin Radu
Dintre o mie de oferte alegem numai una. Doar respingând, desigur. Doar când avem norocul de-a ne fi dată șansa de-a alege. Iar ceea ce respingem e-atât de numeros.
Aflați în gară, de exemplu, nu ne urcăm în trenul ce pleacă înspre est, alegem vestul, ne pare mai interesant. La fel de simplu am putea alege sudul, pentru că nu sunt trenuri ce pleacă înspre nord.
Banala invitație la un eveniment minor. De câte ori n-o punem în balanță cu ziua irosită în vârful unui pat pentru că știm... odihna nu strică niciodată.
Uneori, la căderea serii, lumina o aprindem în detrimentul unor pași nesiguri.
Alteori oscilăm între a ne părăsi orășelul natal și a rămâne pentru totdeauna prizonierii unei vieți anoste.
Aproape-n fiecare zi improvizația-și cere dreptul călcându-ne brutal minuțiozitatea în picioare.
Dar parcă cea mai dură e lupta cu impasibilitatea și parcă tot mai greu ne este să ne minunăm în fața unor lucruri pe care le tot luăm de-a gata ca soarele ce tot răsare, frunzele ce cad, inima ce bate, mâna care încă scrie sau simplul fapt că mâine din nou o să alegem ceva ce o să ne trimită pe veci pe un alt drum.
Nu sunt buni de distribuit în filme. Tare plictisitor e un poet la lucru. Stă, scrie, taie, scrie, taie, stă. E clar, nu au ce căuta pe marele ecran.
Poate-n pictură, că e tot domeniu artistic. Mai bine nu, căci nu știu să picteze, deși sunt în stare să vadă ce se ascunde chiar și pe partea nepictată a unei pânze.
Nu sunt buni la socotit sau alte operații matematice, știu doar s-adune cuvintele în versuri și versurile-n strofe.
Nu folosesc nici cuie, nici ciocane dar construiesc poeme durabile.
Trimiși la cumpărături se vor întoarce cu un kilogram de cărți, iar implicarea lor în alte sarcini domestice e inutilă.
În schimb sunt buni la căutat subiecte și mai ales la definit obiecte.
Firi practice? Nici pomeneală. Capul nu le stă acolo unde trebuie. Tocmai de aceea sunt capabili, ca nimeni alții, să descrie norii.
În dicționar găsim minciuna la pagina opusă adevărului.
Rimează cu aluna, pruna sau căpșuna însă n-are nimic în comun cu ele.
Uneori o depistăm cu ajutorul detectoarelor. Alteori e de ajuns să privim ochii vecinei care de cinci ani își tot serbează cea de-a treizeci și noua aniversare.
Cică ar avea picioare scurte însă nimeni nu știe câte sau ce număr poartă la pantof.
Se spune că lungește nasuri, însă nasul meu e dovada vie că afirmația nu-i adevărată.
Se mai spune că toată lumea o urăște dar uneori e teribil de necesară scăpându-ne din situații extreme.
Atuul nostru-n fața ei? Suntem în stare să batem suta fără ea în timp ce ea nu bate nici o secundă fără noi.
De când am plecat de acasă am întîlnit tot felul de oameni așa cum era și normal.
Un marinar mi-a spus odată: Călătoresc în jurul lumii. O mie de porturi. Japonia e grozavă. Văd o mulțime de locuri interesante însă întotdeuna mi-e dor de strada mea, orașul meu. Și tu trebuie să simți la fel.
Dar mă cunosc destul de bine. Niciodată nu duc dorul a mai mult de trei lucruri și deja îmi lipsesc prietenii, familia și cățelul.
S-a înființat comisia de reabilitare a chipurilor pictate. Are rolul de a interveni acolo unde este cazul.
Prima pe listă, înspăimântata creatură a lui Munch, înconjurată de ape în culori puternice și-un cer ce nu se lasă mai prejos. Stă agățată pe peretele unui muzeu norvegian. Și urlă. O expresie îngrozită pe chip.
Deși au trecut mai bine de o sută de ani urletul nu și-a pierdut din intensitate. Membrii comisiei se întrec în rezolvarea problemei.
Ce vede? Unde merge? Și-o fi plătit chiria? Și alte întrebări fără răspuns.
Prea multă disperare într-un singur tablou.
Au fost aduse, pe rând, personaje din lumea sa:
Scripcarul lui Picasso i-a cântat în strună, balerina lui Degas a ținut-o tot într-o poantă, cartoforii lui Cezanne au pariat că-l joacă pe degete, șarlatanul lui Bosch i-a arătat câteva trucuri. Nici o schimbare.
Autoportretul Tamarei de Lempicka a parcat un Bugatti de culoare verde în fața creaturii. Mașina a fost retrasă imediat pe motiv că o astfel de față înspăimântată ar produce catastrofe în trafic.
Cu o încărcătură specială a fost adusă Mona Lisa. Cei doi au fost puși față în față. Creatura nu s-a clintit de pe poziție. Ba mai mult. Zîmbetul Giocondei și-a pierdut din intensitate. A devenit o grimasă.
Nedorind să mai compromită încă o pictură, specialiștii au declarat cazul clasat și au plecat să rezolve un alt tablou.
Următoarele pe listă au fost femeile lui Rubens considerate mult prea despuiate.
Se spune că nu au putut fi îmbrăcate deoarece la dimensiunile lor cu greu s-ar fi găsit ceva potrivit. E de notorietate că toți creatorii lucrează pe 90-60-90.
E o artă să nu-ți găsești niciodată lucrurile. Să cauți și mereu să-ntrebi.
Lumea e plină de persoane cu astfel de îndeletniciri.
Ne îndrăgostim de ele. Le sugerăm că ne-am dori să locuiască cu noi.
Însa, după un timp, încep: Nu mi-ai văzut haina? Nu mi-ai văzut portofelul? Nu mi-ai văzut cheile de la mașină?
Nu e de bine. Va veni o zi când vor întreba: Nu m-ai văzut cumva? și vor pleca acasă să se regăsească.
O pisică neagră e gata să-mi taie calea. Mă privește și așteaptă să vadă dacă am să fac trei pași înapoi.
Dar n-am să mă abat din drum.
Nu știe că o altă pisică de exact aceeași culoare mă întâmpină de fiecare dată când mă întorc acasă.
Unul din magazinele de pe strada pe care locuiesc are în vitrină o Andromedă ce privește marea din fereastră.
Daca monștrii marini ar exista ea le-ar tăia calea așteptând să fie salvată de un nou Perseu care s-o ia de nevastă.
Dacă monștrii marini ar exista m-aș însura.
În orașelul acesta toată lumea își primește porția de momente magice pe gratis. Numai vara, desigur. Scena din padure e goală iarna, nici un suvenir de-a lungul străzii principale, nici un turist la plimbare pe debarcader.
Dar să te îndragostești e permis tot anul. La fel și o tărie într-unul dintre baruri.
Era să am și eu parte de momente magice astă vară. Am fost la un pas să cumpăr un bilet la un concert dar Dumnezeu a considerat că mi-e mai bine dacă-l văd gratis pe președinte.
Dumnezeu n-a știut că politica nu mă interesează chiar deloc.
Oasele mele sunt leneșe dimineața pentru că-și cunosc soarta: trebuie să se târască după voința mea chiar și-n zi de duminică.
O emisiune poate mai specială decât altele. Diverse personalități la interviu. Privesc și mai ales ascult.
Azi n-au fost actori sau scriitori, nici capete bisericești, ci chiar o fostă crainică din vremea când televizorul încă era un lux.
Nu s-au dezlegat misterele ce tot învăluie lumea. Indicele de audiență n-a înregistrat creșteri masive.
S-a amintit de studenție, despre doi ochi ca de smarald, de lupta cu un cancer din care a ieșit învingătoare sau lupta cu un prim soț din care a ieșit învinsă, despre copii și despre un al doilea soț. S-a discutat despre lumina atât de necesară în meseria pe care-a practicat-o timp de douăzeci de ani. Nu s-au dezvăluit planuri de prezent sau viitor.
Apoi a fost rugată să rostească fraza ce i-a adus celebritatea: Stimați telespectatori, programul nostru s-a încheiat, vă dorim noapte bună.
Unii luptă în războaie ca să pătrundă istoria unei țări. Alții aștern pe coală mii și mii de versuri. Foarte puțini sunt cei care rostesc doar zece vorbe.
Dar fiecare meserie își are ticurile ei. Nici chiar profesioniștii nu le scapă.
Mi-o închipui acasă, demult ieșită de pe post, intrată în categoria defectelor profesionale: Stimate soț, trezește-te că sună ceasul, o zi bună. Stimată familie, cina e gata, poftă bună.
Scoasă la pensie încă tânără și-ar fi putut alege cariera de poetă, dar n-ar fi fost alegere-nțeleaptă căci strofa de final din fiece poem ar fi sunat ceva de genul: Stimați cititori, poezia mea s-a încheiat, vă doresc noapte bună.
Mă trezesc mult prea devreme în fiecare dimineață. Îmi sorb cafeaua dintr-o cană mare neagră. Mi-a devenit un obicei. E felul meu de a începe ziua.
Mă mișc cu grijă prin mulțime și deseori îmi număr pașii. Cei de mâine cu siguranță îi vor egala pe cei de ieri. Același număr pentru cei de azi.
Într-o bună zi am să m-abat din drum. N-am să aleg ziua de mâine căci încă vreau simplitate. Nu vreau să-mi știu viitorul.
Poezii de Doru Cosmin Radu
|