Cine este Lucifer

Despre câini şi despre Cain

de Violeta Tanceva-Zlateva

            Cînd Cain l-a ucis pe fratele său Abel, şi, blestemat fiind de dumnezeu şi de tatăl său, a fugit şi a cutreierat pămîntul, fără a găsi niciunde adăpost, un vînător orb stătea în munţi, cocoţat într-un copac şi, orb fiind, prinsese un vînat recunoscîndu-l doar după foşnet, cînd va fi umblat prin munţi. Cum mergea Cin prin munţi, vînătorul orb îl simţi după mers, doar după foşnet şi îl luă drept vreun animal, îl nimeri cu săgeata şi îl ucise. Stîrvul său putrezi şi făcu viermi. Şi acei viermi, după voia domnului, se făcură cîini. De aceea, cînd loveşti un cîine, va striga după ajutorul lui Cain: "Cain, Cain!"[1]

            În noaptea festivalului, pe coridorul de marmură albă, am avut ocazia să văd mulţi prieteni vechi pe care îi crezusem pierduţi în timp, prin lume. Decăzuţi şi cumva şifonaţi, îmi aduceau recunoştinţă pentru lucruri pe care eu le consideram pînă acum eşecuri, sau chiar greşeli capitale ale vieţii. În timp ce muzicanţii se perindau pe podium, îşi făceau reverenţe rigide şi îşi luau instrumentele aşa cum un înecat ar prinde un pai (pentru a întoarce spatele pupilelor strălucitoare care aşteptau o minune), nu prea se osteneau să facă linişte. Şuşoteau întruna. Îmi păreau nişte muşte roind în jurul unei toalete într-o zi fierbinte de iulie.

            Eu tot mai aveam talentul de a mă deplasa în spaţiu fără zgomot. Pentru majoritatea dintre ei eram invizibilă, şi pentru simplul motiv că nu mă văzuseră de mult timp şi nu puteau ca după figura mea actuală să mă recunoască pe mine cea de altădată. Astfel le puteam asculta părerile sincere despre mine. Şoaptele concise la urechile partenerilor. Remarcile lucide. Aşteptam critici şi cuvinte necioplite, şi-i priveam cum mă laudă cu gura plină, pe mine şi muzica mea. Ca şi cînd s-ar fi luat la întrecere cine spune mai multe cuvinte de laudă, cine inventează cel mai ales cuvînt.

            Eu sînt o persoană foarte fidelă, am spus odată, pe cînd eram nu tocmai proaspăt îndrăgostită. Ce, pufni prietenul meu, are nume care începe cu a treia literă din alfabetul chirilic şi credea puternic în Dumnezeu? Oricum, cînd am anunţat acest lucru, gîndul la concert nu-mi trecea prin minte nici prin somn. Pe atunci încă nu compusesem nimic. Nu ştiu, poate că atunci nu mă îndeletniceam cu adevărat cu muzica. Şi nici ploaia nu era sigură dacă va începe să cadă la începutul primăverii. După toate astea, adînc jignită de unele fleacuri, n-am vrut niciodată să mă gîndesc la vechea mea iubire, care încă trăia în oraşul primei mele tinereţi. Sînt sigură că toată noaptea aceea lungă în care am fost cu J. cel înalt vechea mea iubire a fremătat peste coroanele teilor într-un timp pe care ceilalţi îl uitaseră. Uneori mă gîndesc că mă luau drept ridicolă pentru că încă păstrez amintiri despre el. De parcă ei ar putea să uite forţat tot ce a fost ieri. Tot: ce au mîncat, ce au băut. Dacă au fost la WC sau i-a chinuit iar iuţeala ardeiului. Cu cine s-au întîlnit. Dacă s-au prefăcut a nu fi văzut sau dacă au încetat a mai schimba zîmbete acre şi vreo două-trei vorbe. Mîhniţi de viaţă. Dacă au pus cu frenezie cîte şapte X-uri pe o coloană de buletin loto, cu siguranţa nebună că MARŢEA ASTA le va surîde norocul…

            Hm, hm, spuse J. trăgîndu-mă de nas. Nu eşti aici?

            Am avut un spaţiu în locul în care se întretăiau cele două străzi în faţa Torentului. Deşi urmăream meciul de fotbal, priveam pe furiş şi cum reacţionează oamenii în spaţiile lor din jurul nostru. M-am bucurat că am scăpat de stupidele ziduri groase cu tapet îngălbenit. Primarul se simţea bine. Iar lumea… nu merită să vorbim despre asta. Întotdeauna se va găsi cineva care să gîndească altfel. Nu cred că acum le e mai bine că deasupra capetelor pot vedea cerul, ci nu tavanele înnegrite. Deşi li se limitează posibilitatea de a se plînge că nu pot cumpăra vopsea sau măcar un bulgăre de var pentru a le albi. În principal, cu toţii se uitau la televizor.

            Primăvara e anotimpul în care de obicei se urmăresc intens evenimentele sportive. Totuşi, mai există şi perechi tinere care nu sînt interesate de fotbal. Acestea se plimbă pe străzi ţinîndu-se de mînă. Îndrăzneţii păşesc îmbrăţişaţi, şi din cînd în cînd se sărută pe gură. Vai, neruşinaţii! - strigă cu ocară vreo babă din spaţiile împrejmuite vecin. Noi pe vremea noastră… Încă puţin, să ajungă sus la monumentul vechi. Tinerii îşi doresc să fie singuri în întuneric, cu vîntul lin mîngîind ramurile pe deasupra capetelor lor şi răcorindu-le palmele şi piepturile asudate. Dar chiar să aibă acest gînd, asta ar fi făcut-o, desigur, mult mai tîrziu. Acum era încă mare agitaţie pe străzi. Şi asta mă împiedica să fiu mai intimă cu J.

            Ne-am întins îmbrăţişaţi pe patul lat îi ne-am mai uitat la televizor. El se ridica din cînd în cînd, privea în tăcere şi îmi aducea cadouri. Ştiam că cei din neamul lui sînt negustori şi bijutieri şi că sînt foarte bogaţi, dar nu aşteptam aşa ceva. Am ezitat chiar şi să primesc cutiuţa. Dar m-am teput să nu creadă că-i nesocotesc iubire. La asta nici nu voiam să mă gîndesc, pierdusem destule fiinţe dragi şi ani care nu se mai întorc. Arzînd pe două focuri, m-am împodobit cu ele şi m-am dedat lor împreună cu el, cu teamă în suflet.

            A doua zi, cu o palpitaţie bolnăvicioasă în piept, le-am vizitat pe sora şi mama mea în casa cea veche a copilăriei mele. Le-am arătat lănţişorul din jurul gîtului. Podoabele pentru ele, broşele scumpe în formă de flori şi alte bizare forme abstracte. Brăţările groase ce semănau cu nişte şerpi întinşi sub soarele verii. Cele cîteva inele mari. Doamne, cît aur! se mirau ele şi-l lăsau să alunece pe mînă, să le curgă printre degete.

            Atunci mi-am amintit de cel mai straniu cadou de la J. pe care îl purtam în buzunarul cămăşii. L-am scos imediat din cutiuţă şi li l-am arătat. Începură să sughită. Era o remarcabilă plăcuţă decorativă din aur masiv, cu un superb desen pe ea, pe care se afla un punct roşu de piatră preţioasă în relief, ce părea un ochi de zeu atotputernic. Ce însemna acel punct roşu n-am reuşit să descifrez. Explicaţia lui era următoarea:

            Zeul cu sprîncene împreunate a dispus să fie distruşi locuitorii Soarelui Galben şi să fie predaţi lui Lucifer şi celorlalţi păcătoşi din Cilindru. În acest scop, a început să dea drumul la picături de ploaie otrăvite pe planeta sa în formă de inimă.

            Nu ştiu dacă asta se întîmplase sau abia de acum înainte ne aşteaptă. Şi n-am apucat să-l mai întreb, pentru că apoi am fost la un ceai festiv la o rudă a mea şi acolo ne-am pierdut în multitudinea de odăi. Cînd m-am trezit a doua zi şi am ieşit din camera mea, nu am găsit gazdele pentru a le întreba unde se află J., dar în elanul izvorît din dorinţa de a-l vedea şi din presimţirea că i se întîmplase ceva, am început să deschid pe rînd uşile de pe lungile coridoare albe. Ultima era încuiată. Ira pe mine mă scot din minţi uşile încuiate.

            Respirînd greu, stăteam nehotărîtă şi pierdută în pridvorul dincolo de care începea lumea din afara casei, şi priveam asfaltul - negru îmbibat de ploaie. Atunci, în dreapta mea se auziră voci. Nici n-am avut timp să-mi revin cînd în faţa mea apăru o fată îmbrăcată provocator care îmi aruncă o privire sălbatică. Nu aveam de gînd să stau de vorbă cu ea, dar nu ştiam de ce. Nu i-am spus nimic, ne-am privit doar şi ea a trecut pe lîngă mine. De pe acelaşi coridor, imediat după ea, ieşi şi J. Eu încă refuz să cred că în acea clipă am fost invizibilă. Se tot învîrti pînă cînd l-am strigat, şi atunci păşi pe asfaltul umed pe lîngă fata cu picioare lungi şi goale. Începu dă-mi vorbească involuntar, dar n-am înţeles nimic, deoarece eram copleşită de sentimentul că pentur el sînt o obligaţie care trebuie ocolită dacă se poate. Ploaia începu să cadă din nou, iar el ţinea un cufăr în mîna dreaptă, pe sub pardesiul negru şi lung.

            Urăsc teribil cuvîntul a părăsi (eu părăsesc, tu părăseşti, el mă părăseşte), dar acum trebuie să-l spun pentru că asta era. Spusese ceva şi despre întoarcere (la paştele cailor!), să am grijă (de mine însămi?), să păstrez cadourile de la el (la ce bun?) şi alte chestii ărsuflate de genul ăsta. M-am abţinut să nu plîng. Măcar pînă trece de prima casă.

            Cu sufletul scăldat în lacrimi, m-am întors în camera mea şi am început să-mi adun lucrurile. Împachetînd, am dat de plăcuţa al cărei desen mi-l explicase odată J. astfel: Zeul cu sprîncene împreunate a dispus să fie distruşi locuitorii Soarelui Galben şi să fie predaţi lui Lucifer şi celorlalţi păcătoşi din Cilindru şi, în acest scop, a început să dea drumul la picături de ploaie otrăvite printre aceştia.

            Acum îmi reţinu privirea în mod special Cilindrul. Potrivit vechilor mele idei, era ceva ca un infern. Pe fundal Lucifer triumfa cu o furcă cu doi dinţi. L-am contemplat îndelung, chinuită de gîndul că-mi aminteşte de cineva. Cînd era J., cînd era întrutotul un trei. Atunci mi-am amintit cu regret de vechea mea iubire care trăia sigur pe undeva, şi m-am gîndit că oamenii celebrează uneori lucruri care le-au fost de fapt mari eşecuri.

            Şi am pornit în căutarea lui Lucifer.

Traducere din limba macedoneană de Gabriela Blenchea