Un prozator de cursă lungă
de
Marius Miheț
Încă de la apariția volumului Cuiburi de vâsc
(povestiri) (2000), Florin Lăzărescu s-a remarcat printr-o proză
preocupată de faptul cotidian, tratându-și textele cu umor și
temeinicie. Un volum de povestiri, publicate într-un format
electronic, Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri
(2003), urmând aceleași jocuri voioase de secvențe cotidiene, a
pregătit romanul Ce se știe despre ursul panda (2003). Acest
volum consemnează o asumare solidă a conștiinței de prozator, proba
finală a posibilităților creative și de sistematizare pe întinderi
mari. Romanul e, din toate punctele de vedere, o reușită majoră, în
ciuda unor grăbite rezolvări de pseudo-deznodăminte. Una dintre cele
mai valoroase realizări ale prozei tinere de la noi din ultimii
ani.
Florin Lăzărescu se situează aparent pe același
nivel textual cu colegul său de la Timpul, Lucian Dan Teodorovici.
De bună seamă că cei doi tineri prozatori sunt prieteni, iar
predispoziția amândurora către proză îi provoacă constant,
stimulându-se reciproc. Observată dinafară, e o concurență frumoasă.
Nu întâmplător Florin Lăzărescu include în textul romanului său
Ce se știe despre ursul panda referiri la romanul lui Lucian Dan
Teodorovici Circul nostru vă prezintă (2002). O
intertextualitate ludică, căci cei doi prozatori par că se joacă, la
început, cu romanul. E doar o aparență. Serioși și talentați, cei
doi ieșeni construiesc cu migală textele, deși avântul tineresc ce-i
caracterizează ar sugera o imediată nerăbdare, instinctuală,
identificabilă în dinamismul narațiunilor.
De Cătălin Mihuleac îl leagă o esență a umorului
travestit, a umorului cu întârziere. Subtil dar neavând
ironia socială a lui Mihuleac, Florin Lăzărescu are o structură
asemănătoare cu Radu Pavel Gheo: o dată umor sincer, spontan,
contextualizat și de situație combinat cu alternări grave ale
discursului, și-apoi o disponibilitate maleabilă atât pentru proza
scurtă cât și pentru roman. În sfârșit, capacitatea de a manevra
multe personaje, de-a realiza întretăieri narative pe spații întinse
e o caracteristică ce-l apropie de Constantin Popescu.
Pe Florin Lăzărescu îl individualizează aplecarea
spre socialul mistic, către sensurile sibilinice ale
existenței. Deși face parte din noua degenerație, Florin
Lăzărescu nu scrutează direct politicul și socialul crunt în proza
sa. Marca esențială a scriiturii sale o constituie perspectiva
religiozității în realitatea postceaușistă.
Grav și plin de umor, Florin Lăzărescu creează în
Ce se știe despre ursul panda o lume a inocenței și deslușirii
sensurilor, o gâlceavă a personajelor cu lumescul și cu Dumnezeu.
Paginile acestei cărți sunt populate de oameni sensibili, păpuși ce
păstrează construcția însăși a autorului lor. Atenți și preocupați
de evenimentele care le animă viața, tinerele personaje participă,
cu excepția Șobolanului și a negriciosului, la imaginarea unei
lumi proprii. Aceasta e fie paradisul divin, fie cel terestru,
social. În mare parte Ce se știe despre ursul panda dezbate
formele susceptibile ale paradisului. Construirea aceste lumi
imaginare prezintă deopotrivă și efecte secundare: între acestea,
cel mai important e o boală a imaginației, în fapt, un delir mistic,
individual. Pe de-o parte avem povestea unor tineri aurolaci, orfani
ai străzii: Șobolanu, Holbatu, Fomi, Clipici și Rârâitu. Între
aceștia se evidențiază Șobolanu. Conducător și întreținător al
acestora, el are experiența străzii și le oferă o formă a
paradisului posibil: un așezământ. Când Holbatu, convins de același
Șobolan, se alătură grupului, paradisul se verticalizează
deodată cu conștiința lui Dumnezeu: Holbatu e singurul care citește
Biblia - de aici și utilitatea lui în grup: a le citi celorlalți
texte din Scriptură pentru a-i ajuta la cerșit. Fomi, Clipici și
Rârâitu nu ies cu nimic în evidență, ei reprezintă doar diversele
malformații sociale și amploarea acestora. Alungați din canale,
trăiesc într-un cavou laolaltă cu osemintele unei vechi familii
boierești.
Pe de altă parte, formele paradisului sunt
deslușite, în alte fire narative, prin preotul Nicolae și Toma.
Putând fi personajul principal al cărții, Toma e de departe eroul
cel mai apropiat naratorului. De altfel, autorul intervine, în cazul
lui, în text, îl tachinează, îl provoacă, ne introduce în
subteranele creierului personajului căutând explicații. Deși ni se
spune că are o iubită, Toma e un singuratic, frământat de probleme
existențiale, mistice. Din discuțiile cu părintele Nicolae
descoperim tulburările la scară mică a unui Raskolnikov dar și
dependența de lumesc a unui Holden Caulfield. Destinul său rămâne
suspendat, ca al celorlalte personaje. În ultima parte a romanului,
autorul sufocă naratorul și-i ia locul, indispus, la capătul
puterilor, vrând să încheie socotelile cu propria ficțiune cât mai
grabnic. Din acest moment narațiunea se încarcă de echivoc. Ni se
sugerează ba că unele personaje ar fi nebune (multe scene se petrec
în preajma unui spital de nebuni), ba că ar exista unele legături de
rudenie între eroi. De asemenea, sugestiile unor scene în care apar
posibili dublii ai personajelor sunt estompate. Locul eroilor e luat
în final de autorul lor, devenit personaj în popria-i ficțiune. El
rătăcește prin diverse locații (biserica în renovare), caută
rezolvări, ieșiri, se sperie și alunecă în banalul oricărui personaj
intimidat de autorul său. Ambetat, autorul își încheie ficțiunea
promițându-și o vacanță și timp personal. Bineînțeles, părintele
Nicolae, urmărit într-un al treilea fir narativ, va suporta
consecințele intervenției autorului: solitar și mărinimos, e tipul
preotului ortodox care înțelege prefacerile și urmează dogmatica
teologică, bun sfătuitor și duhovnic, știe exact cât și când să
intervină.
Egocentric și narcisist, autorul-personaj și-a
iluzionat cale de trei sferturi din roman cititorii și personajele
încredințându-ne că acestea sunt cele mai importante, pentru a
interveni în final și a se impune. Nu pregetă, de aceea, să-și
insulte posibilii detractori (cititorii).
Deși unii comentatori au minimalizat romanul lui
Florin Lăzărescu la simple re-make-uri ale unor filme și concepte
cinematografice (ele există!), nu putem reduce esența romanului la
acestea. Nu încape îndoială că Florin Lăzărescu e un creștin
(ortodox) care cunoaște nu doar Biblia, ci și învățăturile
Părinților Bisericii. Am recunoscut în romanul lui învățături
pornind de la Sf. Ioan Gură de Aur până la Ilie Cleopa, percepte ale
dogmaticii ortodoxe, nenumite de autor; el nu dă nici un exemplu,
însă vorbele părintelui Nicolae verifică aceste accepțiuni
religioase: Feriți-vă de dorința vederii lui Dumnezeu în această
lume și veți trăi fericiți.... Imaginea lui Dumnezeu e supratema
romanului. Într-o lume în care se cer știri despre Dumnezeu,
Holbatu vrea să-l vadă pe Iisus și-l recunoaște în Toma, ca o
proiecție paternă, emblemă a bunătății umane. Toma, dezorientat și
rătăcit, poartă discuții cu părintele Nicolae nu oriunde, ci în
turlă, ca un refuz al profanului; alteori vorbește cu un prieten
într-un copac; la fel, Holbatu modelează păsări de lut simboluri
ale înălțării. Toma oferă imaginea unui Dumnezeu familiar, înțeles
uneori ca un vecin tăcut sau vorbăreț, cu simțul umorului și pus pe
șotii. Comparația cu un urs panda, inofensiv ca majoritatea
personajelor, sensibil, tăcut și simpatic e sugestivă: Parcă ar
refuza (ursul panda, n.n.) să se mai înmulțească, parcă ar fi atins
înțelepciunea supremă, n-ar mai vedea rostul să ia parte la
perpetuarea vieții ăsteia amărâte. Explicațiile nu sunt lipsite de
umor și gravitate deopotrivă: E riscant să te joci cu Dumnezeu.
Bine, acum nici el nu e genul care să-și piardă vremea cu tine. Doar
nu-i prost. Te lasă să fugi și nu se obosește să te caute. Știe că
te întorci singur, ispășit, înapoi.
Greutatea personajelor de a înțelege adevăratul chip
al lui Dumnezeu se datorează și celuilalt Dumnezeu, Regizorul-Autor.
Victima predilectă e Toma, care nu înțelege despre care Dumnezeu e
vorba. Bântuit de creatorul său de hârtie, Toma se rătăcește în
aproximările divinității. Rezolvarea ține tot de autorul-personaj,
care, plictisit, cum spuneam, și, cumva ex abrupto, încheie
conturile narațiunii, lăsând destine suspendate și cititori cu buza
umflată.
Florin Lăzărescu are șansa să trăiască într-un
spațiu cultural și, mai ales, spiritual. Un loc în care religiosul
predomină iar oamenii se refugiază din realismul postdecembrist,
încă, în credință. Asta e șansa personajelor sale. Aceasta e gama
literară preferată a autorului. Asemeni eroilor săi, el reclamă
drama socialului și radiază spiritual.
Într-o lume lipsită de miracole, Florin Lăzărescu
vorbește grav și desfătător despre miracolul căutării și al
prezenței lui Dumnezeu. Un roman alert, excelent construit, în egală
măsură vioi, colorat, solar și grav, Ce se știe despre ursul
panda consacră un prozator cu mari resurse ludice și de
construcție.
Text publicat în revista Familia, nr.4/2004
|