Al patrulea punct

de Goce Smilevski

            Într-o dimineaţă tristă de toamnă a zburat prin fereastră. A doua zi ziarele au scris că s-a sinucis Anonim Străinescu, în vîrstă de 21 de ani. Pe masa din apartamentul său au fost găsite sute de poezii, zeci de nuvele şi două romane. O parte dintre ideile din această povestire este luată din aceste scrieri nepublicate ale lui.

            1.

            Oraşul în care a trăit nu era nici Dublinul lui Joyce, nici Buenos Airesul lui Cortázar, şi totuşi, cu aceste două oraşe zidise un soi de triunghi şi piramidă, trei puncte care se uniseră undeva în stratosferă, şi fiecare locuitor din Dublin, Buenos Aires sau Skopje putea să ajungă pînă la acel punct unificator cu numai un pas greşit (sau adevărat?); dar el nu făcuse acest pas, ci, păşind prin cămăruţa lui, deschise un drum extraordinar, drum care părea a fi labirint, şi numai el în labirint se schimba şi în Teseu şi în Minotaur, era erou şi fiară, era ucigaş şi ucis, iar eu puteam să-i văd mîna care atenta la viaţa altuia (dar şi a lui), şi de aceea voiam să-i fiu Ariadna, să-i arunc frînghia, dar ştiam că nu va fi frînghia salvării, ştiam că această frînghie îl va aduce la mine, şi nu la vreo fereastră care i-ar fi fost atît de trebuincioasă, ştiam că această frînghie se va încurca doar în jurul trupului lui, iar el se va răsturna pe podea, va sfărîma labirintul său invizibil şi îngrijit, iar apoi se va apuca din nou să-l construiască cu propriii lui paşi, să joace acel joc al cărui sfîrşit abia se întrezărea, să se apropie de centrul minunatei  clădiri unde trebuie că s-au întîlnit de două ori în aceeaşi existenţă Minotaurul şi Teseu, dîndu-i naştere astfel celui de-al treilea - Icar, iar prietenia cu acest alt Icar era fructul unei întîlniri întîmplătoare (chiar dacă credeam din ce în ce mai puţin în întîlniri întîmplătoare), păşeam pe stradă cînd auzii un fel de horcăit ca dintr-un gîtlej străpuns, dar imediat după asta am desluşit în acel horcăit cuvinte, m-am întors şi l-am văzut pe el (abia împlinise şaisprezece ani), păşea după mine, privirea lui bătea fix pînă la cer, dincolo de pămînt, păşea după mine, iar eu îi ascultam gîndurile, mă oprii ca să treacă pe lîngă mine şi ca să pot eu să păşesc în urma lui, dar el îmi răspunse cu gîndurile lui care mă sfredeleau ca un burghiu pînă cînd îmi auzeam eu însumi gîndurile şi trecea pe lîngă mine, iar eu păşeam după el, iar apoi am intrat alături de el în casa lui, în cămăruţa lui care îi fusese şi cer şi cuşcă, şi astfel mă furişam duminică de duminică în acea cuşcă-cer, fiindcă ştiam cîtă nevoie avea ca gîndurile lui să se întîlnească cu altele, dar în acelaşi timp se şi neliniştea din cauza prezenţei mele, fiindcă se ruşina foarte tare de pateticul din gîndurile lui, se ura pe sine din cauza trăsăturii fundamentale a caracterului lui, vroia să fie autoironic, neînţelegînd că autoironia nu e parte a acestui spaţiu în care omul nu e prizonier, că autoironia aparţine Europei Occidentale, dar aruncată aici ea s-a transformat în patetică (autoironia occidental-europeană=patetica balcanică), dar îi era foarte greu să înţeleagă toate aceste lucruri, să le priceapă, nu mai putea să metamorfozeze ideile transpunîndu-le dintr-un spaţiu într-altul, începea să amestece spaţiile şi ideile, şi apoi eu nu mai ascultam gîndurile lui, ci le priveam cum se năşteau dincolo de pupilele lui, le priveam cum căpătau formă în cuvinte şi imagini pînă cînd ieşite prin pupilele şi genele lui dese se izbeau de noi, le priveam pînă cînd cădeau şi încercam să le citesc şi să le văd înainte de a se lovi de podea, în labirintul invizibil, fiindcă apoi le călca implacabil cu piciorul, ruşinîndu-se de amărăciunea lor şi făcînd loc următoarelor, priveam cum acele cuvinte şi imagini se deformau, se colorau cu un alt, cu un al treilea sens, dar totul se schimba şi, mai mult, se deforma pînă şi imaginea pe care el o avea despre sine: se schimbase în cîine care adulmeca ceva sub Podul de Piatră, dar nu era acelaşi cîine din Ulise al lui Joyce care adulmeca peste tot căutînd ceva pierdut într-o viaţă trecută, cîinele acesta căuta adulmecînd ceva ce fusese pierdut în această viaţă, o oarecare şansă care nu a putut să se împlinească în acest oraş, şi de aceea viaţa i se părea mers pe marginile paginilor cărţii în care era scrisă toată înţelepciunea dumnezeiască, dar fiecare încercare de a intra în spaţiul plin cu litere fusese imposibilă, şi de aceea el

            2.

            (Daedal sfîrşise cu dibăcie munca la aripile din pene şi ceară. Fiul său Icar privea către ţinuturile unde îl aştepta libertatea).

            DAEDAL: (punîndu-şi aripile în spate) Numai zborul ne poate salva de mînia lui Minos… Numai zborul… Trebuie să zburăm.

            1.

            continua să păşească, construind noi şi noi coridoare, numai zborul mă poate salva din acest haos, îi priveam cu mirare cuvintele care cădeau din pupile pe podea, bătaie puternică din aripile făcute din speranţe putrede şi doruri sîngerînde, priveam în el şi ochii mi se umpleau de clarviziune, zbor ce pretinde putere egală cu cea a Domnului, care separă Lumina de Întuneric, iar eu deja puteam să-l văd prăvălit jos, pe trotuarul din faţa clădirii, dezlipire de la Pămînt pe vecie, veşnică împotrivire a gravitaţiei lui, dar el făcu un pas ciudat în labirintul invizibil, pe podea, pas ce-l transportă din acest spaţiu într-altul, iar eu mă bucuram deoarece credeam că fusese transportat acolo unde dorise să fie, dar cînd apărea din nou în celălalt colţ al camerei, se ivea dintr-un alt coridor al labirintului

            2.

            (Icar şi Daedal pe stîncile inundate de valurile mării).

            DAEDAL: Măi băiatule, ascultă sfatul meu! Să nu zbori prea sus, fiindcă Soarele va topi ceara aripilor tale; să nu zbori jos, căci marea va uda penele… Zboară la mijloc.

            1.

            o să-mi pierd minţile la mijloc, eu am înţeles că deja înnebunise, e mai bine să cad decît să vegetez la mijloc, am înţeles că spaţiul în care dispăru pe moment era acela al lui Sabato, numit "ţara nimănui", zbor sau cădere, dacă asta acum şi aici nu e căderea cea mai groaznică ce poate să existe, ţara nimănui, a geniilor şi nebunilor, în care nici Dumnezeu nu are autoritate,

            2.

            (Icar zboară sus, zboară către zei. Sufletul e plin de bucuria cauzată de zbor. Dă din mîini cu aripile crezînd că omul e pe deplin liber numai cînd zboară. Zboară către Soare. Purtat de bucurie, nu bagă de seamă că ceara de la aripi începe să se topească. Prinde a acădea în mare. Spectatorii care îi văd zborul cred că Icar e Zeu).

            1.

            şi de aceea el crede că Dumnezeu nu are autoritate numai în ţara nimănui, dar şi în viaţa lui şi se simte atotputernic, crede că mîinile lui au magia pe care o au aripile păsărilor, mîinile lui ale căror vene se întindea zi de zi (acele îi erau cuie, iar drogul cruce), deschide fereastra, dă din mîini şi zboară către necunoscut, simţindu-se pentru prima dată liber şi fericit.

            Oamenii care au văzut zborul lui au crezut că Anonim e nebun.

*          *          *

            A doua zi ziarele au publicat scurta ştire despre sinuciderea lui Anonim Străinescu, în vîrstă de douăzeci şi unu de ani. Un prieten de-ai lui (care a dorit să rămînă ANONIM) ne-a declarat că Anonim Străinescu a crezut că atîta timp cît va zbura va reuşi să se ridice deasupra depresiei profunde în care căzuse cu mai mulţi ani în urmă şi se va "elibera de imaginea în care îl înrămaseră viaţa şi împrejurările". Am făcut sul ziarul şi l-am aruncat undeva pe stradă, tîmpită ştire, am deschis uşa, sucite fraze occidental-europene ("depresie profundă") transpuse într-un ziar balcanic, am deschis dulapul şi i-am privit creierul pe care-l adunasem de cum se despicase pe trotuar, creierul lui atît de asemănător labirintului, cu căile lui care duc nicăieri şi peste tot, am venit în pat, am aşezat creierul lui în loc de pernă, m-am întins să dorm şi pentru prima oară am auzit vocea lui, de care am crezut că vine dintr-al patrulea punct.

Traducere din limba macedoneană Octavian Blenchea