Eseu despre romanul universal

de Mirela Roznoveanu

Vieţile oamenilor au fost dintotdeauna marcate de povestire, de o istorie elocventă. Oamenilor le-a plăcut să spună şi să audă, să povestească întîmplatul, visatul, imaginatul.  În acest fel ei au dat o formă socială şi în acelaşi timp estetică a ceea ce au trăit zi de zi, oferind modele posibile ale existenţei prin povestire, istorie, ficţiune

Aceste "istorii" au avut un puternic sens a ceea ce s-a petrecut cu adevărat, transmiţând experienţe exemplare pentru umanitate, dar şi percepţia acelor forţe care ne conduc destinul şi trasează realitatea existenţei.  Dincolo de ficţiune, în spatele miturilor şi legendelor s-a ascuns aproape întotdeauna un eveniment al istoriei. Şi mă gîndesc cel puţin la Iliada lui Homer sau Ramayana.

O a doua observaţie ar fi că  naraţiunile antice timpurii pe care Heiserman le-a denumit proto-romane[i] iar Northon Fry "romances"[ii]  au fost scrise în versuri. În antichitatea timpurie, versul a fost vehicolul literaturii culte de imaginaţie[iii]. Proza a fost folosită la începuturi pentru transmiterea informaţiei sau cunoştinţelor de către istorici şi filosofi, iar nu în scopuri ficţionale. Ficţiunea narativă în proză , apărută  în primele secole înaintea erei noastre în mai multe civilizaţii culturale, a dezvoltat ceea ce noi numim romanul,  anunţat şi formulat de naraţiunile ficţionale scrise în versuri cu mii de ani înainte în diferite spaţii de civilizaţie.

Mai este apoi ceva interesant de notat şi anume că nu a existat un termen consistent, o categorie generică denominativă pentru proza de ficţiune sau pentru ceea ce noi numim azi "roman". În antichitatea clasică, de pildă, romanul a fost numit fabulă, poveste, răspuns dialectic (Longos îşi caracteriza astfel scrierile). Romanul antic grec s-a născut într-o haină istorică.  În Bizanţ, scriitorii de ficţiune narativă corelau textele lor cu istoria, retorica sau drama[iv].  Abia în 1670 în Traitté de l'origine des romans, Pierre-Daniel Huet[v] a considerat pentru prima dată  romanul (roman) drept un impuls natural al spiritului uman "comun oricărei fiinţe, din orice timp şi orice spaţiu"[vi].

Există şi vor exista întotdeauna texte narative ficţionale  care vor revela cu putere şi claritate  o întreagă lume, universul nu doar al unui autor sau epoci, ci al unei întregi civilizaţii create de spiritul uman atât de setos să experimenteze frumosul şi necunoscutul. Acest adevăr a venit către mine printr-o întîmplare de genul cărora ne marchează viaţa.

Citeam în acelaşi timp şi pentru motive complet diferite două texte scrise la o mare distanţă de timp unul de altul. Unul fusese scris cu aproximativ 4500 de ani înainte iar celălalt în zilele noastre. Odată cu lectura celui de-l doilea text, este vorba de un roman latino-american, am înţeles  nu numai structura mentală a lumii  din care provenea, dar şi spiritul, filosofia, arta, idealurile acesteia mai mult decât mi-o putuseră spune documentarele, studiile sociologice, tot ce citisem mai înainte. În mod surprinzător, textul vechi îmi comunica aceleaşi lucruri despre lumea căreia îi aparţinea, revelând în plus o structură romanescă indiscutabilă, obligându-mă cu alte cuvinte să-i acord drepturile unui roman.

Acest scurtcircuit cultural, acestă stranie inversare a perspectivelor de lectură m-a îndemnat să accept că formele şi structurile romaneşti existaseră dintotdeauna, dincolo de orice cronologie, dar şi faptul că ele conţineau un gen de forţă integratoare similară unei civilizaţii culturale. Rezulta că tocmai această forţă estetică fusese aceea care conservase în timp primul text, printr-o structură sau realitate estetică paralelă timpului şi istoriei, o veritabilă civilizaţie de sine stătătoare, o civilizaţie a romanului.

Aşa s-a născut întrebarea dacă nu cumva arhitectura epică sau arhitectura epico-narativă cea mai complexă, şi prin asta numesc romanul, a fost forma estetică ideală purtătoare a valorilor unei civilizaţiei spirituale. Dacă nu cumva această arhitectură epică apărută  sau cristalizată la apogeul unei civilizaţii a perpetuat valorile acesteia dincolo chiar de dispariţia ei de pe scena istoriei.

Vreau doar în treacăt să adaug că romanul antic grec a fost un gen imperial dezvoltat şi reflectînd ultimul stagiu al societăţii elenistice, o lume cosmopolită ale cărei graniţe politice şi culturale se întindeau până în Asia şi Africa de Nord. Romanul japonez a fost un gen imperial dezvoltat în circumstanţe asemănătoare, ca şi romanul cult bizantin, egiptean, medieval şi exemplele pot continua.  

Culminaţia unei civilizaţii pe scena istoriei aduce întotdeauna cu sine romanul, formulat în termenii filosofici, estetici ai acelei civilizaţii. El este echivalent cu o deschidere fără precedent a acelei lumi. Şi îmi amintesc acum de B.E. Perry care scria mai în glumă mai în serios că primul roman a fost  plănuit şi scris de un autor, printr-un act deliberat de creaţie originală "într-o după-amiază de marţi din luna iulie" şi că în esenţa lui romanul a fost şi este forma deschisă a unei societăţi deschise[vii].

Lărgind atât de mult sfera romanului, eram obligată să nu mă mai prevalez de discuţiile privind "naşterea" romanului ca gen în secolul al XVII-lea în Europa. Această "nepăsare estetică" sau "punere între paranteze" mai echivala cu un gen de "tăiere a nodului Gordian", cu o lovitură teoretică complet neacademică. Dar mai importante decât regulile academice era pentru mine să dovedesc consistenţa unei intuiţii.

Am acceptat drept ipoteză de lucru ideea că fiecare civilizaţie culturală a putut gândi, exprima, teoretiza o arhitectură epică şi narativă (numită de civilizaţia noastră culturală roman), într-un mod diferit, dar totodată accesibil nouă pentru că îl putem recunoaşte. În traseul ei temporal dinspre nu ştim de unde spre nu ştim încotro, umanitatea a conservat şi  perfecţionat un mod  romanesc de creaţie şi gândire.  Toate acestea s-au perpetuat  în intenţiile universal aş spune actualizate ale autorului: ilustrarea unor adevăruri cruciale ale lumii  sale printr-o structură narativă, o arhitectură epică  în cel mai înalt grad expresivă pentru orizontul estetic şi spiritual al acelei lumi. "Civilizaţia romanului" ar însemna, în acest context, afirmarea în istoria culturilor umane a unui supergen cu virtuţi estetice, filosofice, documentare.

A contrazice din prejudecată o intuiţie înseamnă a ucide o idee. Pentru a fi anulate sau acceptate, intuiţiile pretind o demonstraţie. De aceea cred că nu barajele temporale ridicate între opere trebuiau să mă preocupe pe la mijlocul anului 1980 cînd s-a conturat acest proiect, ci posibilitatea de a demonstra prin analiză critică preferinţa foarte veche a culturilor pentru forme romaneşti şi  construcţia elaborată a discursului epic.

Am preferat în acest demers să modelez (în sensul de a construi din elementele epice ale unui culturi modelul ei romanesc) în loc de a descrie. Am preferat cu alte cuvinte să evaluez iar nu să descriu. Deşi, după cum ştim, orice evaluare este pînă la un punct o descriere. Dar evaluarea ca descriere este incompletă şi poate induce în eroare. În cadrul descrierii, ceea ce este esenţială pînă la urmă este interpretarea.

De la bun început ţin apoi să precizez că discut în această carte conexiunile şi nu împărţirile sau delimitările din sfera romanului, o formă proteică de la un secol la altul, de la o civilizaţie la alta. Am fost si sunt critic literar. Acest exerciţiu într-un sens la un nivel microscopic, mi-a dat posibilitatea de a întreprinde un studiu macroscopic, la scara celor aproximativ cinci mii de ani ai romanului ce ni s-a transmis din atîtea arii de civilizaţie, unind într-un singur flux ceea ce a fost pus de istorie sub semnul discontinuului şi conectînd literaturile vechi (romană, greacă, chineză, ebraică, bizantină, vedică, budistă etc) cu literatura modernă. Demonstrînd că graniţele culturale şi comunicarea dintre civilizaţii nu au fost niciodată întrerupte. Dimpotrivă.

Romanul dintotdeauna se centrează în jurul unei peripateia, care înseamnă o schimbare neaşteptată a destinului. Peripateia, această aşteptare contrazisă a evenimentelor, face ca o secvenţă de evenimente banale să devină o istorie/poveste/naraţiune. Dar subzistă ceva şi mai profund în aceasta schimbare, şi anume un sens insidios, ascuns, pentru că realitatea descrisă este profund stranie. Şi aceasta se întîmplă penru că"marea ficţiune este subversivă în spirit, ea nu este pedagogică."[viii] În plus, ficţiunea literară nu se referă în mod expres "la nimic ce aparţine acestei lumi, ea doar oferă sensul lucrurilor", făcînd stranie realitatea lumii existente prin instrumentul ei principal care este limbajul[ix].

Dar romanul, şi prin el înţeleg ficţiunea estetică, îşi trage rădăcinile dintr-un substrat şi mai profund al realităţii biologice si psihologice al fiinţei.   Psihologia secolului douăzeci a demonstrat că sinele nu poate exista fără capacitatea de a nara, fără povestire[x]. Crearea eului prin naraţiunea despre eu (self-making through self-narrating or the narrative art of self-making), crearea sinelui prin povestirea despre el însuşi, stă la baza existenţei umane. "Dysnarrativia", boala care se produce prin incapacitatea unei fiinţe de a nara, de a povesti, conduce la pierderea sensului sinelui şi a sensului despre ceilalţi. Naraţiunea sau capacitatea de a nara apare drept o componentă intrinsecă, obligatorie a fiinţei, pe care au înflorit arhitecturile epice dezvoltate de toate civilizaţiile culturale consemnate de istoria umanităţii.

Literatura teoretică privind originea, devenirea şi structura romanului este imensă. Fără să intru în dispută sau să rezum ce s-a scris (numai definiţiile date romanului ar cere o carte separată) vreau să precizez de la bun început că obiectul acestei cărţi  nu este cercetarea teoretică ci una aplicată. Structura romanescă sau modelul romanesc reiese din realitatea textelor analizate. Studiul de faţă descoperă  rădăcini ale romanului în texte epice cu o înfăţişare derutantă, ambiguă, dar şi în texte expulzate de canoanele romanului european.

Multe dintre "obiectele" estetice aduse în discuţie ar putea fi numite himere (un gen de alefuri matematice, mijloace ale gîndirii creatoare pentru supravieţuirea artei, ca să-l parafrazez pe Ernst Bloch) pentru a evita controversele ce ţin de distincţiile de gen. Prefer totuşi un concept estetic în locul unei denumiri matematice deoarece nu violez cu nimic integritatea conceptului ci doar încerc să mă înscriu într-o anumită specificaţie a sa. În definitiv, analizele critice din această carte,  fundamentate pe anumite preconcepţii ce ţin de experienţa  mea estetică  şi  presupoziţii axiologice personale, se sprijină pe faptul că în cele din urmă interpretabilitatea intrinsecă a operei devine ea însăşi trăsătura ce îi dictează valoarea estetică[xi]. Folosind termenul de "roman", mă delimitez prin urmare de accepţiile cunoscute pe care acesta le are. Şi voi explica în ce sens.

Data de naştere a romanului a fost fixată de majoritatea teoreticienilor în secolele al   XVII-lea şi al XVIII-lea şi a fost pusă în legătură cu noile relaţii economice instaurate de societatea burgheză. Lărgind sfera romanului, polemizez de fapt cu un mit european, cu o imagine despre sine a Europei intelectuale. Europocentrismul a uitat că lumea este mai veche. Primele romane cunoscute au fost scrise de fapt în Asia, cel mai vechi continent sub raportul culturii, un adevărat cazan cultural, după  o formulare a lui Propp, în care popoarele , ca nişte torenţi, s-au deplasat necotenit, amestecîndu-se şi eliminîndu-se între ele. Cartea de faţă revelă totodată acele "antene pentru Asia", funcţionînd de multe ori în secret, ale culturii europene.

Într-o lume dominată de modelele culturii europene sau modelele culturii Apusene, există modele independente de acestea, modele alternative care coexistă cu modelul predominant al culturii vestice.

Este interesant că la aproximativ un deceniu de la publicarea acestui text în limba română au apărut numeroase studii care au dat dreptate şi au confirmat validitatea acestei lărgiri a graniţei romanului.  În prefaţa antologiei  "The Novel in the Ancient World", o culegere de exegeze despre romanul grec şi latin, Gareth Schmeling[xii] scria, plictisit de dezbaterile privind naşterea şi definiţia romanului, că dacă Oxford English Dictionary este considerat o sursă  serioasă, atunci romanul este "o proză narativă fictională (fictitious) or poveste de o mărime apreciabilă în care personajele şi acţiunile reprezentative ale timpului trecut şi prezent sunt portretizate într-o intrigă de o complexitate mai mare sau mai redusă". Făcînd apel la o sursă de mai mare autoritate, după această ironie mai mult sau mai puţin voalată, el aminteşte definiţia dată de E. M. Forster[xiii]  pentru care romanul este "o ficţiune în proză de o oarecare mărime". În cele din urmă Gareth Schmeling aplică termenul de roman tuturor operelor de o extinsă ficţiune imaginativă ("works of extended imaginative prose fiction") din literatura greco-romană.

Scoaterea lui Don Quijote al lui Cervantes precum şi a romanului antic grec din sfera romanului a fost o eroare a exegeţilor zeloşi prin care e explodat în fapt definirea strâmtă dată romanului de Ian Watt în "The Rise of the Novel" (1957)[xiv] conform căreia romanul este creaţia clasei engleze de mijloc, deci o creaţie exclusivă a culturii europene occidentale. In acelaşi timp în care se scria această carte, Reed[xv] amenda drastic definiţia lui Watt, încercînd să-i găsească o altă paradigmă, mult mai largă, dincolo de canonul literaturii apusene.[xvi] În fond şi Tzvetan Todorov în Poétique de la prose (Éditions du Sueil, 1978) vorbind despre le récit primitif în Odiseea, ajunge la concluzia ca le récit primitif nu există[xvii] şi deşi se fereşte de termenul de roman, folosind în schimb pe acelea de naraţiune, proză, povestire, nu face altceva decât să îl descrie prin alţi termeni discutând texte necanonice cum ar fi Decameronul, 1001 Nopţi, şi alte arhitecturi romaneşti ale Evului Mediu.

Tatum, autorul  unei faimoase antologii publicate în 1994, observa că sintagma roman antic (ancient novel) este de fapt un oximoron[xviii].  Cam în acelaşi timp, Margaret Anne Doody[xix]  polemizează cu faimoasa teorie a lui Ian Watt, extrem de puternică şi dominînd tiranic  mediile universitare din Anglia şi Statele Unite. Doody  susţine că romanul este un produs al minţii greco-romane. Eu susţin că el este produsul oricărei civilizaţii culturale aflate în culminaţia ei. Romanul occidental este o alternativă istorică recentă a romanului; romanul grec scris între secolele I î.e.n. şi III e.n.  este un produs al civilizaţiei antice greceşti în perioada culminaţiei sale  înregistrate odată cu epoca elenistică.

Deşi considerate inferioare de poetica clasică, formele romaneşti s-au afirmat şi funcţionat în articulaţiile intime ale unor texte foarte vechi cu o înfăţişare de conglomerat himeric. Genurile au nu doar o existenţă istorică ci şi una transistorică. Demonstraţia lui Gerard Genette[xx] , pentru care genul există ca prizonier al timpului şi funcţionînd deasupra acestuia mi se pare demnă de luat în seamă şi comentată chiar dacă pare lipsită de actualitate. În prefaţa la cel de-al doilea volum al "Civilizaţiei romanului",  am dezvoltat propria mea teorie cu privire la substratul cosmogonic al formelor estetice şi al operei artistice.

Pentru Genette genul este (conţine) un fond de transformare şi permanenţă întemeiat pe o funcţie  naturală şi transistorică.  El  poate fi înţeles ca o atitudine existenţială sprijinită de relaţia dintre arhetipuri  universale si o tematică istorică. Făcînd deosebirea dintre romanul ca gen şi modurile narative (atitudini fundamentale de enunţare cum ar fi povestirea, monologul, dialogul e.t.c.) care participă la concretizarea - actualizarea lui, Genette consideră că aşa cum modurile (ex. povestirea) pot fi traversate de genuri (ex. romanul), în mod similar operele pot traversa genurile. Între genuri şi moduri se instaurează odată cu fiecare text o relaţie unică şi irepetabilă.

Romanul (prin constantele şi parametrii sistemului generic) s-ar constitui dintr-un număr de determinări ale unei categorii modale (povestire, monolog, dialog etc)  si submodale (naraţiunea la persoana întîia sau a treia) la care se adaugă determinarea de către o categorie tematică ( a căror intersectare coinclude şi determină genul) la care se mai alătură o alta şi anume alegerea mijloacelor formale (proză, relatare ritmată, vers) - toate relativ constante şi transistorice. Am să traduc toate acestea printr-un exemplu: povestirea la persoana a treia   a unei aventuri individuale avînd scopul găsirii unei  valori autentice ignorate de colectivitatea din care face parte cel ce narează ( nemurirea) , povestire realizată în proză ritmată (în lumile vechi aceasta era semnul artisticului, al prozei culte), respectînd sistemul moral, filosofic, ficţional al lumii din care vine ca şi normele ei esenţial pragmatice, mă determină să văd fiinţînd în naraţiunea despre Ghilgameş romanul ca gen dar şi romanul.  Deşi le evocă, nu atît coordonatele civilizaţiei din care acest text a ieşit mă interesează, ci "centrul estetic al operei", faptul că istoria se transformă, este absorbită într-o structură estetică independentă care nu neagă, ci înlocuieşte lumea.

Aş putea fi învinuită că forţez nepermis de mult timpul şi spaţiul aplicînd  conceptele gîndirii moderne unor epoci ce nu  puteau articula un sistem critic deoarece erau în esenţă mito-poetice.  Dar fiecare interpretare subiectivă a fenomenelor diacronice tinde spre o formulă ce poate fi considerată viziunea, ipoteza unei subiectivităţi reflexive prin natura sa asupra fenomenelor estetice şi cognitive. Fără să forţez nota, am retras chiar unele texte din metafizică pentru a le înscrie în estetic, cum ar fi cazul Vechiului şi Noului Testament sau al Cărţii Morţilor. Gestul aparţine deja istoriei culturii. Lectorul modern nu mai mitizează cartea, el o interpretează.

Structura conflictuală a realităţii, în legătură cu care teoreticienii sociologismului fixează apariţia romanului, a existat în toate lumile în forme diferite. În lumile vechi a fost vorba cu precădere de o tensiune între existent şi absolutul instituţionalizat, veritabil sistem de interdicţii generator de stări disidente. Omul a sperat , a dorit să cunoască mai mult,  a fost nefericit în toate lumile. E posibil că  existenţa lui în armonie cu universul nu ar fi însemnat decît stagnarea civilizaţiei. Personajul abstract al mitologului preocupat să descifreze formele mitico-religioase ale unor civilizaţii ce au precedat-o pe a noastră, diferă de imaginea omenescului din ficţiunea epică a respectivelor civilizaţii. 

Ruptura personajului cu lumea, tensiunea creată de aspiraţii individuale , căutarea valorilor spirituale autentice s-au actualizat odată cu formele romaneşti foarte vechi, dincolo de idei sau sisteme metafizice. Citite în orizontul lumii lor, perspectiva aplicată de sociologism se modifcă iar formele romaneşti nu fac decît să o susţină. In fiecare din icivilizaţiile culturale de care m-am apropiat, înstrăinarea personajului cu şirul de trăsături particulare, mi s-a arătat drept o trăsătură distinctivă a eroului problematic, iar această realitate m-a determinat o dată în plus să nu abdic de la adevărul meu sub presiunea adevărurilor altora.

Regăsit cu alte cuvinte în  lumile care ne-au precedat, dar "reformulat" din perspectiva unor exigenţe estetice distincte, epicul superior arhitecturat  sau arhitectura epică - numită în cultura europeană roman - s-a manifestat ori de câte ori o civilizaţie culturală şi-a trăit maturitatea.  Filosofii au vorbit de o ciclicitate a culturilor, civilizaţiilor deci şi a formelor. Filosofia modernă a ştiinţei m-a ajutat să înţeleg formele estetice manifestate în culturi şi civilizaţii ca pe o împachetare originală a unor latenţe existente în structurile informaţionale ale materiei, de fiecare dată reintrate în sfera actualizărilor culturale printr-un proces ce ţine seama de forma mentis, limbă, tradiţii, societate şi istorie.

O observaţie care s-ar putea face cărţii de faţă ar fi aceea legată  de limba în care cărţile comentate au fost citite. Este vorba de texte vechi traduse în limbile de circulaţie modernă. Dacă la textele latine am putut să mă orientez, controlînd uneori originalul prin juxte, alta a fost situaţia cu limbile foarte vechi sau cu limbile chineză şi japoneză. Restricţia lingvistică face parte din sfera tabu-urilor culturale aparent insurmontabile dar pe care o socotesc  neavenită atîta vreme cît nu mi-am propus să fac analize filologice sau comentarii lingvistice. Dacă  faptul că nu cunosc greaca veche si nu citesc foarte cursiv în latină mi-ar putea aduce o notă rea atunci cînd îndrăznesc să discut despre Iliada sau Măgarul de Aur, ce mi s-ar putea imputa cînd fac acelaşi lucru cu texte scrise în  sanscrită, coptă, persană, ebraică, chineză? Un critic care să citească toate romanele pămîntului în limbile lor originale este o pură ficţiune.

Pentru a-mi oferi mai multe garanţii înaintea traducerilor, am citit deobicei aceeaşi carte în mai multe variante de traduceri uneori chiar în diverse limbi. De exemplu, am citit Confessiones de Aurelius Augustinus în variante franţuzeşti din diverse secole pe care le-am comparat cu originalul latin şi traducerea din limba romană. O altă problemă m-a făcut atentă la traducerile romanelor chineze şi japoneze citite în versiuni franţuzeşi, englezeşti şi româneşti: avîntul traducătorilor europeni de a le "europeniza", scurta, comprima, a le aduce la nivelul de aşteptare al cititorului european. 

"Structura de arbore şi continuitatea translaţională" a poeziei epice şi a dramei occidentale au dovedit  permanenţa unor coduri  expresive,  existenţa unui "cod genetic al conştiinţei transmise" în care un rol important l-a jucat fuziunea limbilor realizată în actul traducerii[xxi]. Intr-o umanitate plurilingvă traducerea şi-a dovedit capacitatea de restituire a bogăţiei culturilor prin intermediul reconstrucţiei semantice, al transferurilor de semnificaţii dintr-o coerenţă lingvistică în alta.

A nega traducerea ar echivala cu o contestare a memoriei culturii, a comunicării dincolo de graniţele lingvistice. Deşi nu există privilegiul accesului la totalitatea fundamentală a unui text, şi cu toate că "nici o tehnică de reconstituire antropologică sau istorică nu ne va oferi înţelegerea condiţiilor de conştiinţă şi reacţie socială care ar fi putut genera începuturile metaforei si originile referinţei simbolice", în texte ca Iliada sau Odiseea traducerea este capabilă de "o mişcare lingvistic-spaţială şi în timp (elasticitatea contemporaneităţii) ... de o domesticire a originalului străin prin schimbarea unei importante distanţe geografic - lingvistice cu o distanţă temporală internalizată mult mai subtilă"[xxii].  Mai există apoi un fenomen interesant care operează în actul traducerii numit de Steiner "inocenţa distanţelor mari" care îmi aduce aminte de faimoasa lege a lui Bartogli referitoare la istoria limbilor: cu cît textul tradus este mai îndepărtat de lumea şi limba traducătorului, cu atît pare mai posibilă realizarea unei penetraţii complete şi a unui transfer estetic.

               Trebuie să mai mărturisesc că la scrierea acestei cărţi a avut un cuvînt hotărîtor sentimentul confortabil de libertate pe care noile poetici le conferă actului critic şi criticului însuşi. Acesta din urmă este considerat o competenţă, un lector specializat, înzestrat cu modele de recunoaştere dăruite de convenţiile artei studiate.  Probitatea criticului se vădeşte în capacitatea de a-şi susţine intuiţiile în textul critic prin conceptele şi instrumentele de lucru proprii gîndirii critice.

   Şi o notă : deoarece am vrut să ocolesc aglomeraţia trimiterilor de subsol, multe din referinţe sunt citate pe scurt în text. Traducerile în limbile moderne sunt consemnate ca atare. Specialistul poate reconstitui cu uşurinţă traseul bibliografic.

Dar eseul despre romanul universal vizează de fapt marele public.  Lui doresc să mă adresez. "Civilizaţia romanului" este o invitaţie către descoperirea  romanului într-o epocă a realităţii virtuale şi hypertextului pe care le vad ca modalităţi  de diseminare a ficţiunii epice şi chiar de îmbogăţire a ei. Pentru romancieri, această carte  este  un  veritabil tratat al mijloacelor romaneşti inventate de numeroase arii de civilizaţie, tratat ce poate îmbogăţi aria formelor de realizare estetică a romanului.

   La apariţie, volumului doi i s-a reproşat imixtiunea în text a unor pagini de jurnal. Dacă ţinem cont că acestui proiect i-au trebuit mai bine de zece ani să se materializeze şi peste două decenii ca să fie tipărit într-o versiune definitivă, atunci se poate înţelege de ce am simţit nevoia să înserez în carte jaloane ale drumului meu. Inserţiile de jurnal sunt, în acelaşi timp, o modalitate de a institui o distanţă critică între mine şi text şi apoi de a o desfiinţa. Un mod de a încălca graniţele dintre genuri vorbind despre un gen. Un paradox normal pentru scriitorul modern care cultivă o "politică a adresării" sau o semiotică a adresării pe care Linda Hutcheon în "Politica postmodernismului" o considera importantă în direcţia contextualizării actelor de percepţie şi reprezentare[xxiii].  În alt sens, acest demers este complementar încălcării modelului european al cronologiei continue şi al relaţiei de cauzalitate pe care l-am folosit în această "repovestire" a aventurii romanului universal. 

Proiectul iniţial al cărţii prevedea şi un volum trei, cuprinzînd şi un capitol despre romanul românesc.   Anul 1989 şi tot ce a urmat în viaţa mea m-au forţat însă să mă opresc la Don Quijote. Aş aminti în acest sens cîteva din peripeţiile legate de acest volum doi. El fusese blocat în editură în 1989 în urma descoperirii "conspiraţiei ziariştilor" de la România Liberă din aşa numitul "Grup Băcanu" ce pregătea o publicaţie anticomunistă clandestină. În vara lui 1990, după invazia minerilor,  manuscrisul aflat în tipografia Casei Scânteii a fost pe punctul de a fi distrus (plăcile culese au fost sparte, tipografii au vrut sa ardă manuscrisul) dar a fost salvat printr-o întîmplare pe care o socotesc miraculoasă. Era singurul exemplar pregătit pentru tipar. Tipografii refuzaseră in vara lui 1990 să culeagă cartea unei ziariste de la "România Liberă" care scria împotriva "bunilor comunişti". Manuscrisul a fost mutat de la o secţie la alta ceea ce a întirziat nepermis apariţia cărţii.

             Recitind cele două volume ale "Civilizaţiei romanului" (vol. 1, Albatros, 1983; vol. 2, Cartea Românească, 1991)la o distanţă apreciabilă de timp şi într-o lume complet diferită, am mai realizat cîteva lucruri. In primul rînd că, trăind in New York, o lume multiculturală ca şi Bizanţul, Roma, Alexandria, trăiesc multiculturalismul nu doar în forma lui livrescă. In al doilea rînd că acum aveam acces la surse critice inaccesibile în Romania.

Cînd am scris "Civilizaţia romanului" nu ştiam engleza, deci referirile la critica anglo-americană avuseseră la bază  traduceri în română, franceză sau italiană iar bibliografia mea se alcătuise pe baza cataloagelor Bibliotecii Academiei, în general săracă în carte străină tipărită după 1945.  Un asemenea studiu, cum este cel  de faţă, ar fi avut nevoie de ciţiva ani de cercetări intense într-o mare bibliotecă a lumii.  Nu am avut, la data scrierii lui (1980 -1989), posibilitatea vreunei burse şi nici măcar şansa de a avea un paşaport pentru o călătorie de studii în străinătate. Din această cauză, pentru a suplini omisiunile bibliografice, ediţia de faţă include referiri la lecturi si apariţii editoriale la care nu am avut acces la timpul respectiv şi totodată recente. Prezenţa lor în comentariul critic va fi indicată de note de subsol ori de cîte ori va fi cazul.  

 Dar poate că cele mai importante lucruri care m-au decis să revizuiesc acest eseu despre romanul universal au fost de ordin practic. Trebuie să mărturisesc că am fost măgulită să aflu că Civilizaţia romanului a fost şi este o carte de studiu în numeroase universităţi din ţară, că se află în bibliografia cursurilor de literatură comparată şi a tezelor de doctorat având drept temă romanului. Şi am fost uimită să descopăr că numeroşi dintre cei care au avut cartea drept referinţă principală a cursului predat nu au ştiut foarte multă vreme de existenţa volumului doi apărut în 1991 la Cartea Românească, este drept, într-un tiraj aproape confidenţial.

Mai trebuie sa mărturisesc că, intimidată de cenzură şi reprezentanţii ei oficiali în critica românească, ascunzîndu-mă sub persoana a treia, ocolind uneori fraza tranşantă, ştiind că tot ce scriam avea să fie citit de cei cu care mă confruntasem de atatea ori,  şi că deci trebuia să mă ascund sau prefac pentru a supravieţui ca scriitor, fusesem în fond oprită să  fiu eu însămi. În exil m-am eliberat de aceste spaime şi mi-am înţeles rostul.  Căci tot ce am trăit înainte a fost neclar şi confuz, o înstrăinare de mine într-o înstrăinare istorică.

Bucureşti, 1982

New York, 2005

Textul de faţă reprezintă cuvîntul înainte din “CIVILIZAŢIA ROMANULUI”de Mirela Roznoveanu (O istorie a romanului De la Ramayana la Don Quijote)

Vol. I, Rădăcini (1983); Vol. II, Arhitecturi Epice (1991)