Cei dintâi

                                                                                                de Tiberiu Stan

            Când eram mic, bunicul îmi povestea despre strămoşi. La masa de dimineaţă, ziua, în timpul plimbărilor prin oraş, seara, la culcare - îmi povestea tot timpul. Acum, când mă gândesc la bunicul, nu mi-l pot aminti altfel decât povestindu-mi despre strămoşi.

            Să nu uiţi, să nu uiţi nepoate că strămoşii tăi au fost cei dintâi între toţi. Şi asta din cele mai vechi timpuri. Vitejia şi iscusinţa lor i-a făcut să se impună în lume, să facă respectat şi temut numele naţiei noastre. Duşmanii, ca şi prietenii, ne recunoşteau şi ne invidiau, pentru că nici o ţară nu se putea compara cu a noastră. Aici curgea lapte şi miere. Şi când nu curgea, pica. Am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, să trecem prin istorie ca gâsca prin apă, să supravieţuim înconjuraţi de vecini mai puternici, mai harnici şi mai perseverenţi.

Adevărul e că nu numai bunicul vorbea într-una despre strămoşi. Era, cum mai este şi astăzi, aproape singurul subiect de discuţie printre compatrioţii mei. La TV, la radio, în ziare, istoriile glorioase predominau în raport cu ştirile de zi cu zi. Filmele, piesele de teatru, concertele, erau şi ele despre strămoşi. Dar nimeni nu povestea cu farmecul şi cu convingerea bunicului.

Mare a fost Victor cel Mare, mare a fost Victor cel Mic; la fel şi Victor cel Mijlociu, toţi Domni unul-şi-unul. Mare a fost şi văduva lor, Doamna Victoria cea Afurisită. Dar mai mare decât toţi - inimaginabil de mare - a fost Înălţimea sa Domnul Victor cel Scund, zis şi "Nemărginitul" - îmi spunea bunicul la coadă la Alimentara, arătându-mi efigia acestuia pe borcanele de bulion. El a opus rezistenţă armatei anglo-norvegiene, vreme de aproape trei zile. A pierdut, în doi ani de domnie, doar treizeci de cetăţi. Patru le-a şi luat înapoi. Nici fiul său n-a fost rău...

Aşa s-au scurs anii vârstei mele de aur, în zumzet de bătălii şi clămpănit de proteză dentară. Când cineva mă întreba ce vreau să mă fac când voi fi mare, spuneam că mă voi face strămoş. Şi nimeni nu râdea. Dimpotrivă: devoţiunea mea îi impresiona pe toţi, şi mi se prezicea un viitor strălucit. O mătuşă de-a mea susţinea, exagerând, că aş putea ajunge chiar gestionar. Doar bunicul Victor nu părea interesat de viitorul meu: pentru el, trecutul era cu mult mai important.

Un model de înţelepciune naţională a fost Domnul Victor cel Prost, supranumit de vrăjmaşii săi "Cel-de-o-prostie-fără-Precedent". Când caravelele portugheze au coborât pe Dunăre, în căutarea legendarului Eldorado (aici era, Victoraş, pe meleagurile noastre preasfinte), Domnul a dat foc tuturor cetăţilor şi s-a ascuns cu poporul în munţi. Portughezii, înşelaţi, au făcut calea întoarsă, fără să fi luat nimic de la noi. Un sfert de secol mai târziu, când ai noştri au ieşit din codrul cel des, umed, întunecat şi prietenos, au găsit ţara populată de nemţi. Aceştia se instalaseră aici, renovaseră cetăţile, cultivaseră grâu şi porumb şi puseseră pe roate o economie de piaţă funcţională. Restauraseră chiar şi vechile ruine pelasgice. Dar, nereuşind să reziste iureşului oamenilor-pădurii, şi mai cu seamă mirosului acestora, s-au întors în ţara lor, lăsând totul baltă. Ăştia am fost noi, Victoraş: i-am dus de nas pe toţi, într-un fel sau altul.

Sau:

Primul zbor spre Lună a fost iniţiat de către Domnul Victor cel Surd, care a plecat din capitala Hilarienburg într-un car cu boi, minune a tehnicii acelor vremuri. Misiunea s-a încheiat însă prematur, în comuna Împiedicaţi, unde atelajul a fost primit de către localnici cu ospitalitatea noastră tradiţională. După un chef care a durat doi ani şi opt luni, Domnul a făcut apoplexie şi a crăpat, lăsând tronul fiului său, Victor cel Surd şi Şchiop, care avea să îşi câştige, în urma bătăliei cu năvălitorii helveţi, supranumele de "Cel Surd, Şchiop şi Ciung".

Sau, în fine:

            Ehei, nu mai suntem ce-am fost. Dar tot calităţile noastre fără seamăn pe lume ne-au dus de râpă. Trebuie să cunoşti, nepoate, povestea Domnului nostru Victor cel Mărinimos, supranumit "Păduchiosul". Într-un acces de dărnicie unic în istoria neamurilor, a întreprins un turneu pe la toate curţile Europei, Asiei şi Africii, rugându-se de capii acestora să îi accepte cadourile: cheia vreunei cetăţi, câte o mină de aur, o provincie mănoasă... Dar ei îl ţineau la distanţă, ferindu-se de paraziţi cum puteau, şi refuzau să primească ceva. Atunci le-a lăsat alor noştri...

Copilăria mea iniţiatică a luat sfârşit odată cu viaţa bunicului, care a murit într-o după-amiază nefastă, sufocându-se într-un autobuz supra-aglomerat. Bunicul s-a alăturat galeriei de spectre ce fac gloria naţiunii, dar poveştile lui mi-au rămas alături, călăuzindu-mă în anii ce au urmat. Pot spune, fără să exagerez, că din ele mi-am tras puterea şi echilibrul, că ele mi-au ţinut dreaptă cârma corabiei cu care am navigat prin oceanul învolburat al timpului.

            Am terminat şcoala, liceul, ba chiar şi o facultate. M-am însurat şi am făcut trei copii: Victor, Victor şi Victor. Din păcate, nu am ajuns gestionar, ci doar profesor de istorie. Este cea mai banală profesie din ţară - aproape o treime din populaţia matură o practică - şi cea mai prost plătită. Dar am satisfacţia de a le povesti, la rândul meu, copiilor, despre faptele înaintaşilor: am preluat ştafeta bunicului. Şi mă străduiesc să fiu la înălţimea exemplului său. Când Victoriţele şi Victoraşii din clasă rup scânduri din bănci, se bat pe vreun obiect de îmbrăcăminte sau pur şi simplu urlă de foame, eu îi liniştesc dându-le exemple ilustre.

            Stră-stră-stră-strănepoţi de eroi, şi odrasle ale unor fiinţe bicisnice, luaţi aminte la mine şi încercaţi să trageţi învăţături din pilda strămoşilor noştri.

            Şi le istorisesc câte o bătălie din trecutul nostru de glorie, în timp ce ei se împart în două tabere şi se bombardează reciproc cu scuipaturi.

Apoi vin sărbătorile, când ne împodobim şcoala cu drapele naţionale şi cu fotografii ale unor cetăţeni ce seamănă leit cu eroii. Cum strămoşii noştri au fost primii în toate, serbăm aproape tot ce se poate serba: ziua descoperirii Green-Landei, ziua inventării helicopterului, ziua inaugurării Marelui Zid... La care se adaugă nenumăratele aniversări şi comemorări ale Domnilor şi Doamnelor şi celebrările înfrângerilor-doar-pe-trei-sferturi în războaiele de apărare a patriei. Avem 129 de sărbători, fără a le socoti pe cele religioase. Dealtfel, şi cei mai mulţi dintre sfinţi tot din neamul nostru se trag.

Aşa au mers lucrurile o vreme, până într-o zi de duminică, în care, fiind singur acasă (copiii şi soţia  erau la cerşit, pe treptele bisericii), am auzit bătăi în uşă. Am deschis, am privit în jos - până pe la nivelul buricului - şi am încremenit: era Cel Scund în persoană, în toată nemărginirea sa. După ce m-a asigurat că nu este vreun actor, angajat să facă reclamă la bulion, i-am făcut cuvenitele plecăciuni şi l-am poftit înăuntru.

            Fiule, mi-a zis el, cu voce piţigăiată, vor veni vremuri grele, dar tu să nu te laşi doborât de disperare. Adu-ţi aminte de vorbele bunicului, adu-ţi aminte de faptele noastre şi vei reuşi. Vei supravieţui şi tu, cum a supravieţuit însăşi naţia. Oricât de greu îţi va fi, vei şti că noi îţi suntem alături, şi că te poţi sprijini pe noi în orice împrejurare. Ai fost întotdeauna un patriot, ai crezut în noi cu toată fiinţa ta, şi nu te vom lăsa.

Iar vremurile cele grele au venit. Nemaiputând să ne plătească salariile, statul ne-a concediat pe jumătate dintre noi, aleşi în mod echitabil, prin tragere la sorţi. În scurtă vreme, soţia m-a părăsit - pentru un şmecheraş dubios, cu bani şi maşină străină - lăsându-mi copiii pe cap. Nu i-o pot lua în nume de rău: nemaiavând bani pentru dări, statul ne oprise apa şi căldura (iarna era abia la început). Cum era să mai rămână?

Cu două ore înainte să mi se taie şi lumina, am văzut, cu satisfacţie, la ştiri, că sub dărâmăturile unui nou cartier (surpat, fără motiv, peste noapte) s-a găsit clavicula stângă a celui dintâi om din lume: strămoşul nostru, al tuturor. Testul cu carbon radioactiv a stabilit, fără dubiu, că datează dinainte de facerea lumii. Pentru asta am deschis o sticlă de vin franţuzesc, pe care o păstram de la absolvirea facultăţii. Aş fi preferat să cumpăr o sticlă dintr-al nostru, contrafăcut, dar banii nu îmi mai ajungeau.

Mă pregăteam să îmi torn în pahar (băieţii nu au împlinit încă opt ani -vârsta legală pentru consumul de băuturi spirtoase), când o mână de femeie mi-a smuls sticla, cu violenţă. Era o tânără nespus de frumoasă, îmbrăcată în straie cum nu mai văzusem decât la muzeul de Istorie a Naţiei. De unde apăruse lângă mine? Dar pe cine interesează?

În halul ăsta ai ajuns, să bei din vinul duşmanilor? Ar trebui să îţi fie ruşine.

A deşertat licoarea infamă, a scos din sân un poloboc generos şi m-a tras după ea în dormitor. A doua zi dimineaţă dispăruse, dar casa era dereticată, iar cămara plină cu de-ale gurii. Iar peste o săptămână, pe seară, m-am trezit cu altă mândră nurlie.

De atunci fac dragoste doar cu Domniţe din vechime, ce mă vizitează în caleşti aurite - pe care le parchează în balcon. Şi trebuie să spun că nu o regret pe Victoria: Domniţele sunt cu mult mai bune la pat. În plus, gătesc dumnezeieşte, fapt ignorat pe nedrept de cărţile noastre de istorie. Am de gând să fac personal demersurile necesare la Minister, pentru remedierea acestui neajuns.