Faptele, precum şi nefaptele de glorie, apatie şi graţie

ale viteazului între viteji

  P A R D E S I A N   A N T I - D I L U V I A N

- istorie întocmai rescrisă -

 de Tiberiu Stan

            Desfid pe oricine îmi va contesta buna credinţă, punând sub semnul întrebării originalitatea cronicii mele. O spun din capul locului: criticii mei sunt nişte imbecili care nu au habar de ce înseamnă, cu adevărat, literatură. Nu există idei sau cuvinte care să poată fi apropriate, pe care să se poată pune sechestru. Ele circulă liber prin lume, şi ne aparţin tuturor, în egală măsură.

Poate Ovidiu să scrie "tăpşan"? Pot şi eu să scriu "tăpşan", iar tăpşanul meu, trecut prin filtrul propriei experienţe de viaţă, va fi, categoric, un cu totul alt tăpşan decât acela al romanului. Poate Ovidiu să descrie măiestrele acuplări ce au loc pe susnumitul tăpşan? Pot şi eu să le descriu, folosind aceleaşi vorbe, şi îngemănându-le în acelaşi fel. Şi voi fi, la rândul meu, un creator. Nu doar o nouă lectură, ci şi rescrierea unei cărţi ne dezvăluie o altă faţă a acesteia. În fapt, este o nouă carte, profund originală. Aşa ne învaţă, dealtfel, şi sublimul Bibliotecar, autoritate supremă în domeniu. Dar să uităm de Ovidiu. Nu prin fleacuri amantlâceşti vreau eu să strălucesc; ambiţia mea se înalţă cu mult mai presus - spre vârful absolut al creaţiei în arta îmbinării cuvintelor.

Şi ce dacă această istorie a mai fost scrisă - cuvânt cu cuvânt - de cel mai mare Bard din câţi au existat, de cel supranumit Inegalabilul? Ce dacă nu am adăugat nici o virgulă la rândurile Lui meşteşugite? Ce dacă n-am mai scris niciodată nimic - şi nici nu voi mai scrie, după această capodoperă? Ce dacă stilul meu este butucănos, fantezia mea - împotmolită, iar talentul - inexistent? Ce dacă, în comparaţie cu El, sunt un simplu scrijelitor de copaci:

Anna + Mine + Bianca = Amour  (LOVE)

                                                                                             (inscripţie de la 7 ani)

?  Ce importanţă pot avea toate acestea, puse în balanţă cu trăirea mea - autentică? Mi-am pierdut trei ani din viaţă copiind, cu scrupulozitate, fiecare literă din povestea iniţială, rotunjind la s-uri, tăind la t-uri, înnodând la f-uri, până când am ajuns să mă identific cu povestea mea. A mea, a mea, a mea. Ei bine, da, în ciuda tuturor detractorilor, bieţi scopiţi de imaginaţie, căzuţi în jalnica manie a orgoliului autoricesc, Pardesian Neînfricatul este şi va fi în veci al meu, aşa cum Don Quijote îi va aparţine de-a pururi lui Pierre Menard. Şi cum ar putea schelălăitul lor neputincios să stea în faţa superbiei paginilor (re)scrise de mine?

Vă las să apreciaţi:

            A fost odată, a fost de două ori, a fost de trei ori rostită suma de opt sute de mii de dirhemi, şi spada mlădie a Neînfricatului a fost adjudecată. Cine să fi fost norocosul? Un şoim de vânătoare, coborând năprasnic din înaltul cupolei, a fost tot ce a lăsat în urmă. Auctioner-ul i-a luat bileţelul din cioc şi a continuat, imperturbabil. Urmează perechea de pinteni, cu care îşi îndemna la galop sălbaticul inorog, pe Burghian. O ocazie unică...

            De ce ai pierit, călăreţule? De ce ne-ai abandonat vieţii fără de tine, când erai singurul nostru reper într-o lume învârtejită în-sine? Felinarul nostru în ceaţă, papiota noastră în labirint, ardeiul nostru iute în ciorbă, viaţa fără tine e moarte, moartea alături de tine e viaţă. Fericiţi duşmanii pe care, în generozitatea-ţi fără de margini, cu tine i-ai luat în mormânt! Ei îţi stau acum alături, lustruindu-ţi armura, şi stropi de vin din barba-ţi li se preling în creştet! Iar noi bem singuri - vai nouă! - şi nectarul se preface în gurile noastre în fiere. Întoarce-te, neînvinsule, şi taie-ne beregăţile. Atârnă-ţi tigvele noastre de oblânc şi du-le cu tine în goană. Calcă-ne în copite trupurile sângerânde... Vrem să fim cu tine, din nou!  

            Era ora închiderii la Bursa din Bagdad, şi mugetul electronic al muezinului încă mai vibra în timpanele noastre. Ce dimineaţă de groază. Ce amiază hulpavă. Ce oboseală pe seară. Ziua trecuse ca oricare alta din anii noştri fără însemnătate. Nu mai aşteptam nimic de la viaţă, nimic în sensul mic, plictisit: ne vom arunca în noapte din nou, cu speranţa deşartă de a fi şi ultima... Şi atunci, chiar atunci a apărut: era alb precum zăpada din munţii de la miazănoapte, era înalt precum palmierii din jungla de la miazăzi. Era el şi atât - Pardesian, şi a fost de ajuns pentru ca noi să nu mai fim. Nici n-am fost.

            Nu, să nu cutezi, păcătosule! Vocea ta e mai caldă decât apa cea albastră a Mării Roşii, mai lină decât fulgul de pasăre în cădere, mai suavă decât susurul oazei, mai delicată decât gâtul fecioarei. Viersul tău face munţii să dănţuiască, face deşertul să curgă, pe şerpi îi face să plângă, pe lei să pască iarba şi pe porci să zboare... Nimeni nu a ascultat vreodată un cântec, dacă pe tine nu te-a ascultat. Nimeni nu a plâns vreodată, dacă nu l-ai făcut tu să plângă. Dar să îl cânţi pe Pardesian! Să îi reciţi isprăvile fără de seamăn pe lume, ca şi pe nelume? Cum îndrăzneşti, bou nevolnic? Măgar atonal! Scoate-ţi întâi ochii şi mai vorbim.       

La Verdun, în căutare de eunuci pentru haremul Califului, preauns cu alifii plăcut mirositoare fie-i trupul diform... Pardesian a descins pe la amiază, dacă amiază era aceea a barbarilor, cu o umbră de soare pitindu-se pe cerul dens, plumburiu. Cât era câmpul de lat, pe atât era şi de lung, şi plin cu sclavi de tot soiul. Erau briţi cu plete roşii, unsuroase şi încâlcite, normanzi cu coama aurie, frânci subţiri, fără de vlagă, saxoni cu burţile pline de bere... "Nu am vreme de pierdut", a tunat Pardesian. Moshe Chiorul, cuţitarul, a râs scurt şi i-a iertat pe toţi de bărbăţie înainte de ivirea Nocturnului. Ne-am prosternat atunci, slăvindu-l pe cel Atotputernic, ce, în înţelepciunea Sa unică, aflase soluţia de a lumina fără să ardă... În vreme ce sacii cu fudulii luau calea cocinelor imperiale. Sta-v-ar şoriciul în gât, câini necredincioşi şi murdari!

Născut în apropiere de Antiohia, în anii secetei celei mari, Pardesian a crescut într-un an cât alţi copii într-o lună, iar într-o lună - cât alţii într-o zi. Aşa că a ajuns să fie, în tinereţe, pipernicit, schilod şi vai de capul lui. Statura sa mândră şi impozantă şi-a câştigat-o mai târziu, la anii maturităţii, în luptă dreaptă cu uriaşul Tyresias. Iar alţii spun că prin puterea minţii...

Fraţi întru Hristos, zvon groaznic auzit-am: vine peste noi Pardesian. Prăpăd de nedescris ne va lovi. Va scoate spada sa vrăjită din teacă, şi razele-i de neprivit ne vor împietri. Se va culca cu femeile noastre - doar câte o dată, cu fiecare - şi ele nu ne vor mai primi. Iar Burghian, armăsarul său diavolesc, îşi va slobozi răgetul mut, şi toate vitele noastre vor da năvală, înnebunite, să se împreuneze cu el. Le va străpunge frunţile cu cornul său cel viril, şi vor rămâne grele cu monştrii Apocalipsei. Nu vă feriţi fraţilor, nu vă ascundeţi, nu încercaţi cumva să luptaţi. Nu avem nici cea mai mică şansă. Cruda, implacabila Soartă o mai poţi ocoli - dar nu pe Pardesian.

O mie de neveste avea, şi nu-i ajungeau într-o seară. O mie de caftane avea, şi le schimba pe toate într-o zi. O mie de stomacuri umplea, şi prânzul era la început. O mie de butoaie golea, şi alte o mie soseau. O mie de lupte a purtat, şi apoi a învăţat a vorbi. O mie de moschei a clădit - şi nu terminase încă şcoala. O mie de regate i s-au supus, şi pe toate le-a lăsat în urmă, zorit. O mie de inimi purta în pieptul său mare şi generos. Doar spada era una, unul şi Burghian, precum unul e Domnul oştirilor, şi nu trei, cum fabulează romeii.

O, viteaz între viteji! O, poet între poeţi! O, beţiv între beţivi! Cetăţile se vor nărui, mările vor seca, Soarele însuşi va îngheţa, dar amintirea ta va rămâne vie, făcând să tresalte orice suflet. Oamenii vor dispărea, până la ultimul, şi tu vei rămâne să ne veghezi stârvurile descompuse. Eşti mai viu decât cei mai vii dintre noi, şi nimic nu te poate ucide. Drept-credincioşii închină cu toţii pocalele cu vin rubiniu şi chihlimbariu, şi îţi cântă nepieritoarele imnuri:

Slavă Ţie, Doamne, care ne-ai dat răcoarea nisipului,

Slavă Ţie, Doamne, care ne-ai dat arşiţa stelelor

Slavă Ţie, Doamne, care ne-ai dat râgâitul cămilei

Slavă Ţie, Doamne, care ne-ai dat setea gâtlejului

Şi dulcea otravă cu care s-o înteţim.

Slavă Ţie, Doamne, care ai visat strugurii,

Şi în visul tău au crescut în ciorchini,

Slavă Ţie, Doamne, care de atunci tot visezi,

Murmurând: "mai umpleţi-mi cupa, creştini",

Iar slugile tot toarnă la vin.

            Vă amintiţi bătălia de la Sequel? În zori a început, sângeroasă, şi părea a nu se mai sfârşi. Luptau vitejii ca nişte vulturi: păgânii cădeau în juru-le - câte douăzeci pentru unul de-al nostru - dar alţii răsăreau, din pământ... Către seară drept-credincioşii, sleiţi, tăiau în carne vie în continuare, dar duşmanii refuzau să se împuţineze. Pardesian era bolnav pe atunci - îl muşcase un iepure de picior şi zăcea, cu febră, la Merv. Dar un înger al Domnului i s-a arătat, anunţându-l că ai săi vor pieri. Cu ultimele puteri, şi în ciuda poveţelor medicilor, Pardesian s-a săltat în capul oaselor, a apucat spada sa fermecată, a rotit-o pe deasupra capului şi a aruncat-o peste lacuri şi munţi. Prăpăd a făcut printre lifte, care fugeau ca lovite de streche, iar ultimii cinci viteji au învins. Pardesian a mai zăcut două zile, a strănutat violent şi s-a stins. Avea doar treizeci şi una de ierni.

            Mi-aţi lustruit armura, mi-aţi uns încălţările, slugi? Mi-aţi pregătit carele cu merinde? Haremul, cisterna de vin? Mi-aţi ţesălat inorogul? Zoriţi-vă, împleticiţilor: îşi aşteaptă creştinii sfârşitul; nu face să întârziem! Sunteţi gata, sunteţi gata odată? Sigur n-aţi uitat nimic? Ah, cât de mult a durat... Am obosit doar dându-vă ordine. Ştiţi ce, strângeţi totul la loc: n-am chef să mai plec nicăieri.

            Ere au trecut, ca secunde... Suntem zei, la rândul nostru, acum. Când ne e sete, chemăm ploaia, şi vine. Dacă ne este prea cald, pornim un vânticel răcoros. Munţii îi despicăm într-o clipă, când ne grăbim, în drum spre bazar. Luna o vopsim, după chef, în albastru, în verde, în mov... Zburăm dând din mâini ca din aripi, timpul îl ţinem în loc... Nimic nu ne mai stă în cale. Dar bucuroşi ne-am lipsi de toate, dacă printre noi ar mai fi Pardesian.

            Însă cel mai mândru era de menajeria lui minunată: din toate colţurile pământului, animale veniseră cârduri, de bunăvoie, neaduse de nimeni, spre a se lăsa îmblânzite de el. Chiar barcazul lui Noah, de care povestesc israeliţii, ar fi fost neîncăpător. Erau miriade de lighioane, şi fiecare îi era prietenă: elefantul Abu-Abbas, rinocerul Ibn Mahmud, cămila Aisha, crocodilul ar-Rafi, girafa Zubayda, corbul Ibrahim, hiena Umm Habib, struţul Mutasim, leul Abdallah, şobolanul Nikeforos...

            Privesc de pe sofaua mea din înalt, şi nu îmi pot reţine un zâmbet de satisfacţie. Orice s-ar spune, am fost inspirat. Cât de lin curg râurile, ce tumultuos cresc ierburile; mireasma florilor cum îţi îmbată simţurile! Marea străluceşte, vulcanii clocotesc, vieţuitoarele roiesc şi ele peste tot. Le privesc şi sunt mândru de toate; şi peste toate sunt mândru de Pardesian. El numai, dintre oameni, şi ar fi meritat toată osteneala. Întins la picioarele mele, Profetul îmi dă dreptate pe de-a întregul: Doamne, de nu mi te-ai fi revelat mie, pe el ar fi trebuit să-l alegi.

            A fost îndrăgostit Pardesian? A existat vreo femeie - când toate îi erau la îndemână - care să fi însemnat pentru el mai mult decât orice pe lume? Ar fi fost el în stare să îşi uite de sfintele datorii doar pentru a zări pentru o clipă o buclă răsfirată de vânt? A cântat el în versuri şi pe altcineva decât pe Domnul, fie-i numele nerostit? A căzut vreodată în genunchi în faţa unei făpturi plămădite din carne, sânge şi oase? O bătrână stafidită din Samarkand, pe nume Umm Isa, susţine că da. La fel şi Fatima, Abdah, Ulaiyah, Kasif, Aziza, Marajil, Maridah...

            Călarind inorogul, călărind hetairele, călărind şi Marea cea Mare, într-un caic subţirel, pe furtună... Zăceau cu toţii sub punte, vărsându-şi fierea scârboasă, mai puţin Pardesian. Cocoţat în vârful unui catarg, nelegat cu funii, nepăsător, cânta de nu se mai auzeau nici tunetul, nici mugetul valurilor cât munţii. Vocea sa răzbea dincolo de linia orizontului, se opintea în ţărmuri şi se înturna, mai plină şi mai amplă decât la plecare. Dar caicul, purtat de suflarea dementă a Diavolului, nu mai era acolo demult...

            Ce le atrăgea cel mai mult pe femei, ce îi înspăimânta cel mai mult pe duşmani, ce îi făcea pe aliaţi să se arunce la pământ în faţa sa era culoarea de nedescris a părului său. Luaţi un strop de negru din pana celui mai tuciuriu dintre corbi, picuraţi un strop de sânge din gâtul unui pui de cămilă, adăugaţi verdele străveziu al smochinei, culoarea fără nume a portocalei, albastrul cerului ce n-a cunoscut umbră de nor şi albul imaculat al zăpezii de care atât se vorbeşte, şi pe care atât de puţini au văzut-o, şi nu veţi obţine nimic. O amestecătură fără nici o noimă. Pe când părul său... Nu, oricât de meşter aş fi, nu mă încumet să îi ferec în cuvinte splendoarea. E suficient să spun că, văzându-l, cei mai slabi de înger îşi pierdeau minţile şi porneau a se roti în loc, până când cădeau fără viaţă în groapa de ei sfredelită. Iar păsările de curte îşi luau singure gâtul, cu tăişul ciocului, şi se aruncau în oala de supă. Aprig păr avea Pardesian...  Dar cel mai adesea umbla cu capul complet ras, din pricina arşiţei nemiloase.

            Spuneţi-mi copii, care a fost cea mai de soi dintre isprăvile sale de vitejie? Cum, nu ştie nimeni? Sau nu vă puteţi hotărî - doar au fost de mii de ori câte o sută... Vă las timp de gândire până la asfinţit, după care, de nu îmi răspundeţi, voi fi nevoit să informez direcţiunea. Sau, şi mai bine, pe părinţii voştri... Cred că ştiţi ce vă aşteaptă, în cazul ăsta. Oricum, aflaţi de la mine că aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat, şi predau de aproape cincizeci de ani. Nu ştiu ce se va alege de generaţia voastră - zău că nu ştiu, copii.

            Stăpâne, văd o sclipire în zare. Este, trebuie să fie o oază. * Nu văd nimic, sluga mea credincioasă. * Cum nu vezi, Stăpâne, ţi-a luat ochii nisipul? * Ţie ţi i-a luat, bietul meu slujitor. * Uite-o, e acolo, o văd, doar că se îndepărtează mereu. Să zorim pasul, să înghiontim mai abitir dobitoacele. * În zadar, nefericitule, sunt pe moarte, ca şi noi doi. * Vorbeşte pentru tine, Stăpâne, eu vreau - cu orice preţ - să trăiesc. * Ce înseamnă orice preţ, pentru tine? Preţul poate fi viaţa mea? *** Sluga se înfioră de spaimă, dar nu îşi putu opri stăpânul care, cu un gest brusc, îşi deschise venele cu jungherul. Apoi îşi îndesă antebraţul în gura slugii, silind-o să îi înghită sângele gâlgâind. Îl ţinu aşa până când se înecă şi căzu mort la pământ. Atunci Pardesian îl hăcui, pe el şi cămila lui, şi îi dădu inorogului drept tain. Cu puteri renăscute, acesta reuşi să îl târască până la cea mai apropiată oază.

            Şi atunci, la plecare, gloria noastră, multprealuminatul Basileu, l-a îmbrăţişat pe crâncenul Pardesian, ce adusese solia califului. În treacăt fie spus, Cetatea noastră Eternă, Oraş al Veşnicei Străluciri, nu a văzut vreodată arătare mai hâdă şi mai respingătoare. Nimic nu era drept, ordonat sau plăcut de privit în făptura sa monstruoasă. Era mic, subţire şi strâmb, şi ducea o ditamai spada, de două ori mai mare ca el. Dar Basileul i-a zâmbit impecabil, înmânându-i rânduitele daruri: treizeci de armăsari din soiul cel mai nobil, o ladă cu giuvaeruri nepreţuite, operele complete ale Stagyritului... Pe toate stârpitura le-a privit cu dispreţ, şi nu s-a bucurat decât la vederea vagonului de cherestea.

            Pardesian a avut şi un fiu, pe lângă cele opt sute de fete. Era doar un prunc la moartea tatălui său, dar toată lumea spera că îi va călca pe urme şi va purta stindardul credinţei. Amară a fost deziluzia, douăzeci de ani mai târziu: mii de supuşi ai Califului au înnebunit de durere, mii de fiice ale lor şi-au pierdut pruncii din pântec atunci când s-a aflat că Mahdi îşi deschisese o prăvălie în Shiraz.

            Ce s-a ales de Burghian? Cel ce vă va spune că ştie, minte ca un creştin. Nimeni nu l-a mai văzut, niciodată, dar basme se spun câte vreţi. Unii zic că s-ar fi întors pe steaua Mizar, de unde a şi venit, alţii că s-ar fi lăsat îngropat de viu, alături de stăpânul său, iar alţii că, de durere, s-ar fi  pierdut în deşert, transformându-se, treptat, în nisip... Câte triburi - atâtea legende, câte familii - atâtea poveşti. Un singur cerşetor, umil şi proscris, alungat dintre oameni ca un lepros, acel ce bântuind prin lume ţese tapiseria acestei cronici, îndrăzneşte a murmura că în fapt nu ar fi existat niciodată, cum nici Pardesian...