|
Angela Furtună
1. Moderato mistico
tu cînți la claviaturile vidului pe un teren viran, trecătorii te privesc cu omnisciență, ce atîta mister, domnilor, e doar muzică, toată lumea știe de ce apeși aerul cu degetele ca un păianjen virtual și ce faci apoi cu durerea, tu faci parte din cortexul ce mulge cu pîlnia stropii de imaginație direct de pe sfîrcurile creierului, tu ești egalul tău în pantaloni scurți, te uiți la mine cum descriu în cercuri largi o neliniște cu aripile desfăcute cum o pasăre neagră în căutarea promontoriului pe care să se autofagociteze, mă închizi în terariu, îmi adaugi anxietății un reflex de apărare și îți dezvelești elocința trupului atins de brumă, într-o admirație de arhitect peste capul căruia pășesc două turnuri effel ca două picioare lente de broască,
cine este femeia aceasta ce poartă mănușile de castitate în timp ce admiră prin oglinda retrovizoare chipul frumoșilor eunuci ? cine să fie această stranie virgină care a apărut dintr-o dată pe scenă cu bustul gol în timp ce coada fracului ascunde privirile spectatorilor din rîndul întîi de placenta în care se desfășoară repetiția generală la un concert de Max Bruch ? cine poate să spună unde va pleca mîine regina să se tăvălească în dantele strălucitoare cum păstrăvul în sosul tartar ? dar de ce nu știe nimeni cîți ganglioni bolborosesc în acei sîni încărcați de fosfor pînă ce transpirația curge din zâmbetul Mona Lisei ca o lacrimă pe vitrina cu carne congelată ? pe ce piele de frig să-ți așezi inflorescența galbenă a visului, cînd lumea se învîrte fără rost în jurul ei însăși ca un pubis de femeie descriind absorbția principiului masculinității într-un discurs despre nașterea fără dureri a cuvintelor? cum stăteai dimineața la cinci în fața ușii și-mi curățai umerii de zăpada cu care orele mici îmi înfoiase părul roșu, nu te deosebeai cu nimic de un sufleur care adună de pe cuvinte firimiturile și le aruncă păsărilor, cine era femeia aceea care purta în pîntec sentimentul de arbust ornamental și de ce îi mîncase rugina chipul atît de repede încît i se aprindea seara la fereastră un bec roșu din care se risipeau apoi, în toate cartierele, cărămizile bine arse ale privirii ? într-o zi, fără să știm că viciul cel mai mare este staza în proiecțiile imaginarului, livluv, mi-ai spus, de la altitudinea unei stranii religiozități abisale, ei bine, totul e înmugurire, livluv, totul e muzică, doar acea muzică ce face larvele să se zbată în viscerele pîinii cum boabele de mercur în carapacea visului , totul e doar muzica ce deplasează nucleul celulelor pînă la giuvaerurile maligne cu care o noapte lipotimică urcă de-a lungul zidurilor ca o placentă arzînd, totul e muzică de desfăcut carnea de pe oase cu mugetul unui stilet ce cioplește în ceață iluzii hemoragice despre popoarele originare ale căror elite se sinucid, totul e muzică de scos cu forcepsul din miezul pămîntului acea presimțire ce otrăvește fîntînile, tu cînți la claviaturile vidului pe un teren viran dintre două constelații și îți spînzuri carnea de armăturile de fier forjat cu grația cu care baleiază prin fața ferestrelor ciocul nopții ce adună în sărut cupele unui escavator
2. Allegretto molto marcato
tu ciupești corzile prin care lumina se înhamă la labele păianjenilor, trecutul melancoliei devine o vîrstă din care descalecă împărații shoahului, cu sunete moi se insinuează cearcănele dimineții între trupurile noastre, tu îmi acoperi omoplații cu două file de dicționar rupte de la litera S, apoi mă rostogolești pînă la marginea mesei ca pe un aluat și începi să rupi din mine lujeri de nufăr pe care îi arunci în găleata cu apă de băut, ascultînd sfîrîitul cu care mi se sting gîndurile despre crima de a fi condamnat la înmugurire perpetuă, cine pășește în vârful degetelor de-a lungul și de-a latul portativului pe care se usucă la soare nuduri zemoase de androgini ? cine zgîrie aerul dintre două hemisfere cu supozițiile unei sinucideri logice pe care le face- ghemuită sub cearceaf- o sfioasă primipară ale cărei inimi ticăie într-o cutie de conserve ? cine să fie grăsana care trece în fiecare zi pe la cazarmă ciugulind din vârful buzelor mătreața de pe gulerele soldaților și ronțăind-o apoi ca pe semințele sărate de bostan ? unde se duce în zorii zilelor de marți din anii bisecți stăpîna deprinsă cu săruturile aspre ale dimineților geroase de februarie și unde se ascunde ea de grația cu care ciocnirea norilor cumulus descarcă electricitatea dintre îngerii magnetici ? din ce cauză crepusculul vomită pe pământ spicele roșii de care se freacă spinarea rîmelor ce se întorc în propriul trup cînd încetează focurile de artilerie ?, dar ce se aude departe de inima ta atunci cînd vocea embrionilor tăi virtuali dilată stalactita nopții ?, cum se desfăceau păpușile de porumb în jurul nostru ca niște parașute deschise la timp peste un sunet de flaut, mi se părea că așa ne naștem a doua oară venind în trupul ideii ca o stare de fascinație ce germinează, ei bine, mi-ai spus într-o zi, muzica este structură submicroscopică ce menține în alertă accelerația existențială, muzica se infiltrează în imunitatea semnului ca o boală necunoscută ce stimulează somnolența, muzica doare cînd sparge prospețimea dimineții cum pe un himen vizual invazia falică a meteoriților, totul e muzică ce tatuează lunulele cu eterogenități care sporesc apetitul pentru angelism, totul decurge din muzica ce extrage din alveole acele gheare cu care destinul ne smulge din căușul palmelor lui Dumnezeu, muzica ne suge obrajii pînă ce igrasia ce tatuează chipul se insinuează în ariile corticale mnezice dînd personalitate zgomotelor în care se înfășoară isihia, totul e muzică de cioplit cu dalta radiația liliecilor în miezul acru al pămîntului din care țîșnește cecitatea ca o virtute zen, acolo unde crezi că nu se întâmplă nimic, te trezești în brațe cu coapsa unei viori ce începe să tremure de dorință în timp ce sunetul ei îți descarcă în sînge tot atîta tiroxină cît hematiile unui plîns castrat, cîntecul nu te vrea decît ca garanție a statului în picioare la o coadă unde se dau iluzii cu preț redus, iar dacă marfa nu e bună, cumpărătorii pleacă fluierînd o arie
3. Allegro tranquillo
tu alungi vibrațiile de pe lemnul cald al violoncelului cu nedumerirea cu care macii sălbatici răsar printre șinele de tren părăsite, un copil adună sunetele vidului sub unghii și îți zgîrie obrajii, te dai înapoi cu două octave și găsești pe nisip cojile încă umede ale tinereții din care miezul a migrat spre dodecafonie, ce se întîmplă cu zilele în care zgomotele ni se adună sub limbă ca un frîu ce împiedică elitrele cuvintelor să îmbrace cortexul cu un relief selenar necunoscut ?, a pune o întrebare înseamnă a desena cu ochii închiși gîngăniile din care țîșnește ziua ca un ritm de așternut strălucirea pe colții de ivoriu ai agoniei, mă așez la fereastră cum un fruct pus la uscat din care nu se vede decît jumătatea intens cangrenată și deîndată mă ajunge jalea cu care cornul umple străzile în pantă ale evului mediu, nimeni nu crede că mă cheamă Maria Vivluv și nici nu mă cheamă nimeni înapoi în armura primei note cu care Dumnezeu a coagulat argila cuvîntului, lumea se miră că știu pe de rost harta pe care pășesc în ritm elisabetan rabinii de umbră ai unei hard - fantezii , totul e muzică și acele coarne cu care palmierii împung testicolul norilor făcînd văzduhul să-și scuture pe acoperișuri polenul nopții ca pe un pumn de cenți în palma de copil a veselului crăciun, mă strîngi mai aproape de partitura ce separă ropotul de ploaie al preclasicismului de mania persecuției și te așezi în fața mea pe umbra unui personaj ce generează mituri cosmogonice, îți spun că totul e muzică ce saturează alveolele orașului cu mici cristale de tiviut ce înfiorează nările femeilor caste, peste acele flori ce măresc distanța dintre somn și euthanasie se așterne transpirația armoniei ca o pubertate rece, cine se rupe de sine cu zgomot de fier ruginit în care clipa depune ouă de stibină ? cine se scoală de pe un pat de pustnic pentru a se tîrî în genunchi pînă la vămile zilelor ca la niște brațe de femeie ce țes covoare din neodihna premeditării ? cine se plimbă pe firul imaginației ca un vîrf de ac înroșit pe o utopie virgină ? cine culege de pe cireșe stropii de tuș ai privirii cu care artistul orb își cheamă la cuib stolul de demoni ? cine se lipește cu fața de pămînt
insinuîndu-se în havaia matricii de magmă din care țîșnesc crinii negri ai coapselor ? cine atinge cu gheara privirii vinovate cearceaful de borangic al fetei ce scrie o scrisoare direct pe botul fierbinte al mării ? cine zgîrie pe gheață un discurs de ațîțat liniștea în literele ce despart trupul de statuia ecvestră a trupului ? totul e muzică de umplut muntele cu susurul laptelui prin care ciobanii își priponesc cîinii de steaua dimineții, totul asmute asupra realului ochii sfîșietori ai muzicii cu care fresca se descompune în fecioriile diluate pe un contur de apostoli ai erorii, muzica se încolăcește în jurul bisericilor cu un lujer de grație pe care picioarele goale ale pelerinilor tatuează ideograma iubirii, muzica se dezveșmîntează de sine ca o iubită ce privește cerul printre gratiile degetelor, muzica toarce în blana unei feline ce încălzește plaja dintre cele două lacuri ale feminității, muzica trezește bărbații în zori și îi accelerează către străzile unde sîngele nu se coagulează în cănile de lut ale atemporalității, muzica identifică granulația resemnării la acei hingheri ai ereziei cum suicidul madonei pe retina donatorului de vise, mă opresc la marginea unei poieni în care crește ca o cupolă pleoapa masochistă a desăvîrșirii și îmi lipesc timpanul de umbra unui sunet de neauzit, îi aspir gîfîitul și deîndată Dumnezeu îmi bombează pîntecele cu un plîns de lup, cineva îmi toarnă cu forța pe gît urletul sărat prin care oceanul -fără să fi cunoscut vreodată ahava- vestește apropierea conchistadorilor de mi minorul sîngelui de înger
|