Traducătoarea

de Florin Oncescu

Era aproape miezul nopţii. Băgat în pat, mă chinuiam să adorm. Am auzit paşi pe coridor. Paşi ezitanţi, apoi şoapte, apoi iar paşi. Şi, deodată, cineva mi-a bătut în uşă. Decis. Nervos. Hotărât să mă trezească, dacă aş fi dormit.

Am avut un presentiment. Nu cumva…? Am sărit din pat şi m-am apropiat tiptil de uşă. Dincolo, şoaptele încetaseră. Vreun minut, ne-am pândit reciproc, eu şi vizitatorii mei nocturni. Şi totuşi, nu pot fi ei, mi-am spus. E ilogic! Când bătaia în uşă s-a repetat, am deschis.

Ei erau! Necunoscuta care, două zile mai devreme, mă tapase de o sută de franci şi puştiul.

- Nu închide! mi-a spus femeia, văzându-mi privirea stupefiată.

O reacţie sărmană, reacţia cuiva obişnuit cu umilinţele, cu refuzurile, cu uşile trântite în nas. N-am închis.

- Lasă-ne să intrăm! Am ceva să-ţi spun şi nu pot vorbi pe hol.

Dacă n-o lăsam să intre, părea gata să facă scandal. Studenţii francezi din camerele dimprejur s-ar fi amuzat copios, s-ar fi lansat în speculaţii. Tiens, tiens… Inginerul român de la camera 114 are necazuri… Nevasta şi copilul… amanta şi copilul… i-au dat de urmă… Poate se-ncaieră… Bietul de el!… S-ar fi terminat şi flirtul discret cu Laurence, studenta de la camera 110… Acum, când ajunsesem în etapa saluturilor tandre! Portarul ar fi prins şi el de veste! L-ar fi anunţat studentul de serviciu, dimineaţa. La limită, riscam expulzarea din cămin!

Deci am deschis larg uşa. M-am scuzat pentru ţinută, eram în pijama, dar femeia mi-a zis că e OK. Ea şi copilul au pătruns în cameră.

***

Îi cunoscusem două zile mai devreme. Profesorul Gabriel Pont, preşedintele asociaţiei grenobleze France-Roumanie, mă invitase să asist la o şedinţă a cursului de limba română pe care-l ţinea la Universitatea Grenoble-III. Mi-ar fi arătat apoi mica bibliotecă de carte românească pe care şi-o încropise acolo. Am ajuns cu vreun sfert de ceas în întârziere, deja hotărât să aştept pauza următoare pentru a intra în sala de curs. În faţa uşii mai aşteptau o femeie şi un copil. Copilul, un puşti de şapte-opt ani, umbla de colo-colo, sărea într-un picior, fredona… îşi omora şi el plictiseala. Femeia stătea pe-un scaun. Patruzeci de ani, slabă, păr lung şi negru lăsat pe spate, încă atractivă. I-am spus : Bon jour! M-a întrebat : Eşti român?

Venise de o săptămână în Grenoble iar eu eram primul român pe care-l întâlnea aici. Bursier, deci… Dacă avea nevoie de o informaţie, ea una nu ştia la cine să apeleze! I-am oferit numărul meu de telefon. Gest reflex… Reacţie organică… Act de prezenţă în lume… în regn… Pe cartea mea de vizită, de producţie artizanală, alături de telefonul catedrei universitare unde-mi făceam stagiul, adresa personală.

Acum, că ştia ce-i cu mine, ce fac, care-mi sunt coordonatele, femeia a intrat în subiect. Mi-a livrat povestea ei. Se afla în Franţa din cauza copilului. Puştiul acela vioi, care se zbenguia în faţa mea, era atins de o maladie nemiloasă. Numele maladiei, ea una nu se simţea în stare să-l spună. Inutil să insist. De reţinut era faptul că tratamentul necesita bani. Mulţi bani. Datoria ei, de mamă, era să obţină aceşti bani. Însă francezii sunt, de felul lor, cam cârcotaşi. I-au propus să-i bage copilul în spital, să-l examineze… Să afle şi ei pe ce dau banii. Dar de spitale, femeia nu vroia să audă. Ea nu-şi bagă copilul în spital, să fie clar! În spitale se moare! Relaţiile ei cu francezii, cu Franţa, ajunseseră astfel într-un impas. Cele două tabere îşi pierduseră încrederea una în alta… Salvarea putea veni doar dinspre un milionar francez generos, care s-o asculte, s-o creadă pe cuvânt şi să-i pună zece mii de franci pe masă. Nu pentru ea! Pentru copilul ei!

Pe Gabriel Pont, femeia nu-l bănuia c-ar fi milionar. Se gândise însă că profesorul era omul cel mai în măsură s-o pună în contact cu cercul filantropilor grenoblezi. Preşedintele asociaţiei France-Roumanie o putea recomanda! Une pauvre mère roumaine en detresse… Mai departe s-ar fi descurcat singură! Ştia ea cum să pună problema… cu ticăloşii ăştia… Vor să nu-i deranjăm? Dar ruşii pe cap cine ni i-a adus? La Ialta! Iar acum vor să se spele pe mâini?

Mi-am declarat încrederea în capacitatea profesorului de a o ajuta, apoi am tăcut. Călcam pe nisipuri mişcătoare. Femeia era imprevizibilă. Deznodământul unei întâlniri în trei, eu, ea şi profesorul, era imprevizibil, de asemenea. Mi-am privit ceasul. Mai aveam zece minute ca să mă salvez.

În următoarele cinci minute m-a adus în situaţia de a-i oferi o sută de franci. Banii mei de masă pe cinci zile! Împrumut, chipurile. Genul de împrumut după care te rogi să nu-ţi mai întâlneşti datornicul… pentru că logica îţi spune că între voi doi banii nu pot circula decât într-un singur sens. De la tine spre el.

În acea seară n-avea ce să-i dea copilului să mănânce, mi-a spus. S-o iert că îndrăzneşte… Avea camera de hotel plătită… încă o noapte… Dar bani de mâncare… nici un franc.

Puştiul, rezemat cu spatele de zid, mă privea cu o curiozitate impersonală, neutră, de om de ştiinţă, aş spune. Eu eram bizonul vânat de mămica… Am tuşit, mi-am dus mâna la portofel şi am scos ce-aveam. Suta de franci. Femeia a luat bancnota, a privit-o şi s-a luminat la faţă. Îi depăşisem aşteptările. A sărit de pe scaun şi m-a sărutat pe obraji. O femeie încă atractivă m-a sărutat pe obraji… Femeie atractivă? Femeie? Nu mai ştiam decât că trebuie s-o şterg. Banul e ca porcul… Murdăreşte totul. I-am urat femeii succes, am dat noroc cu puştiul şi am plecat.

***

Ce avea femeia să-mi spună, la miezul nopţii, odată intrată în camera mea? Ea şi puştiul rămăseseră pe drumuri. Trebuiseră să părăsească hotelul, din lipsă de bani. Se gândise la mine, singura ei cunoştinţă din Grenoble. N-o puteam eu ajuta cumva?

Ocupam singur un studio de două persoane. Aveam, deci, două paturi în cameră. Acest amănunt nu-i scăpase femeii. I-am spus că are noroc, pentru că în acea noapte, colocatarul meu, un student francez, doarme în deplasare. Un obicei galic… Dar că a doua zi, la nouă dimineaţa punct, urma să se întoarcă. M-am oferit deci să-i găzduiesc, dar numai pentru acea noapte.

N-aveau bagaj la ei iar de mâncat, mâncaseră. Puştiul era obosit. Maică-sa l-a ajutat să-şi scoată adidaşii şi să se dezbrace. Rămas în chiloţi şi maieu, s-a strecurat sub pătură, în patul liber.

Apoi femeia a coborît pînă la telefoanele din faţa căminului. Chipurile să vorbească la recepţia hotelului, pentru a se interesa de sooarta bagajelor lăsate acolo. Eu însă începusem să intru la idei. Înclinam să cred că părăsise hotelul pe şest… şi că nici pe departe nu eram eu singura ei cunoştinţă din Grenoble. Cea mai nouă şi mai naivă, da! Dar începusem să mă trezesc!

Cele două paturi erau separate de culoarul care lega vestibulul de fereastră. Eu şi puştiul stăteam cu veioza aprinsă, fiecare în patul lui. Cum puştiul se foia, m-am gândit că i-ar face plăcere să-i vorbesc. Şi apoi, eram curios! L-am întrebat dacă ştie franceza. O ştie, mi-a spus, dar nu-i place s-o vorbească cu românii. Bun… L-am întrebat câţi ani are. Şapte, mi-a răspuns. L-am întrebat cum îl cheamă. A tăcut. L-am întrebat cum o cheamă pe maică-sa. A tăcut. I-am spus că, la şapte ani, ar trebui să ştie lucrurile astea. Ei, mie zi-mi Cristi dacă vrei să-mi zici cumva, mi-a spus. Copilul era instruit mai ceva ca un spion sovietic trimis în misiune la Washington. Sau viceversa.

Întoarsă în cameră, femeia mi-a spus că a rezolvat cu bagajele. Şi le va lua a doua zi, când va vedea ea încotro o porneşte. M-a întrebat dacă mai cunosc români în Grenoble, cu care aş putea-o pune în contact. I-am răspuns că cei câţiva români pe care-i cunosc sunt asemenea mie. Ingineri veniţi în stagii de specializare, mai lungi sau mai scurte, trăind din burse meschine… Încercând să pună un ban de-o parte, pentru familiile lor, din ţară. Oameni pentru care suta de franci conta! În mod evident, nu eram la înălţimea aşteptărilor femeii. Aşteptare stimulată de buna mea comportare din timpul primei întâlniri. Acum îmi apăram cu îneverşunare locuinţa, buzunarele, cunoştinţele. Ca să pun gaz pe foc, am întrebat-o dacă profesorul Gabriel Pont se oferise s-o ajute. Nea caisă mi-a dat cincizeci de franci, mi-a răspuns, fără chef de alte explicaţii.

Judecând după respiraţie, puştiul dormea deja. Femeia s-a dezbrăcat pe întuneric şi s-a băgat în pat alături de el. Am adormit greu. Nu ştiam nimic despre vizitatoarea mea. Nici numele, nici cu ce se ocupase în ţară, nici cum se descurcase până atunci prin Franţa… nici ce căuta pe-aici cu-adevărat. Deşi ceva de căutat există întotdeauna… O viaţă mai bună… Mai aveam un motiv de îngrijorare. N-o văzuse nimeni venind la mine. Nici unul dintre cunoscuţii mei nu ştia de existenţa ei. Mi-am imaginat-o sculându-se noaptea din pat şi cotrobăindu-mi prin buzunare. Mai rău, dându-mi cu ceva în cap… sau înfigându-mi un cuţit în beregată… Nimeni n-ar fi ştiut cine mi-a făcut-o! M-am gândit anume la cuţitul meu de desfăcut conserve. Era pe raftul de jos, în dulapul de perete din stânga ferestrei… Nu mi-l puteam scoate din minte… Mă mai împiedica ceva să adorm. Înaintea venirii lor băusem o cană mare de ceai… Am smuls pătura de pe mine şi m-am ridicat, hotărât să mă duc la toaleta de pe coridor. Aproape în acelaşi timp, femeia s-a ridicat brusc într-un cot. Ce-i? m-a întrebat. Nimic, i-am spus, mă duc la toaletă. Am înţeles că nici ei nu-i era prea bine.

***

La şapte şi jumătate dimineaţa m-a sculat radioul cu ceas, potrivit pe Info-France, la volum redus. Femeia şi copilul dormeau. M-am spălat la chiuveta din vestibul. M-am îmbrăcat. M-am apucat să pregătesc micul dejun la masa de lângă fereastră. Ştirile, reluate din cinci în cinci minute, au trezit-o şi pe femeie. M-a întrebat dacă poate să folosească duşul. Studioul avea o cabină de duş, cu uşa dând în vestibul. S-a strecurat afară din pat în timp ce eu, întors cu faţa spre fereastră, puneam de cafea.

Ropotul apei pe faianţă, adăugat litaniei ştirilor de la radio, l-a făcut pe puşti să geamă în somn. Aproape imediat, uşa de la duş s-a întredeschis. Femeia s-a uitat mai întâi la puşti, apoi la mine. Văzându-mă cât eram de paşnic, s-a întors să-şi continue duşul. Peste puţin timp a întredeschis din nou uşa şi m-a rugat să-i dau un prosop. După ce i l-am dat, m-am întors la cafeaua mea. M-am gândit înciudat la situaţia bizară şi uşor ridicolă în care mă pusese viaţa. O femeie pe care n-o doream, care nu mă dorea, de care mă temeam, care se temea de mine, umbla goală pe teritoriul meu…

La masă, puştiul a refuzat net să se atingă de ouăle fierte. Aveam însă fulgi de porumb şi un fel de cacao, cu care l-am mulţumit. În timp ce mânca, se uita pe fereastră, la terenurile de tenis de lângă cămin. Mi-a vorbit de noua lui rachetă de tenis şi de partidele pe care le făcuse în urmă cu câteva zile… Cum-necum, maică-sa reuşea să se descurce…

Am întrebat-o pe femeie cu ce se ocupase în ţară. Curiozitatea… Uşor iritată, mi-a spus că a tradus cărţi. Am perseverat : Ce cărţi? Cărţi! s-a ambalat. De Marguerite Yourcenar ai auzit? Auzisem. De Memoriile lui Hadrian ai auzit? Auzisem. Ei bine, eu am tradus-o în româneşte! Mulţumit?

La nouă erau gata de plecare. Aparent jenată, femeia mi-a mai solicitat un mic împrumut. Măcar treizeci de franci… Aparent jenat, m-am scuzat. N-aveam!

În pragul uşii a mai avut ceva de spus. Da… Acum… va trebui să-ţi scrii raportul, bănuiesc… Toţi o faceţi… Acum, ca şi înainte… Toţi ăştia cu burse… Mie însă nu-mi mai pasă… Mica ei răzbunare. N-am comentat. Am dat noroc cu puştiul iar ei i-am urat succes. Ca după prima întâlnire.

***

După întoarcerea la Bucureşti, aflat într-o bibliotecă, mi-am amintit de traducătoarea din Grenoble. Am verificat în catalog. Cartea de care-mi vorbise femeia a fost tradusă în româneşte de un bărbat.