Scurtă introducere în literatura macedoneană

de Octavian Blenchea

Ca orice altă naţiune din Balcani, şi naţiunea macedoneană are propriile ei marturii despre adîncile urme lăsate de istorie. Atîta doar ca, în cazul macedonenilor, lucrurile evoluează puţin mai greu. Cam orice element care ţine de identitatea culturală şi naţională a unui popor este astăzi, sau a fost în trecutul apropiat, contestat în cazul macedonenilor. Începînd cu drapelul, trecînd prin limbă (s-a spus că nu e decît un dialect al bulgarei), prin teritoriu (revendicat, aproape jumătate, de extremiştii albanezi care visează o Albanie Mare, dar şi de sîrbi, care mai numesc uneori Macedonia drept Serbia de Sud) şi pînă la însuşi numele ţării (tocmai ne aflăm în mijlocul unui scandal internaţional provocat de decizia SUA de a recunoaşte numele Macedonia în locul celebrului FYROM – Former Yugoslav Republic of Macedonia, spre disperarea grecilor, care îl considera drept moştenire culturală naţională), Macedonia a fost lovită în elementele ei fundamentale. Ca şi cum n-ar fi fost destul, fostul preşedinte Kiro Gligorov a fost victima unui atetant, din care a supravieţuit, iar preşedintele Boris Trajkovski a murit într-un accident aviatic in Bosnia.

Dincolo de toate aceste fapte, literatura macedoneana se străduieşte să ţină pasul cu literatura contemporană si, de cele mai multe ori, reuşeşte. Dacă ar fi să menţionăm doar prestigiosul festival internaţional de poezie Serile Poetice de la Struga, ţinut an de an pe malul lacului Ohrid, şi ar fi de ajuns. Scriitorii macedoneni, proveniţi dintr-un spaţiu, iugoslav, mai puţin restrictiv şi mai deschis, în comparaţie cu ceilalţi scriitori din spaţiul ex-comunist, şi-au structurat creaţiile pe două mari coordonate: întoarcerea către propria tradiţie naţională şi universului literar universal aşa cum este el perceput de matricea spirituală macedoneană.

În ce priveşte prima direcţie, este de menţionat faptul că, în actuala ei forma, limba literară macedoneană s-a născut abia în 1945. Într-un interval foarte scurt, o comisie din care făcea parte şi Blaze Koneski, cel ce va fi considerat apoi poetul naţional macedonean, a întocmit o ortografie şi un alfabet specifice, în vara lui 1945. În mod firesc, a existat literatură macedoneană şi înaintea acestui an, cel mai de seama reprezentant fiind considerat întemeietorul noii literaturi macedonene, Koco Racin. Însă prima generaţie ordonată de scriitori macedoneni apare, fără îndoială, abia după 1945. Pe lîngă Blaze Koneski (publicat deja de Revista Respiro), din această primă generaţie mai fac parte Aco Sopov, Slavko Janevski, Vlado Maleski, Kole Casule etc. Dincolo de orice discuţie asupra valorii creaţiilor acestor autori, ei au meritul de a fi deschizătorii unui drum şi, pe cale de consecinţă, de a se constitui în puncte de reper pentru cei care vor urma. Generaţia următoare şi-a raportat creaţia la opera lor, continuînd, pe de o parte, recuperarea unui trecut prezent în tradiţii, recuperare care s-a produs, deseori, cu ajutorul limbii slave vechi, pentru a crea senzaţia de arhaic, iar pe de altă parte cu dorinţa manifestată de a sincroniza creaţia literară macedoneană cu unda mişcării literare mondiale. Literatura macedoneană avea de recuperat acest handicap al literaturilor balcanice, însă cu un secol de întîrziere. Asumîndu-şi creaţia universală, la mijlocul secolului XX, şi beneficiind de deschiderea politică oferită de fosta Iugoslavie, scriitori macedoneni au învăţat repede direcţia literaturii şi i s-au conformat, aducînd cu ei contribuţia specifică spaţiului geografic şi cultural din care s-au născut. E de menţionat, totuşi, şi la un interval temporar atît de scurt faptul primeşte o altă însemnătate, că primul deceniu de dupa crearea limbii macedonene literare a fost unul dominat, în creaţia literară, mai cu seamă în proză, în mod firesc, de socialismul realist doctrinar. O generaţie creată de Slavko Janevski sau Vlado Maleski, profitînd de schimbarea climatului cultural al anilor 50, a reuşit trecerea către un pluralism estetic, care va lăsa uşile deschise către creaţia lui Proust, Gide, Faulkner sau Hemingway. De asemenea, e de menţionat activitatea de traducere a marilor creaţii universale, fapt care a deschis nu numai orizontul creatorilor, dar a pregătit publicul pentru a fi un avizat receptor al operelor ce vor urma. Poate primul semn al capacităţii scriitorilor macedoneni de a se manifesta în proză a fost dat de “Marea apă” a lui Zivko Cingo, roman al cărui mesaj se leagă de mesajul etnic şi spiritual pe care îl emite naţiunea. Deceniile care vor urma vor fi dominate de perfecţionarea stilului şi de abordarea unor teme şi strategii diverse de realizare artistică.

Literatura contemporană macedoneană, deja afiliată trendului cultural universal, se simte descătuşată, poate mai mult decît alte literature din Balcani, de etichetarea literaturii sau limbii “mici”. Tendinţa este aceea de a dezvolta poezia printr-un procedeu metatextual, urmare a îmbinării poeziei cu teoretizarea ei, dar şi cu cunoaşterea şi împlinirea spirituală. Neobosita sete de cunoaştere, neîmpăcarea cu soluţia poetică precedentă, dorinţa constantă de a experimenta şi de a învăţa, toate acestea fac din viaţa culturală macedoneană una dintre cele mai active din Balcani şi, totdată, lipsită de complexe.

Aşa s-ar putea descrie, în cîteva cuvinte, literatura macedoneană, din păcate prea puţin cunoscută publicului românesc. Dincolo de război sau alte ciudăţenii ale lumii contemporane, scriitorii macedoneni aduc contribuţia lor la lumea în care trăim, indiferent dacă limba, drapelul sau numele ţării sint contestate. Macedonenii de azi dovedesc că îşi pot face auzit glasul prin literatură. Fără a fi contestaţi.