|
Madame Bowery*
de Sharon Mesmer
Dormeam pe pervazul unei ferestre cu o pătură de armată sub cap, trăiam ecoul unei perioade glorioase din viața altcuiva, nu a mea, Eram la Barul Regele Midas, unde am învățat că pot să mă mîngîi și că bărbații vor plăti să mă vadă, toate sfârcurile și furculițele și unsorile alea, și tipii care veniseră la Convenție foindu-se excitați dar asta nu m-a speriat, asta m-a făcut să merg mai departe, ca maică-mea care nu a fost vreo intelectuală sofisticată ci o femeie de servici într-un magazin cu prețuri ieftine, făcea supă de sînge pentru tatăl meu, măcelarul, e mort acum, bietul nenorocit, și seara gătea picioare de porc pentru tipi cu nume de genul Bețivanul John și Bucălatu`, aceasta este o paralelă pentru că viața este neurologică, partea care e putredă, culorile urîte, covorul hidos, tavanul jos și oprimant, cel mai presus crez artistic este să-i sufoci pe oameni, trebuie s-o faci, așa că atenție, oameni buni, sunteți închiși în această cameră, în corpurile voastre, într-o mișcare circulară de sfredel, ca o fetiță cu ochii mari într-o fustiță zdrențuită cu dungi, stai acolo pe trotuarul umed, simțindu-te de parcă tocmai ai fost sedusă sau dusă de nas întru ființă și ai dreptate, așa că găsești un tablou prost, îl faci bucăți, cel puțin asta aduce o schimbare în tine, să simți genul acela de putere îți face greață, dar amintește-ți: indiferența e sărutul morții, este contagioasă, este haotică, este americană, și acum am să o spun, acum abia am spus-o, ați auzit-o? cred că ați ratat-o, am spus era frumos am folosit cuvîntul drăguț făceam excursii speciale pentru a face rost de sandvișuri, uscate și zgrunțuroase în partea dinafară, umede cu zone moi în interior, în fiecare zi călătoream din Coney Island pînă în Sudul Bronxului pentru sandvișurile ale oribile, viața mea a fost răpită de orice urmă de farmec, puteți să fiți puțin atenți, vă rog? știu că v-am pierdut pe drum dar încerc să mă concentrez, încercați cînd auziți asta să vă reamintiți toată opera mea anterioară, aveți nevoie și de sunetul vocii mele chiar aici, chiar acum, dar nu vă îngrijorați, unii nu înțeleg niciodată ce vreau să spun, am să scriu mai mult, nu pot să mă ocup de toate aceste probleme în seara asta, dar sper că toată lumea înțelege secvența mea extatică, istoria orgasmului meu, cum scrisul despre sex, îmi dă dureri de burtă, la fel ca și practicarea lui, și întreaga mea viață mi se pare ca un lung drum prin zăpadă după ce am tocmai mi s-a tras o țeapă și el nu a mai venit la întîlnire, vreau să discut despre continuitate acum, să impun haos ordinii, să retrezesc dorințe pe care în același timp să le țin cumva în afara vieții mele, poate că doar Calvin Coolidge va înțelege ce vreau să spun, acest lucru idiosincratic comun printre tinerii hipsteri albi ale căror nume sunt mereu Art sau Stan sau Lenny sau Shorty, Art Tatum e excepția care întărește regula, să n-ai schepsis înseamnă să ai schepsis, și din acest etos chel și șoptit a răsărit limba, T. S. Eliot, dar aceasta a fost epoca de aur, înainte ca oamenii să se prindă de fază și totul a început să sune cum zicea Tonto, și cu gura plină de bomboane caramel l-am întrebat pe un tip dintr-o mașină, Cum vă place, Domnule? la ora 10: 30 am, duminica trecută chiar aici pe Second Avenue și strada 10, și, în timp ce trăgeam de sforile marionetelor i-am spus totul despre opera la care lucram, traducerea unei predici medievale germane într-un musical pe Broadway, apoi m-am scuzat îndelung pentru că arta mea este prea populară, cum sunt înnebunită după neurologie, cît de incredibile sunt metaforele mele și acum mă înnec cu frazele mele cheie, neurologii numesc asta deficit dar eu prefer ideea de a fi umană. compusă armonios, înzestrată hieroglific, un sunet în auzul lui Dumnezeu, legată cît se poate de pur de numere și muzică, dacă scapi o cutie cu chibrituri pe jos eu am să spun: 37,37,37,...111, chiar dacă nu înțeleg ce fac, chiar dacă sunt cretină, (povești de tipul ăsta se spun și despre Pound care era și el un prostănac) cînd țipă porcul eu zic Do bemol dar mai sunt o mulțime de tipi în stare de performanța asta, și de fapt asta m-a împins spre neurologie de la bun început, frica de spații goale, și amintirea nopți petrecute cu Petey the Cripple și căruciorul lui cu hot dogs sub stația de metrou, omul vorbea calm și-și sprijinise cîrjele de o reclamă ruptă de Coca Cola și mi-a zis: Forma este doar o extensie a egoului. și l-am crezut și doar după asta am devenit mai compulsivă, mai obsesivă, mai rapidă dar fără conștiință de sine, simțind nevoia imperioasă care mă împingea inevitabil spre următorul înțeles, spre impulsul așa cum se autodeclara, care mi se tîra afară din gît, simțind răceala de pe podea și deși sunt socialistă puteți citi acest text: nu are nevoie de voi.
Traducere de Paul Doru Mugur
* Bowery este o stradă din East Village, cartier artistic din sudul Manhattanului.
|