Sociologia zvonului

 de Marius Miheţ

Dan Lungu

Raiul găinilor – fals roman de zvonuri şi mistere

Prefaţă de Mircea Iorgulescu

Iaşi

Editura Polirom

2004

200 p.

În Raiul găinilor moartea şi viaţa sunt încremenite, iar timpul se înşurubează în jurului unui zvon ori a unei întâmplări spectaculare. Dan Lungu realizează o panoramă nu doar a unei străzi, ci a întregii mentalităţi postceauşiste pe care-o recunoaştem la orice om care a muncit o mare parte a vieţii sub comunism. Întreg romanul răspunde la întrebarea: Despre ce vorbesc oamenii simpli, care n-au nimic de făcut, de pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare?

Trecerea de la proză scurtă la roman a făcut-o şi Dan Lungu cu destulă încredere în posibilităţile proprii. Se simte însă o nesiguranţă în distribuirea discursului în proporţii lărgite. Deşi reuşit, romanul lui Dan Lungu nu are o unitate care să se simtă apăsat, iar personajele nu au substanţialitate. Romanul dă impresia că e neterminat, că autorul şi-a dorit, printr-o precipitare verbală grăbită, să lase impresia bună şi să iasă din scenă. Ce rămâne din romanul lui Dan Lungu? Nici personaje, nici construcţie ci un discurs şi un farmec al expresivităţii (oralităţii) aproape fără cusur. Dan Lungu dă impresia că încă se teme de roman, de construcţie şi analiză. Rămâne fidel unui tip de radiografiere grăbită, cu personaje mai mult conturate decât alcătuite solid. Senzaţia generală e că ai citit un sondaj făcut de un extraordinar povestitor, nu comentator. Fără îndoială că acest roman nu „marchează un moment în proza românească de astăzi”, cum prea entuziast reclama Mircea Iorgulescu în Prefaţa romanului. Deocamdată locul e „ocupat”. Imaginea raiului o avem, sub diverse imaginarii de la Ţiganiada încoace, vise premonitorii haioase la fel, universul periferiei asemenea. Sunt elemente la Dan Lungu pe care le putem identifica în proza Aneimaria Beligan, a lui D.R.Popescu, Petru Cimpoeşu, Eugen Barbu şi alţii.

Subiectul  romanului nu spune nimic nou. Şi cred că Dan Lungu nici nu are de gând. El vrea pur şi simplu să povestească. Nu ţine cont de nici o tensiune narativă, intrigile sunt palide, scurte ca un foc de artificii, cu unicul scop de a fi văzute de ceilalţi locuitori ai ficţiunii. Nu există nici o tensiune a interogaţiei. Personajele se mişcă teleghidate, suflul vieţii e minor, aproape inexistent. O imobilitate funciară domină pretutindeni. Doar această încremenire dispune vorbăria, trăncăneala şi colportările de la un capăt la altul al naraţiunii. Locul e cel al periferiei oraşului fără nume, sadovenian, unde nu se întâmplă nimic. Strada numai are nume, Salcâmilor, banal precum existenţele personajelor. Am fi tentaţi să spunem că e locul unde se moare inconştient, cu nepăsare, pentru că personajele, cu o excepţie, nu au sentimentul timpului şi deci, nici pe cel al morţii. De fapt, întreaga gamă a sentimentelor de care sunt capabili eroii lui Dan Lungu se reduce la un straniu sentiment al povestitului/ascultatului. Nu sunt însă ahtiaţi după spectaculos, deşi întâmplările după care tânjesc trebuie numaidecât să conţină o doză apreciabilă de fastuozitate.

Toate personajele par a fi într-o continuă campanie electorală. Asta e atmosfera, însă finalitatea nu e una politică, ci una de prestigiu. Fiecare se străduieşte să afle ceva, să spună mai departe pentru a fi în centrul atenţiei. Deşi strada e parţial asfaltată, nimeni nu-şi doreşte o continuitate. De altfel, chiar strada înjumătăţită e simbolul existenţei lor. O parte învechită, consumată dar nostalgică reprezentând comunismul şi pre-existenţa rurală, perioadă în care personajele au slujbe mărunte şi preocupări simple, cutremuraţi doar de spaima posibilelor-demolări, şi, pe de altă parte drumul asfaltat simbolizând speranţele noilor-veniţi din oraş, dornici să schimbe ceva, în postceauşism însemnând speranţa. Toate acestea sunt însă abandonate în acest univers suficient în care oamenii sunt preocupaţi de faptul divers, presupuneri, vise premonitorii şi taclale nesfârşite. În fapt, avem de-a face cu o lume a bărbaţilor, unde accesul femeii se face doar pe poarta zvonisticii necesare şi acceptate. Tot diriguitorii morali, bărbaţi, deconstruiesc orice tentativă de afirmare a femeilor. Milica e încântată de şansa unică de-a vizita cea mai înaltă şi misterioasă casă de pe stradă, a Colonelului – personaj tot atât de misterios pentru personaje. Pentru moment ea e un fel de „primar” al străzii, vedeta care ştie ceva. Toţi ceilalţi, curioşi şi nerăbdători ca întotdeauna, o adoptă imediat ca autoritate. Dom’ Petrică, pictor de iluzii culinare sub comunism, e vocea bărbaţilor şi, parţial, a străzii. Judecăţile sale sunt numaidecât preluate şi acceptate. E o lume de oraş moldovenesc, probabil de provincie, unde, pe o stradă oarecare, muncitori simpli, pensionari, refac lumea ţărănească pe care, în mare parte, o părăsiseră. Această transfigurare a străzii în uliţă se suprapune constant în naraţiune. Semnul e dat de numărul găinilor, semn al înmulţirii oamenilor şi al recuperării unui trecut rural. O lume a bărbaţilor, aşadar, se opune uneia a femeilor. Bărbaţii sunt organizaţi, uniţi şi solidari. Femeile dezbinate, unite doar de bârfe, iscoditoare, cu firave încercări de emancipare. Mai mult, bărbaţii au un loc al lor, „Tractorul şifonat”. Aici se dezbate problema spinoasă a râmelor din grădina lui Relu Covalciuc, misterele Verei Socoliuc, nebuniile Hleandei, feţele lui Ceauşescu şi problema comunismului apus. E singurul loc public unde se încing şi „se vorbesc discuţii”. Totul e ţintuit în profan, nimic nu comunică cu sacrul. Moartea aşteptată (Vera) ori necesară (posibilul spectacol mediatic al râmelor) e prezentă atâta timp cât furnizează ştiri. Toate personajele aşteaptă ştiri. E ca şi cum ar lucra în echipă la un program de ştiri, pe care le caută cu o sagacitate structurală. „Reporterul” care furnizează ştirea zilei e automat omul zilei (străzii).

Nimeni nu are nevoie de invazii spectaculoase de lăcuste, Dumnezeu e prezent mai mult ca superstiţie, Biserica e invizibilă, la fel activităţile lor; imobili şi impasibili, guralivi şi petrecăreţi, ei alcătuiesc o lume fără vârstă şi repere. Singura realitate e strada cu locaţiile ei urmate somnambulic: cârciumă - acasă - cârciumă. Curioase şi ambetate foarte, aceste personaje cinstesc între două zvonuri, două posibile întâmplări şi două rememorări. Cârciuma e partid, tribună şi hotel, e biserica satului (străzii) şi, mai ales, e raiul bărbaţilor. Femeile roiesc în jurul raiului şi se străduiesc să fie folositoare fie colportând zvonuri, fie urmărind întâmplarea, ori, prin gesturi titanice vor să se desprindă de malefica acceptare a conducerii patriarhale (măritişul constrâns, bolirea ca armă). Înciudată, o soţie oftează: „nici albina nu ştie mai bine drumul spre stup decât îşi ştie bărbată-miu drumul la Tractor” Pentru cârciumarul Zidaru ca şi pentru toate personajele masculine (femeile îşi cunosc interdicţia pătrunderii în „raiul” bărbaţilor...) „cel mai important lucru era că se află mereu între oameni veseli, care râd şi glumesc, îşi amintesc câte şi mai câte, se iau peste picior şi se înjură fără răutate, aşa vorbesc ei, aşa au fost învăţaţi de mici, se încaieră plini de lehamite, mai mult de formă, să nu zică lumea că nu-s bărbaţi, care se ameninţă câte o oră înainte, aruncându-şi tot felul de grozăvii, spre satisfacţia celorlalţi, de la stâlcitul mutrei până seamănă cu poza din buletin, la ameninţarea că-i va împrăştia dinţii printre panseluţe. Dar nu erau oameni răi (...)”. Iată subiectul, atmosfera şi personajele. Exclus, singurul, din acest rai profan, artificial, e Colonelul. Strada îi este ostilă prin poziţia lui socială şi măreţia casei dar mai ales pentru că: „nici o întâmplare nu-l făcuse vulnerabil, şi prin asta mai apropiat de ceilalţi, în ciuda funcţiei şi a casei”. Nu le ceruse ajutorul, le cumpăra bunăvoinţa, nu băuse cu ei – gesturi impardonabile, iniţieri fără de care acceptarea în „grup” devine imposibilă.

Oscilând între nostalgia comunismului şi regăsirea liniştii într-un rai asemeni unor găini impasibile, fără griji şi taxe de plătit, o lume de foşti-meseriaşi petrece pe seama zvonurilor şi rememorărilor într-un provizorat al oraşului şi ţării pe care o ignoră în transformările ei. De aici tragismul latent, neexprimat: ştiu că impasibilitatea lor va fi scurtă iar ne-participarea la transfigurările chiar şi ale zvonurilor va avea efecte imediate. „Eu-s ca animalele, simt imediat”, spune Relu Covalciuc. E felul lui de a se implica în viaţa străzii, la fel cum Aurora Spătaru „se aşeza în faţa ferestrei ca în faţa televizorului”.

 Întreg romanul mizează pe o implicare în desfăşurările care pot anima viaţa străzii. Reţinuţi şi peste poate de curioşi, locuitorii Salcâmilor nu au conştiinţa oraşului. La ei funcţionează parametrii satului, incapabili să reacţioneze asemeni unor orăşeni (aversiunea pentru Colonel seamănă mai degrabă cu ura ţăranilor pentru boieri). Cheltuirea zvonului ori transformarea lui în ştire până la aneantizare e preocupaţiunea lor esenţială.

Raiul găinilor este un roman viu, colorat şi vivace scris cu har şi umor, ironie reţinută şi o remarcabilă expresivitate.

Text publicat în revista „FAMILIA” nr.6/2004