Farse, lacrimi şi o găleată de sânge 

                                                                                               de Tiberiu Stan

Se ştie că Italia epocii pe care ne-am obişnuit să o numim Renaştere a fost, înainte de toate, una a farselor. Aşa cum ne-o arată şi marele Burckhardt, nu explozia artelor frumoase, nu redeşteptarea limbilor clasice, nu îndrăzneala noilor filosofi ai naturii au dat culoare acelor vremi fastuoase, ci înclinaţia oamenilor spre şotii, spre glume, spre feste jucate celor din jur. De la copil la bătrân, de la bogat la sărac, de la sfânt la păcătos, care mai de care se întrecea să îi ia pe ceilalţi peste picior, să născocească tertipuri şi să provoace împrejurări prin care să se impună, să îşi dovedească superioritatea în zglobia întrecere a ascuţimii de minte şi a şireteniei.

Fără duşmănie, fără încrâncenare, uşoare şi tăioase ca o lamă sarazină, farsele renascentiste sunt adevărate capodopere ale genului, ce au făcut să pălească de invidie zeci de generaţii de urmaşi, discipoli mai puţin norocoşi. Ce le-a lipsit? Inspiraţia? Talentul? Sau întreaga atmosferă - de relaxare, de nepăsare, de inocenţă - ce a făcut din Renaştere timpul prin excelenţă al farsei?

Toate acestea, şi multe altele, au fost deja scrise de Burckhardt. Dar, cum ilustrul elveţian şi-a propus să trateze sintetic fenomenul, fără a intra în amănunte prin exemplificări detaliate, am luat asupră-mi această sarcină.*

Genova, 1477

Prea puţine istorii oficiale reţin întâmplarea redată în cele ce urmează.  Eroul acesteia e cardinalul de Santa Cecilia, Cibo, mare amator de tinere fete. Scrupulos din fire şi teolog iscusit, Cibo a găsit soluţia prin care să-şi împace conştiinţa cu încălcarea repetată a legământului de celibat. Necinstea numai fecioare evreice, de a căror disperare se folosea apoi pentru a le creştina şi a le trimite la mânăstire. În acest fel poftele sale nelegiuite slujeau gloria veşnică a Bisericii. Ani de-a rândul au mers lucrurile aşa, căci evreice erau pe atunci peste tot, şi cardinalul Cibo avea de unde alege. De creştine se ferea ca de dracul.

Într-o zi, în timpul unei călătorii incognito, i s-au aprins călcâiele după frumoasa Miriam, fata lui Rabi Iehuda ben Solomon, din Livorno. A poruncit să îi fie adusă, împreună cu tatăl, şi i-a propus acestuia un târg: viaţa lui contra onoarei fetei. Evreul a cerut - şi a primit - trei zile de gândire, timp de care s-a folosit pentru a îşi lua revanşa, în avans, faţă de cardinal, botezându-şi fata într-o biserică oarecare. La sfârşitul celor trei zile, cu ochii în lacrimi şi cu sufletul în sânge, Rabi Iehuda a predat-o pe Miriam.

Iar în dimineaţa următoare, în zori, a apărut la casa de desfrâu a cardinalului - pusă la dispoziţie de vărul său Doria - şi i-a dat vestea fatală: necinstise o creştină. Lui Cibo, disperat, îi rămăsese o singură soluţie logică: inversarea datelor. Circumcizia a fost săvârşită chiar de către tatăl fetei, pe care cardinalul l-a sugrumat apoi cu mâna sa. Pe Miriam a mai păstrat-o o vreme, după care i-a tăiat limba şi a lepădat-o la mânăstire. Iar apostazia sa a rămas necunoscută, astfel că, ani buni mai târziu, Cibo a fost ales papă, sub numele de Inocenţiu al VIII-lea. Avea să rămână în istorie ca duşman de moarte al vrăjitoarelor.

Tivoli, 1492

Nimic nu părea a tulbura bătrâneţile venerabilului senator Gondolfo. Asta până în ziua în care Destinul i i-a scos în faţă pe teribilii fraţi Colombini. Gemenii - Tomasso şi Pietro - adunaseră împreună şaizeci şi patru de primăveri, toate (sau aproape toate) pline de fărădelegi. Condotieri, bandiţi de drumul mare, cămătari, dar mai presus de toate pariori invincibili - de parcă Diavolul însuşi ar fi pariat împreună cu ei - îşi făcuseră un titlu de glorie din a nu pierde niciodată, nimic, în faţa nimănui. Şi până acum reuşiseră.

Cu senatorul s-au întâlnit la o cursă de armăsari. Aşa îşi petrecea timpul bătrânul - după ce renunţase, pe rând, la femei, la băutură şi la politică - în plăceri pe care sănătatea lui şubredă i le mai permitea. Aici s-a întâmplat ceva fără precedent. Calul pe care pariase Gondolfo a ajuns primul la linia de sosire, dar în acelaşi timp cu acela al fraţilor Colombini. Arbitrul n-a putut spune dacă vreunul trecuse înaintea celuilalt.

În mod normal, câştigul ar fi trebuit împărţit. Senatorul n-ar fi avut nimic împotrivă, dar gemenii s-au opus categoric. "Nimeni nu împarte câştigul cu noi. Să mai alerge o dată, numai calul nostru şi al tău". De bună credinţă, Gondolfo s-a învoit. Iar când, aproape de sosire, calul său era cu doi paşi în faţă, cei doi Colombini au ridicat armele şi au tras. Câştigaseră din nou.

Dar senatorul nu mai pomenise aşa ceva. Tremura şi spumega tot - îi curgeau bale şi prin urechi: "Ticăloşilor! Criminalilor! Pui de năpârcă! Veţi plăti pentru asta înmiit; nimeni nu se poartă cu mine aşa! Mă voi folosi de influenţa mea în Senat, ba mă voi duce şi la noul Papă... Cândva mergeam la curve împreună. Până nu vă termin, nu mă las! Ascultaţi la mine, pungaşilor, aşa bătrân cum sunt, voi vedea cu ochii mei cum veţi fi decapitaţi. Şi ochii mei se vor bucura. Fii de căţea puturoasă şi lacomă!" Auzind acestea, cei doi fraţi i-au răspuns, într-un glas: "Pe cât punem pariu, broscoi holbat, chelbos şi tembel?". Şi au plecat, val-vârtej. Era clar că aveau ceva în minte.

Şi, într-adevăr, două săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă, pe la prânz, gemenii l-au răpit pe senator, l-au dus la moşia lor de la marginea oraşului şi i-au scos amândoi ochii, din rădăcină. Au scuipat pe ei şi i-au călcat în picioare. După care au pus pe un unchi de-al lor, scăpătat, să îi decapiteze în faţa bătrânului.

Piacenza, 1511

Şi în lumea târgoveţilor, a micilor negustori, farsele erau la loc de mare cinste, şi fiecare se distra cum putea. Sătulă de accesele de gelozie nestăpânită - şi nejustificată - ale bărbatului, Filomena a cerut ajutorul fratelui său, Vincenzo, care i-a promis că îi va coace una lui Fabrizio, de-o să-l înveţe minte pentru tot restul zilelor sale.

Şi iată că, după o săptămână, sosind acasă dintr-o călătorie de afaceri reuşită, Fabrizio a văzut - sau a crezut că vede - pe propria nevastă, făcând amor nebun cu un bărbat străin, în patul conjugal. Sub primul impuls de furie necontrolată, s-a dus în grajd, s-a întors cu un topor şi i-a căsăpit pe amanţi. Când Filomena şi Vincenzo au venit - cu un sfert de oră întârziere - pentru a-şi bate joc de el, l-au găsit aşezat pe prag, vorbind într-o limbă necunoscută.

În ce-i priveşte pe măcelăriţi, aceştia erau doi tineri din Verona sincer şi profund îndrăgostiţi unul de celălalt, a căror situaţie materială precară - după ce fugiseră de la casele părinţilor, care nu vedeau cu ochi buni însoţirea lor - îi silise să accepte angajamentul sordid. Sângele celor doi, amestecat pe veşnicie, a fost cules în celebra "găleată a lui Policino" (grăjdarul ce a furnizat-o, împreună cu toporul), care a fost luată ca pradă de război, câţiva ani mai târziu, de către ocupanţii spanioli. După alte aproape trei secole, în 1811, armata de muzeologi a lui Napoleon avea să o transfere la Paris; astăzi poate fi admirată la Louvre (etajul II, aripa Denon, a treia sală dinspre Porte des Lions).

Roma, Veneţia, Wittemberg, 1521

Consilierii dominicani ai Papei Leon al X-lea, supranumit "Şugubăţul", au imaginat poate cea mai bizară din lungul şir de farse ce au marcat pontificatul acestuia, făcându-l atât de faimos. Încă din 1514, de la deschiderea afacerii indulgenţelor, spionii papali îl aveau sub urmărire pe Martin Luther, profesor de filosofie la Universitatea din Wittemberg, care avusese imprudenţa să îşi spună cam prea deschis părerea în această privinţă. Au existat chiar propuneri de eliminare discretă a sa, neavizate de papă. Evenimentele ulterioare au confirmat însă potenţialul periculos al germanului, ale cărui teze aveau să declanşeze infernul în Europa.

În 1517, când poate era deja prea târziu, consiliul secret papal s-a reunit pentru a rezolva "problema Luther". S-au schiţat câteva proiecte, dar decizia a fost din nou amânată. După alţi patru ani, când sigur era prea târziu, s-a găsit în sfârşit o soluţie - una pe placul augustului, divinului farseur florentin.

În cea mai mare taină, s-a apelat la Augurello, poet mediocru, dar mare alchimist, care, în laboratorul său veneţian, studiind horoscopul lui Luther, a făurit în mai puţin de o lună o copie a acestuia - identică până în cele mai mici amănunte. Reuşita sa a fost răsplătită de papă cu o rară generozitate. După care golemul a fost preluat de dominicani. Aceştia l-au hrănit cu paste şi cu vin roşu, şi l-au îndoctrinat în spirit papist. Fireşte că reuşita operaţiunii era mai mult decât nesigură - ca în cazul oricărui golem - însă ce aveau de pierdut? Dezastrul se produsese oricum.

Ceva-ceva a răsuflat însă, cu tot secretul în care s-a lucrat, şi zvonul despre o posibilă răpire a lui Luther l-a făcut pe Frederic, elector de Saxonia, să organizeze o contra-răpire, în scopul de a-l pune la adăpost. Dar emisarii mascaţi ai papei le-au luat-o înainte saxonilor şi l-au înlocuit pe Luther cu dublura sa. Aşa că, în vreme ce aceasta din urmă huzurea în castelul din Wartburg, proaspătul excomunicat putrezea de viu în pivniţele Vaticanului.

Papa Leon nu a apucat să vadă sfârşitul farsei vieţii sale: a murit cu câteva săptămâni înaintea prizonierului său. Cât despre noul Luther, el s-a întors nu la catolicism, ci împotriva celor mai înfocaţi adepţi ai Reformei - ţăranii răsculaţi - încurajând masacrarea lor de către oştile princiare. Şi nimeni nu şi-a dat seama de mistificare, chiar dacă unii apropiaţi au notat cu surprindere că Marele Martin, Eroul Germaniei, îşi pierduse considerabilul apetit pentru bere.

Siena, 1534

Giuseppina, de 13 ani, era cea mai frumoasă dintre cele şapte fete ale bancherului Arminotti. De fapt, nu era cine ştie ce frumuseţe, dar celelalte şase erau atât de urâte... Iar invidia lor faţă de sora cea drăgălaşă nu cunoştea limite. Într-o seară, după o petrecere la care nimeni nu le băgase în seamă, au aşteptat ca ea să adoarmă şi apoi au hotărât să o desfigureze. Nu de-adevăratelea, fireşte, doar erau nişte domnişoare bine-crescute. Numai aşa, ca s-o sperie.

Au preparat din făină, ulei de măsline şi lapte de cocos o mască pe care i-au întins-o pe faţă. Apoi i-au desenat cicatrice. Rezultatul era minunat - ca şi cum o pisică uriaşă ar fi zgâriat-o până la os. Când s-a trezit, Giuseppina s-a dus, ca de obicei, în faţa oglinzii, şi a ţipat. După care a început să plângă. Şi a plâns, a plâns, a plâns, până ce masca i s-a scurs de pe faţă, şi chipul cel frumuşel a reapărut în oglindă. Atunci, Giuseppina s-a şters la ochi şi a zâmbit.

Între timp, lacrimile vărsate au scăldat duşumeaua, trecând dintr-o cameră în alta şi revărsându-se în cele din urmă în stradă. Şuvoiul de lacrimi a curs năvalnic, prin mijlocul oraşului, inundând din loc în loc câte-o pivniţă, şi a fost captat de canalul colector săpat de locuitorii Sienei cu două secole în urmă, pentru situaţii similare. Canalul ducea către Terziana, oraş vecin şi rival, în special în cadrul concursurilor bahice autumnale. Lacrimile au trecut pe sub coasta sudică a dealului ce străjuia Terziana, şi au provocat alunecări de teren ce au îngropat oraşul în întregime. În zadar l-am mai căuta, astăzi, pe hartă; o ambiţioasă campanie de excavări arheologice este anunţată pentru vara lui 2007.

* Notă: paginile de faţă fac parte din vastul proiect "Istoria universală a farsei", primul demers pe această dificilă temă, după cunoştinţa mea. Studiul îşi propune să analizeze resorturile farsei şi implicaţiile acesteia în istoria şi cultura omenirii, din Mesopotamia şi China antică până în prezent, trecând prin civilizaţiile pre şi postcolumbiene, Australia aborigenă, imperiul lacustru thailandez şi multe altele.**

** Notă la notă: Nici nu am iniţiat bine faza de documentare, şi vastitatea acestui proiect a ajuns deja să mă copleşească. Fiind foarte probabil să renunţ în cele din urmă la idee, aştept amatori (solvabili) care să preia drepturile de autor.