|
Burta înstelată de Mihail Gălățanu cules 20 iulie 2003 Interiorul mamei mele 1.NAVIGAM DUPĂ DULCI OVULE (O a doua natură)
Mobilasem interiorul mamei mele Cu cele mai frumoase iluzii din lume. Pusesem flori agățătoare, să semene interiorul cu natura, cu pajiști minunate, pline de ponoare. Să creez înăuntru o a doua natură, Natura mea și numai a mea, cea de uz intern, așa cum poți întîlni doar în cărți. Întinsesem, ba nu, chiar lipisem, o-ho, peste burta mamei mele hărți și mă credeamtot timpul thor heyerdal, mercator și sir walter raleigh, strînși sub aceeași piele. Navigam după dulci ovule sîngerînde, Ca vechii fenicieni după stele.
2. LEGEA MORALĂ ÎN NOI Burta mamii mele era universul și de un al doilea nu aveam nici o nevoie. Și nici nu mă gîndisem niciodată să spun: bolta cea înstelată. Ci, dimpotrivă, burta înstelată. (Cred că și cei dintîi călători numiseră cerul gîndindu-se la mama lor, la viziunea lor de început.) Cînd au deschis ochii, aceia cu siguranță au văzut deasupra lor un clopot vast, al mamii lor. De asta au și zis: Legea morală în noi și, deasupra, burta înstelată. * 3. Și chiar dacă nu ar fi avut stele burta mamii mele, m-aș fi dus și aș fi cules io ceva, aș fi pus ceva acolo, care să semene cu stelele, să strălucească. Nu știu ce, un granat, un topaz, o piatră prețioasă. * 4. MAMA MEA A FOST LUMEA Asta e lumea mea, mi-am spus. Și, de aceea, ceea ce e jos aidoma-i cu ceea ce e sus. Eu sînt, cum zice poetul. Eu sînt. Eu sînt nenăscutul ce singur pe moartea lui și pe mama lui o latră. Și care latră stelele dintîi din el și din mama lui. Mama mea a fost lumea. Și asta n-o pot uita. 5. LA ÎNCEPUT ( VOCE ȘI JALE S-AUDE DIN RAMA) Mama mea a fost lumea. La început. Și tot ce mi-aș putea aminti și tot ce-aș putea uita. Mai departe de atît, tot ce mi-aș putea aminti ar fi cerul, Lumile din care am venit, din care sufletul meu a coborît să locuiască-n mama mea. Păcatul originar e c-am fost smuls din mama. Hei, voi, psihiatrilor, hei, voi shrinkilor idioți, nu vă mai pierdeți timpul degeaba, acum am să vă spun tot: prima mea drama s-a întîmplat cînd am fost azvîrlit, prin catapulta nașterii mele, din mama. Voce și jale s-aude din Rama. EU NU Mă MAI NASC AZI Înlăuntrul ei am pus tablouri peste tot, tablouri cu lumea. I-am agățat pe pereții roșii, pereți purpurii, pereți fierbinți, pereți aburiți, pereți pulsînd, pereți de veci, pereți de carne și sînge, adică de ceea ce numim generic țesuturi - așa se ține carnea: stăm la gherghef, se țese carnea, stăm la război, mergem la război, batem război, se țese carnea, fir cu fir, minut cu minut, ca-n transmisiunile sportive. Înlăuntrul ei am vrut să facem frumos, să facem mai frumos, să facem proiecții -așa că am adus acolo înăuntru retroproiectorul (nici nu știi cum l-am băgat) și am încercat să retroproiectăm lumea dinăuntru. Ne-am amuzat și-am rîs și-am fost în voie bună, Vorbind cîte-n stele și-n lună. * La ea înăuntru, Lumea era mult mai frumoasă. La ea înăuntru, Lumea era aproape minunată, aproape paradis, aproape locuibilă, aproape suportabilă, aproape deschizibilă spre venele noastre. Era aproape de nespînzurat în ea, Aproape de neluat viața, Dacă viața asta era, totuși, cu adevărat a ta. Era aproape bine, aproape mirabil, aproape respirabilă lumea, prin toți porii, așa cum ea e prin toți nurii, așa cum cerul prin toți norii. Inima acolo putea să bată liniștit, Cu tandrețe. Moartea ți-ar fi închis ochii, bătrîn, pecetluindu-i, sărutîndu-i cu multă tandrețe. Tu te-ai fi învățat, încet-încet, cu viața. Viața însăși ar fi dat să te învețe. Nu aruncat, Nu expulzat, Nu dinamitat, Nu explodat. Nu dat afară ca o măsea stricată, Nu concediat ca dintr-un serviciu Expirat Un produs care a îmbătrînit, s-a epuizat. Nu scuipat printre dinții cariați ai uterului, Nu vomitat. Și atunci am deschis larg ochii, speriat de-a binelea, transpirat. - Eu nu mă mai nasc azi, mamă - am strigat. NOI AVENTURI ALE ÎNCREĂRII MELE Dacă nu mă năștea, Mama mea nu mai suferea. Da așa a suferit, a trebuit să sufere, sărăcuța, toată viața de avort continuu. Și după ce a născut, tot avea sindromul nașterii mele. Sindromul nașterii mele în fiecare clipă. Și toată viața ei, toate zilele ei, cîte au fost date de la dumnezeu, ea a suferit de un gol în burtă. De un gol proeminent, adînc, un gol cu mîinile și picioarele strînse la piept, acolo unde eram eu. Un gol cu ochii lipiți, Solzuiți. Ca niște solzi de argint, în spatele cărora mici insecte ale vederii, cu chitină cornoasă, se pregăteau să se zbată toată viața. Un gol pleșuv, Deasupra căruai va crește părul, Iar părul a început, la mine, să crească încă din burta mamii - și burta mamii se umpluse de părul meu auriu, căzînd în volute. Părul meu ieșise din mama la un moment dat și se întindea în lume, să o cucerească. Era un fel de nou Alicsandru Macedon. Părul meu se revărsa și inunda lumea și toată lumea se trezea că mîngîie, aproape involuntar, părul meu. Ca pe o amuletă. Ca pe un port-bonheur. Părul meu intrase pe lume înaintea nașterii mele și zgîlțîia lumile. și tremura stelele. Părul meu iubea fetele în somn și le învelea și le legăna, gungurindu-le, luri-lu, lori-la. Lorelei, inima. Lorelei, inima mea. Lolita-Lorelei, într-un singur personaj, sărută-mă Cu numele tău Peste părul meu. Părul meu reinventase lumea: și era mai frumoasă și era mai curată și mai castă și lumea mea cînta încontinuu cînta imn de slavă către Dumnezeu din slava Sa. VERNISAJUL PERPETUU Acolo am făcut primul puzzle, Cu ovule mici ca mine, cu mine odată. M-am jucat de-a imaginea perfectă, Iconul favorit. În burta mamei mele n-a fost nici un conciliu de la Niceea. În burta mamei mele, schisma nu s-a întîmplat niciodată. Așa că io sunt, oricît v-ar mira, ortodox și catolic în același timp, Protestant, anglican, adventist, mormon și baaptist la un loc. Am iubit foarte mult icoanele și nimeni n-a fost împotriva lor, ele n-au fost arse în piețele publice, ci cu gingășie am împodobit io burta mamei mele numai și numai cu icoane, vechi, scumpe, scorojite, din romantism am umplut burta mamei mele cu așa-ceva. Era un vernisaj perpetuu De icoane de tot felul: care mai de care, pe sticlă, Pe lemn, pe pînză, pe hîrtie și nu în ultimul rînd pe carne, pe burtă, pe țesuturi, pe os, icoane vii, viinde, icoane pulsînde. Icoane roșii, viscerale, Icoane congestionate, Icoane domoale. Icoane sidefii, Icoane mondene, Toate și numa doar cu maria & pruncu, Acoperit doar de gene. Genele Fecioarei curgeau Pînă jos și îl copereau, îl protejau de orice păcat, de orice întrupare. Îl protejau pînă și de naaaaștere, în lumile noastre atît de jos, atît de barbare. Genele Fecioarei se împleteau și formau șuvițe se împleteau cu părul capului Lui, în codițe & mlădițe. În burguri, străzi și ulițe. Ce frumoasă era lumea, Așa împletită Din două feluri de păr Ca din orbită și orbită, Pe dinăuntru de burtă, Ca o iurtă. Și-așa înțelegeai ușor că lumea de afară nu va fi niciodată la fel de frumoasă ca lumea din burtă. Și coada împletită curgea în puritatea sa, ca un pîrîu de zăr, ca o cunună cu floricele mici și de mă, scuturate peste moartea mea. LUMEA SE DESIGILA (Retroproiecție) Din vreme în vreme, prietenii mei, cînd li se făcea amarnic de dor de mine, puneau cîte un film. Pe DVD. Aveam o enciclopedie întreagă, Cu astre minunate și, deopotrivă, fioroase, Cu soarele de la miezul nopții și luna neagră. Aveam un retroproiector și, pe role, toată lumea se bobina și, deopotrivă, istoria lumii, viața mea. Căcim viața mea era doar istoria lumii și nimic altceva. Eu nu eram un prunc, Ci o lume întreagă. Mă nășteam în fiecare minut, din toate pozițiile, răpăind ca o mitralieră, Din toate pîntecele, Din toate acele locuri de plăcere pline acum de sînge și acum icnind de durere. Eu însumi plin de sînge și de bale, de limfă, de foale. Mă nășteam din mai multe mame, din toate mamele deodată, Răcnind și lumina îmi desfeciorea retina și primul strigăt din pieptul meu se auzea. Și lumea se desigila. Lumea, iarăși, se desigila. * (Împărtășanie. Primul aer) Primul aer îmi intra în piept și eul îl trăgeam adînc, ca pe o havană, ca pe urmă să îl dau afară, să îl scuip, primul aer al lumii acesteia, primul aer al acestei lumi atît de barbară. Buzele mele erau, oho, sîngerînde, Ca la cirotici, Crăpate, Gura mea roșie ca o rană, Prin care lumea iarăși suferea. Pizda mamei mele iarăși afară mă arunca, O, ca o arbaletă, Ca o balestră, Mă bascula. Degetele mele învățau să se miște, Să apuce, să iubească, Să ducă la gură Pîine și pască. Pîine, vin și pască. STUDENT LA MECANICILE CORPULUI TĂU Prima mea dragoste s-a întîmplat acolo. M-am îndrăgostit de pereții vii, transpirați, ai închisorii mele. Dar ce închisoare delicioasă! Așa am putut învăța nemijlocit anatomia, numai privind cum se mișcă grupurile de mușchi în lucrare, grupuri-piston, grupuri bielă-manivelă. Așa am învățat prima dată despre acționările hidraulice ale sîngelui pompat în mușchi, despre contracțiile și destinderile fibrelor. Eram un student bun la mecanica amoroasă a corpului, a corpurilor. Asta era, după mine, știința cea mai savuroasă. Știința aplicată științei dezmembrării membrelor, facsimilării fasciculelor de mușchi. Fascii și fascii, fascism al corpului, acolo unde toate fasciile sînt sublime și nevinovate. Acum știu d ece nu avem voie să ne îndrăgostim de însăși mama noastră. Pentru că nu ne-am putea stăpîni inima, care s-ar privi în oglindă. Ar privi alți peștișori mici, de aur, înnotînd, în alte brațe îndrăgostite. Ichtios, ichtios, Sînt printre cei pe care Domnul i-a ales! Sînt peștele sculptat la intrări de peșteri pe unde-și duc berberii zilele. Și ea e doar Fatima noastră care ne face cu ochiul din peșteri, din caverne. E Yama. Și Kama. E sama Care ne știe de-o seamă. Și noi de-aia stăm și de nimic altceva nu sîntem buni decît să bem prin taverne: ca să ne amintim, pentru o clipă, clipele în care am stat în mama.
|