Stephen Jackson 

m-am strecurat prin ploaia de stele si lilieci bezmetici, printre fluturi de noapte, năluci de vise tembele şi albăstrit de raze de lună m-am oprit pe patio....doar iedera, verdeneagră m-a simţit, strângându-şi melcat cârceii cruzi şi desigur, deşi n-am zărit-o pe creanga-i preferată, bufniţa mea înţeleaptă, Athena...simţeam o oboseală plăcută şi apele mele liniştite de acum în îndepărtata Helgoland cu serenitatea nopţii erau într-o magică osmoză...deşi nerăbdător, am amânat pentru câteva minute bune să văd Oracolul, lăsându-mă smintit de farmecul nopţii, ţipetele păsărilor de noapte ce-mi săgetau timpanele, privind cerul ce-mi lăsa pe retina dâre alburoase de comete cu veşti buneşirele...într-un târziu am aprins mica lampă şi conul de lumină gălbuie a încercuit măsuţa joasă unde dintotdeauna era Oracolul – am atins cu degetele pielea fină, măiastru tăbăcită pe fondul cald şi cafeniu se desfăşurau în culori fermecătoare semne ciudate, fiinţe miraculoase, îngeri cu plete de aur şi suliţe ca de fulger, animale cumplite, bestiariu înfricoşător, temple şi pagode sugrumate de verde exotic şi drumuri, multe drumuri...piesele de Oracol, din fildeş gălbui, încrustate cu pietre, bucăţi mici de lemn scump, pene multicolore, ghiare şi solzi grei erau desigur în alte poziţii de cum le lăsasem acum zeci de ani, fiecare statuetă are un nume greu de pronunţat, îl rostesc doar în gând precum o rugăciune şi nu poate fi deconspirat...nu este o anume tehnică, un ritual secret de a citi Oracolul, trebuie doar să reuşesc să respir aproape imperceptibil, să decupez partea însângerată a sufletului meu şi aşa precum un abur roşu să înfăşor oracolul şi să urmăresc două piese pe care nu le-am folosit de mult timp, să le invoc cu numele în oglindă şi să intuiesc unde s-ar putea intersecta probabilele lor traiectorii, şi, aici este partea cea mai dureroasă fizic, privirea-mi lăcrimează să pot decupa acel punct pe foaia de piele catifelată, înşelătoare...simt un foşnet afară în grădină, este chiar animaţie neobişnuită, iedera tot mai neagră în frunze lucioase şi Athena undeva prin apropiere şi simt cum sufletul mi se coagulează în locul unde pe acea hartă de lume eternă, dincolo de noi, prinde contur Distillatio a lui Van der Straet...nu-ţi rămâne decât să culegi ce trebuie, să laşi la macerat în lumina de Lună nouă şi când simţi cum focul te arde acolo unde ai suferit în tăcere, să pui de fiertură magică şi alchimică şi să ştii să culegi prima picătură din alambicul celest în care te vei pierde pentru totdeauna

 „Ce ştim şi ce nu ştim”  -  Stephen Jackson