Rapsodia cosmică:

Atunci când timpul răsună disonant

de Petar Volnarovski

            "Totuşi, asta nu fusese decît încă o fată pentru care nimeni nu va plînge…" mîna lui se odihnea pe gîtul ei. "Tot mai caldă, tot mai vie." O mîngîie. Se uită în ochii ei deschişi. Încă din primul moment, acolo, la bar, îi remarcase; atît de binecunoscuţi. Ca întotdeauna. Şi, tot ca întotdeauna, acel sentiment fu considerat ca o consecinţă a unui milion de alte lucruri… a morbidului, iluminatul anemic al localului, de exemplu. Mai tîrziu, acel sentiment fu considerat ca o consecinţă a alcoolului (pe care-l vărsa intensiv în el), cu falsa licărire a speranţei că acel lichid pe care Ceilalţi îl denumeau şi "extaz" şi "sfinţenie", în orice caz, începea să-i dăruiască şi lui… Mai tîrziu, din nou, cînd lăsă plăcerea să-i invadeze trupul, ochii - nici măcar nu o privi. Şi, din nou, atîta vreme cît viaţa pîlpîia în ea, fuseseră supraîncărcaţi cu groază şi spaimă… Dar acum, deşi dilataţi nefiresc, în ei subzista o anumită pace; sau, mai mult, indiferenţă, resemnare, aceeaşi care existase şi mai înainte, cînd o luase din local şi o dusese la el. Acum erau din nou aceiaşi, ei, atît de cunoscuţi. Mereu aceiaşi. Ca de fiecare dată… de fiecare dată pînă atunci. Şi iar, conştiinţa faptului că, cu cît se amăgea, cu atît izbea în conştiinţa lui ca o vină amînată îndelung: nu era întunericul, nu era alcoolul. Erau, ca de atîtea şi atîtea ori pînă atunci, Ochii. Ei. Aceiaşi.

***

            "Şi în peşteri era la fel." Fetele aveau aceiaşi Ochi. El ştia că nuanţa culorii lor nu jucase nici un rol. Acest lucru Ceilalţi nu-l ştiau. Numai el… încă din Peşteri, poate. Acolo, totuşi, fusese mai uşor: nimeni nu-i căuta pe dispăruţi. Nu erau fundamentali. De fapt, atunci numai focul era vital în întuneric: să nu cumva să se stingă. Nicidecum cel ce se încălzea în preajma lui… Atunci fuseseră primii… Atunci părea să nu ştie. Conştiinţa urma să vină, poate, ceva mai tîrziu. Acum, amintindu-şi, i se păru că Ochii, şi atunci, fuseseră aceiaşi. Dar îl tortura gîndul - de ce nu ştiuse ATUNCI lucrul ăsta? De ce abia ACUM conştientizase lucrul ăsta?

            Cu timpul - ca de nicăieri - se umflau întrebări, ca nişte hăuri în mintea lui, peste care trebuise să sară, care-i obturau gîndirea rezonabilă, care-i storceau stropi de sudoare pe frunte şi în adînciturile întunecate de sub ochi… Acum, înainte de final, răspunsul licări de printre gîndurile lui, dar va trebui să mai aştepte puţin. Atîta cît să se întoarcă. Acolo, înainte…

***

            "Din nou, dintre toate relele, cel mai mic…" buzele lui şi nu se apropie, cînd mai mult foşnăi decît şopti propoziţia pe care Ceilalţi aveau obiceiul s-o rostească atît de des. Cu mîna stîngă căută partea posterioară a gîtului ei, unde găsi într-un moment acul lung şi subţire. Şi în vreme ce golea conţinutul seringii în măduva din coloana vertebrală a fetei, se uita peste revistele bilunare de sub ochii ei încă deschişi, care indicau o pervertire pură şi în lungile nopţi nedormite în care oferea "o noapte de neuitat" şi false suspine în schimbarea pentru un mic dejun cald şi aşa-numitul prînz, cumpărat din ce va fi fost să primească. Dar el era sigur că acum în stomacul ei nu mai era nimic în afară de resturile cinei reci stropite cu două pahare de alcool pe care i le plătise el în localul întunecat. Aşa se întîmpla de obicei, aşa le alegea. Şi de dragul lui, şi de dragul Celorlalţi. Dar fusese foarte uşor. De obicei nu trebuia să se chinuie să le aducă în apartamentul său. Şi tot astfel, nimeni nu le cunoştea destul de bine ca să le reclame dispariţia. S-or gîndi că-şi va fi schimbat locul de muncă sau c-o fi plecat undeva. La spital, de exemplu. Iar după numai un ceas, vor fi şi uitat de ea: şi cine a fost, şi cum se numea. Dacă ştiuseră vreodată aceste lucruri. El unul nu le ştia. Odată, demult, se chinuise şi el să ţină minte numele lor… Scoase seringa din gîtul ei. Îşi consultă ceasul de mînă. Momentul următor: totuşi, la timp… Vor putea să o revitalizeze cînd le-o va trimite. Ce se va întîmpla cu ea nu ştia. Chestia asta de obicei nu-l interesa, deşi faptul îl surprindea şi pe el adeseori. În cele din urmă, aşa şi fusese convins, la lungile şi obositoarele antrenamente de instruire.

***

            "Reguli. Legi. Salt. Adaptare. Salt. Adaptare. Totul la fel, totul ireproşabil… cică." fălcile i s-au încleştat, iar sprîncenele i s-au încreţit  formînd un evantai din ridurile dimprejurul ochilor - ca întotdeauna cînd îşi amintea de singura lui greşeală. Atunci, prin Peşteri. La primul lui Salt. Nu se adaptase. Nu respectase carantina culturală pînă la sfîrşit. Permisese necugetat existenţei lui printre Ceilalţi să se anunţe în Timp. De dragul ei. Căci fusese mult prea frumoasă. Era pentru prima oară cînd băga de seamă acolo sus, pe scările de marmură albă… Ieşi atunci în fugă. Nu pricepuse atunci. Abia la mulţi ani după aceea, tocmai înainte de al treilea său Salt, ascultînd cîntecul bătrînului orb, băgă de seamă urmele lui prin Timp… Război de ani buni; morţi faimoşi; nimicire, distrugere; despre toate astea cînta bătrînul. Şi despre ea. Femeia regească. Cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase… Îşi aminti şi de băiatul acela tînăr pe care-l văzuse atunci lîngă ea. Musafir regesc cu toate onorurile. Da, era un om tînăr destul de frumos şi prezentabil, pentru ca naivul şi gelosul rege să creadă că preafrumoasa lui femeie - adultera lui femeie evadată alături de el… Se opri să asculte cîntecul bătrînului orb, cînd acesta începu să cînte despre întoarcerea lui acasă. Atunci zîmbi, doar, amar. Dar, cîntecele lui îl ajutară să ţină minte numele preafrumoasei fete: Elena. Una dintre rarele femei ale căror nume le ţinuse minte… … … da, avusese încă o fată de al cărei nume şi frumuseţe nu mai prejos decît cea a Elenei îşi amintea. O numeau, atunci, la Verona, prietenii ei "Ragazza di Diavolo". Dar numele ei era Antonina. Îşi pierduse interesul faţă de alchimie, mantică şi satanism, ceea ce îndeobşte nu era tocmai sănătos pe vremea aceea, pentru o fată. Îi plăcuse - aşa cum se gîndise deseori - chiar mai mult… Cînd, data viitoare, privi în Ochii ei, deja morţi, afară se aduna o gloată nebună şi desfrînată, pe care o proclamase drept "vrăjitoare". Voiseră să o ardă de vie, pe rug. Asta atunci, bineînţeles, li se părea o distracţie scumpă celorlalţi, cu experienţă în repetarea acelor "festa". Dar aşa fusese şi următoarea fată, cu care el trăise mai multă vreme. După Antonina, nu-şi mai permisese aşa ceva… Şi totuşi, ca şi anonimii, tot aşa şi cei ale căror figuri nu le mai ţinea minte, îi aveau pe ei, aceiaşi Ochi. Acei Ochi care îi furaseră visul de care avea tot mai multă nevoie, dar pe care îl avea din ce în ce mai puţin…

***

            "Ultima… şi cu asta, gata!" adînc undeva în pieptul ei ceva dansă după un anume ritm incomprehensibil, pînă la intensificarea maximă, mişcări de rutină, o aruncă pe fată în baie, o puse în cadă, în poziţie de foetus. Cu aceleaşi mişcări măsurate, de dincolo de zidul mişcător al bibliotecii din camera alăturată, scoase şi aşeză în cadă şi de jur împrejur tot ceea ce era necesar. Stătea din nou, în acelaşi loc, cu consola între genunchi. O privea. Chiar şi vii, Ochii erau aceia, dar numai MORŢI erau aceiaşi, mereu aceiaşi, binecunoscuţi… … Apoi, se concentră la transmisie. Din nou aceleaşi înşiruiri de cifre, aceleaşi semne, aceeaşi succesiune. Curată rutină. "Da, dar plictisitoare, în orice caz…"

            Era deja dimineaţă cînd se produse strălucirea. Ochii lui se închiseseră cu o clipă mai devreme, ca de obicei. Cînd se deschiseră, ea nu mai era. Ca de fiecare dată pînă atunci. Ca întotdeauna.

***

            Timpul se opreşte pe măsură ce se apropie sfîrşitul aşteptării, spun Ceilalţi - oamenii din acele veacuri primitive. Doar că pentru el Timpul e obiectiv, şi mai ştie că pentru el e definitiv, şi că aşteptarea s-a terminat pentru el. Cît de curînd vor veni funcţionarii de la Centrala Timpului şi îl vor întoarce, acolo, departe, înainte, în Timpul lui. Cu meritele lui, ştie că va primi cele mai înalte onoruri în camera sa. Şi că Supremul Coordonator va organiza o recepţie în cinstea lui, recepţie care se va încheia cu un interviu personal şi o cină intimă, între patru ochi, personal cu el. Şi totuşi, asta nu i se păruse esenţial. Se va bucura numai pentru două lucruri: primul, că îi va abandona pe Ceilalţi, cu vremurile lor primitive cu tot; şi al doilea, care e fundamental, Ochii; totuşi - toţi erau o copie. Simţise, ştiuse: în cazul său, ORIGINALUL e următorul. În fine. Chiar dacă încă se întreba…

            …Dar oare ochii morţi ai Coordonatorului Suprem Arleana ASTA VOR FI?

Traducere din limba macedoneană de Octavian Blenchea