Dimineaţă maro

            de Franck Pavloff

            Cu picioarele întinse la soare, nu discutam serios cu Charlie, schimbam doar gînduri care ne treceau prin cap, fără să fim neapărat atenţi la ceea ce povestea celălalt. Era unul dintre acele momente agreabile în care laşi timpul să treacă, sorbind cîte puţin din cafea. Charlie mi-a spus că i-a făcut o injecţie cîinelui său; asta m-a surprins, dar nimic mai mult. Întotdeauna un cîine care îmbătrâneşte este un lucru foarte trist, dar, odată ce a trecut de cincisprezece ani, trebuie să-ţi închipui că într-o zi o să moară.

            − Pricepi, nu puteam să-l schimb cu unul maro.

            − Bine, un labrador, nu contează ce culoare, dar ce boală avea?

            − Dar nu de asta e vorba, doar că nu era un cîine maro, asta-i tot.

            − Ha! Drăguţ, acum e ca şi pentru pisici?

            − Da, la fel.

            În ceea ce priveşte pisicile eram la curent. Cu o lună mai devreme trebuise să mă debarasez de a mea, produsul unei alte pisici care avusese neinspirata idee de a o făta albă cu pete negre.

            Este adevărat că suprapopularea cu pisici devenise insuportabilă şi că, în conformitate cu studiile oamenilor de ştiinţă ai statului naţional, era mai bine să ai o pisică maro. Numai maro. Toate testele de selecţie dovedeau că acestea se adaptau mai bine vieţii noastre citadine, că nu aveau sarcini numeroase şi că mîncau mai puţin. În ceea ce mă priveşte, o pisică e o pisică şi, cum problema trebuia rezolvată într-un fel sau altul, m-am supus decretului care instaura suprimarea pisicilor care nu erau maro.

            Miliţienii din oraş distribuiau gratuit biluţe de arsenic. Amestecate în mîncare, îţi omoaru mîţa în doi timpi şi trei mişcări. Mi s-a strîns inima, dar apoi am uitat repede.

            M-a surprins puţin că se aplica şi la cîini, nu prea ştiu de ce, poate pentru că sînt mai mari sau pentru că sînt, cum se zice, cel mai bun prieten al omului. În orice caz, Charlie vorbise cu detaşarea cu care vorbisem eu despre pisică, şi avea probabil dreptate. Prea multă sensibilitate nu te duce departe, iar în ceea ce priveşte cîinii, probabil e adevărat că cei maro sînt mai rezistenţi.

            N-am mai avut mare lucru să ne spunem, ne-am despărţit cu o impresie ciudată. Ca şi cînd nu ne-am fi spus totul. Ca şi cînd n-am fi fost în largul nostru.

            După o vreme l-am anunţat pe Charlie că Ziarul oraşului nu va mai apare.

            A rămas înţepenit: ziarul pe care îl răsfoia în fiecare dimineaţă la cafea!

            − Ce-a păţit? Grevă? Faliment?

            − Nu, nu, e urmare a poveştii cu cîini.

            − Cu cei maro?

            − Da, da. Au scris despre povestea asta naţională în fiecare zi. Au mers pînă la a pune în discuţie rezultatele oamenilor de ştiinţă. Cititorii nici nu mai ştiau ce să creadă, unii chiar au început să-şi ascundă cîinii!

            − Păi chiar să te joci cu focul…

            − Aşa cum zici, ziarul a sfîrşit prin a fi interzis.

            − Phii, şi ce-o să facem cu cursele?

            − Păi, bătrîne, va trebui să-ţi cauţi caii în Ştirile maro, nu mai e decît ăsta. Se spune că e destul de bun la curse şi la sport.

            Dacă toţi întrecuseră măsura, trebuia orişicît să existe un ziar în oraş, nu se putea trăi fără informaţii dintr-o dată.

            M-am dus din nou să beau o cafea cu Charlie, însă mă tracasa faptul de a deveni un cititor al Ştirilor maro. Totuşi, în jurul meu clienţii bistro-ului îşi duceau viaţa ca mai înainte: cu siguranţă nu trebuia să-mi fac probleme.

            Apoi, s-a pus problema cărţilor de la bibliotecă, o poveste încă nu prea clară.

            Editurile care făceau parte din acelaşi grup financiar cu Ziarul oraşului au fost trimise în justiţie, iar cărţilor lor au fost retrase de pe rafturile bibliotecilor. E adevărat că dacă citeai cu atenţie ceea ce aceste edituri continuau să publice, puteai găsi cuvîntul cîine sau pisică cel puţin o dată într-un volum, aproape niciodată însoţit de cuvîntul maro. Ar fi trebuit negreşit să-şi dea seama.

            − Nu exagera, zicea Charlie, pricepi, naţiunea n-are nimic de cîştigat dacă acceptă că legea e deturnată şi că e un joc de-a şoarecele şi pisica. Maro, adăugase privind în jur, pisica maro, în cazul în care cineva ar fi auzit discuţia noastră.

            Ca o măsură de precauţie, deprinseserăm obiceiul de a adăuga maro la sfîrşitul frazelor sau după cuvinte. La început, să cerem cafea maro ni s-a părut caraghios, dar oricum, limbajul e făcut ca să evolueze şi nu era mai ciudat să ajungi la maro decît să adaugi peste tot în mă-sa, cum se face pe la noi. Cel puţin, eram bine văzuţi şi liniştiţi.

            Am reuşit chiar să cîştigăm la curse. N-a fost un cîştig mare, dar oricum, primul nostru cîştig maro. Asta ne-a mai ajutat să acceptăm necazul noilor reglementări.

            Într-o zi, cu Charlie, îmi amintesc bine, îi spusesem să vină la mine ca să ne uităm împreună la finala Cupei Cupelor, cînd m-a pufnit rîsul. Uite-l că vine la mine cu un cîine nou!

            Magnific, maro din cap pînă-n picioare, cu ochii maro.

            − Vezi, pînă la urmă e mai afectuos decît celălalt şi, pe deasupra, e foarte ascultător. Nu trebuia să fac o dramă din labradorul negru.

            Abia terminase de spus fraza asta, că potaia se şi năpusti pe canapea lătrînd ca ieşită din minţi. Aşa maro cum mă vezi, nu mă supun nici stăpînului şi nici nimănui!

            Charlie înţelesese imediat.

            − Dar tu?

            − Ei, ai să vezi imediat.

            Şi, dintr-o dată, noua mea pisică tîşni ca o săgeată, escaladă perdeaua pentru a se refugia pe dulap. Un motan cu privirea şi părul maro. Cît am mai rîs! Să vezi coincidenţă!

            − Ştii, i-am zis, am avut întotdeauna pisici, aşa că… Ăsta nu-i frumos?

            − Magnific, mi-a răspuns.

            Apoi am deschis televizorul, în timp ce cele două animale maro ale noastre se pîndeau cu coada ochiului.

            Nu mai ţin minte cine a cîştigat, dar îmi amintesc că am petrecut bine în seara aceea şi că ne simţeam în siguranţă. Trebuia doar să te supui bunului simţ al cetăţii şi asta îţi dădea siguranţă şi îţi simplifica viaţa. Siguranţa maro putea fi bună.

            Bineînţeles, mă mai gîndeam la micuţul pe care-l întîlnisem pe trotuarul de vizavi şi care-şi plîngea căţelul alb, mort la picioarele sale. Însă, dacă asculta cu atenţie ceea ce i se spunea, cîinii nu erau interzişi, nu avea decît să caute unul maro. Chiar şi pui de găseau. Şi apoi, ca şi noi, s-ar fi simţit în regulă şi l-ar fi uitat pe celălalt.

            Ieri însă, incredibil, eu, care mă credeam în pace, era cît p-aci să fiu prins de miliţienii oraşului, cei îmbrăcaţi maro, care nu-ţi fac nicidecum cadouri. Nu m-au recunoscut pentru că sînt noi în cartier şi nu cunosc încă pe toată lumea.

            Mergeam la Charlie. De obicei, duminica jucam cărţi. Aveam în mînă o sacoşă cu bere. Trebuia să “sărim” cu pica şi cupa vreo două-trei ceasuri şi să pălăvrăgim. Surpriză totală: uşa apartamentului său zburase în bucăţi, iar doi miliţieni plantaţi pe palier îndemnau curioşii să circule. M-am prefăcut că urc la etajul de mai sus şi am coborît cu liftul. Jos, oamenii şuşoteau.

            − Totuşi, cîinele lui era cu adevărat maro, l-am văzut bine.

            − Da, dar din cîte spun ei înainte a avut unul negru, nu maro. Un cîine negru.

            − Înainte?

            − Da, înainte. Acum este un delict şi să fi avut un cîine care să nu fi fost maro. Iar asta nu e greu de aflat, ajunge să întrebi vecinul.

            Am grăbit pasul. O dîră de sudoare îmi ieşi prin cămaşă. Dacă să fi avut înainte un animal care să nu fi fost maro era un delict, atunci eram bun pentru miliţie. Toată lumea din blocul meu ştia că avusesem o pisică albă cu pete negre. Înainte! Ei drăcie, la asta nu m-aş fi gîndit niciodată!

            În dimineaţa asta, Radio maro a confirmat ştirea. Charlie face parte cu siguranţă dintre cele cinci sute de persoane care au fost arestate. Dacă au cumpărat de curînd un animal maro, asta nu înseamnă că şi-au schimbat mentalitatea, au mai spus.

            “A fi avut un cîine sau o pisică neconformi, în oricare perioadă, este un delict.” Speakerul a mai adăugat chiar “ofensă adusă statului naţional”.

            Am fost foarte atent la continuare. Chiar dacă nu ai avut personal un cîine sau o pisică neconformi, dar dacă cineva din familie a avut unul, tata, un frate, o verişoară, de exemplu, o dată în viaţă, tot riscai să ai probleme.

            Nu ştiu unde l-au dus pe Charlie. Aici exagerează. E o nebunie. Iar eu mă credeam în siguranţă pentru o vreme, cu pisica mea maro.

            Bineînţeles, ei caută acum şi înainte, n-au încetat să aresteze proprietarii de cîini şi de pisici.

            Astă-noapte n-am dormit. Trebuia să mă îndoiesc de Cei Maro încă de cînd ne-au impus prima lege a animalelor. La urma urmei, era pisica mea, era cîinele lui Charlie, am fi putut spune nu. Să fi rezistat mai mult, dar cum? Totul trece atît de repede, slujba, grijile de zi cu zi. Iar ceilalţi, şi ei, o lasă mai moale pentru a putea fi puţin liniştiţi, nu?

            Cineva bate la uşă. Atît de devreme dimineaţa, asta nu s-a întîmplat niciodată. Mi-e frică. Încă nu s-a făcut zi, afară e încă maro. Nu mai bateţi aşa tare, vin.

Traducere din limba franceză de Octavian Blenchea

Franck Pavloff s-a născut în 1940 la Nîmes, ca fiu al unui anarhist bulgar, de la care moşteneşte, după cum însuşi spune, “gustul imperios de a întoarce cu susul în jos sîrma ghimpată şi gîndurile confiscate”. În prezent trăieşte la Grenoble, unde este responsabil al colecţiei Le Furet (Albin Michel). Este cunoscut în Franţa ca specialist în drepturile copilului, dar şi ca autor al Le vent des fous, Enfants prostitués d'Asie, Pinguino, Foulée noire, Les yeux de Bee, Un trou dans la zone, Un p'tit dernier sur le zinc, La gare de Lourenço-Marques.

Nuvela Dimineaţă maro (Matin brun) a apărut în 1997, într-o culegere apărută cu ocazia Salonului antifascist de la Gardane. Pînă la alegerile din Franţa din 2001, nuvela se vînduse în 20.000 de exemplare. Ascensiunea liderului de extremă dreapta, Jean-Marie Le Pen, a contribuit, fără îndoială, la reeditarea nuvelei în încă 36.000 de exemplare, la simbolicul preţ de 1 euro, autorul renunţînd la drepturile de autor. Consacrarea nuvelei a apărut după ce postul de radio France Inter a prezentat o cronică înaintea unui interviu cu Le Pen, în timpul campaniei electorale.