A venit pe lume în hohote de râs

                                                                                                         de Bogdan Mureşanu

-         Ori a înnebunit-o durerea de n-o mai poate deosebi de fericire, ori va da naştere unui înţelept, a spus moaşa. Una din două, altfel nu se poate, a adăugat profetic.

Hohotele de râs răsunau în tot Maglavitul, mica localitate de pe coasta Histriei, şi păreau că nu se vor mai opri vreodată, chiar dacă femeia începuse să râdă în urmă cu două săptămâni, cuprinsă de chinurile naşterii. Râdea de mama focului ca şi cum o sută de saltimbanci se petreceau prin faţa ochilor săi, înfăţişând cele mai ghiduşe trucuri închipuite vreodată. La orice izbucnire, florile se clătinau în glastră iar patul începea sa scârţie îngrozitor, ameniţând că se va rupe curând. Toţi cei din Maglavit erau nedormiţi de zile bune, pentru că nimeni nu îşi putea găsi somnul când liniştea noptii era tulburată de hohotele care se prăvăleau în talazuri asupra fiecărei case. In ultimile nopţi, se mai găsea câte unul care se avânta cu barca în larg pentru a-şi afla acolo tihna, însă în singurătatea mării acela descoperea că lumea întreaga se cutremura de râs. Ingrozit, se apuca să vâslească nebuneşte pentru a se depărta de ţărm către o singură insulă de tăcere. Cei ce o vegheau în încăpere arătau ca nişte năluci de atâta nesomn – cu cearcanele atârnând linţolii pe la ochi – şi ar fi dat orice ca râsul să înceteze. Se odihneau pe rând, înfundându-şi urechile cu câlţi, dar în van căci păstrau încă în auz sunetele pe care femeia le elibera ritmic.

-         Ori are în pântece un zburător şi cu aripile sale o gâdilă la orice mişcare, ori Naiba să mă ia dacă mai ştiu ce să zic, a continuat moaşa. Orice ce-ar fi, trebuie să o facem să înceteze, altfel va muri de râs.

Bătrâna avea dreptate şi era limpede că trebuiau să facă ceva de îndată pentru a-i astâmpăra veselia ce se revărsa în şuvoaie prin toată încăperea. Dar oare cum este posibil sa întristezi o femeie cuprinsă de euforie, când este cunoscut faptul că ele toate se abandonează oricăror fericiri fără să le mai chestioneze pricina? Poate dacă i-ar vorbi cineva despre toată tristeţea lumii, nu ar mai râde cu atâta poftă, şi-au închipuit vremelnic. S-au îndemnat unul pe altul care să vorbească mai întâi, iar în cele din urmă au hotărât ca acela trebuia să fie capul familiei ca unul care ştia cel mai bine cum să o întristeze.

-         Ne va fi foarte greu cu încă o gură de hrănit, dar voi sta zi şi noapte pe mări la întins năvoade şi poate voi muri în lupta cu peştele cel mare, a încercat să o înduioşeze bărbatul, dar hohotele furioase l-au făcut să-şi aducă aminte că era un neisprăvit în ochii ei.

Încurajat de semnele celorlalţi a continuat mustrător, încercând să smulgă dacă nu o lacrimă, măcar o clipă de tăcere:

-         Ce spun eu poate? Cu siguranţă voi muri ca un viteaz încercând să prind cel mai mare peşte văzut vreodată. Chitul, căci aşa va fi, o ştiu de pe acum, mă va sfâşia bucată cu bucată între dinţii săi mai ascutiţi decât pumnalele, iar voi doi, tu şi pruncul nostru, nu veţi afla niciodată cum voi fi pierit. În dimineaţa plecării mele, vei avea doar o presimţire neagră şi vei încerca să mă ademeneşti în braţele tale, dar nu, nici gând, ci mă voi îndrepta hotărât către moarte, a adăugat cu glas tremurător, covârşit de sfârşitul pe care şi-l vestise.

Nu numai că femeia n-a găsit nimic întristător în relatarea morţii bărbatului său, ba mai mult, s-a pornit şi mai tare pe râs - cumplit de umilitor pentru viteazul care tocmai îşi dăduse sufletul în chinuri groaznice. Turbat de furie şi încă emoţionat de propria moarte inchipuită, acesta a mai găsit totuşi puterea pentru o ultima încercare.

-         Şi află că te-am înşelat ca un porc sălbatic, a mărturisit, izbucnind imediat într-un plâns nevolnic acoperit doar de hohotele batjocoritoare ce păreau că vor izbândi asupra patului, scaunelor, mesei şi casei întregi, descleindu-le şi sfărâmându-le în mii de bucăţi.

-         Râde cât pentru toate femeile care au suferit în chinurile naşterii, a gândit moaşa cu voce tare, urmând: Aduceţi-l pe nebunul din faţa bisericii, căci dacă nici vederea lui nu o va întrista, măcar vom afla cât de adâncă este fericirea în care s-a prăbuşit!

Până atunci li s-a alăturat şi Ioan Ciungul, un fost ostaş obişnuit să doarmă pe unde se nimerea în lungile sale războaie, de nenumărate dăţi doar cu raniţa sub cap şi cu mantaua deasupra. Nici măcar el nu putuse să închidă un ochi în răstimpul celor două săptămâni, aşa că a executat soldăţeşte rugămintea celor din încăpere, arătându-le rănile şi cicatricile dobândite în luptă.

-         Pe asta o am de când ne-am războit cu tâlharii din păduri, încolţiindu-i în chiar ascunzătoarea lor unde grămădiseră toate comorile din jafuri sălbatice, a rostit Ioan Ciungul plin de mândrie, arătând către o brazdă adâncă din piept. Era roşie ca focul şi încă nestinsă, semn că nu trecuse multă vreme de când o dobândise.

-         Iar mâna stângă, a continuat netulburat de râsetele sălbătice pe care femeia i le azvârlea ca pe nişte suliţe în mândria sa ostăşească, mi-a rămas ciuntită dintr-o încăierare cu piraţii în insulele greceşti. Era spre toamnă, iar eu străbăteam mările din Sud pe corabia unuia, Efemerides, cel mai zdravăn băutor dintre toţi lupii de mare pe care i-am cunoscut, când…

Se vedea că i-ar fi plăcut să depene mai departe istoria tuturor rănilor sale, dar hohotele de râs se înteţiseră ca o furtună, spărgând glastrele şi frângând cercevelele de la ferestre. Răsunau de pe acum ca nişte tunete năpraznice, iar Ioan Ciungul s-a întristat şi a murmurat ca pentru sine:

-         Adevărul este că sunt de tot hazul asemeni tuturor ostaşilor, a spus cu capul în piept. N-am avut niciodată o casă a mea şi o femeie la care să mă întorc grăbit din războaie şi, cine ştie, poate aş fi avut mai puţine semne pe harta trupului meu. Nici măcar nu mi-am cunoscut vreodată tatăl, a adăugat cu lacrimi în ochi.

Pe când Ioan Ciungul îşi ştergea urmele înfrângerii de pe obraji, ruşinat mai cu seama de încântarea pe care o simţea redescoperind ce gust au lacrimile – nu mai plânsese din copilărie când maică-sa îi mărturisise că nu-şi aducea aminte cine ar putea sa-i fie tată – în încăpere intră nebunul din Maglavit. La vederea lui, privirile tuturor se înseninară dintr-odată, ca şi cum speranţele lor se îndreptau către acela ce putea întrista cu înfăţişarea sa chiar şi pe cel mai senin dintre îndrăgostiţi. Ca întotdeauna, nebunul trăgea cu sete din luleaua, iar rotocoale lenese îi îmbrăţişau capul cu o aură de fum, ca a sfinţilor din vechile icoane. La prima vedere părea om ca toţi ceilalţi, un tânăr înalt, de douăzeci şi ceva de ani, poate treizeci, cu părul şaten şi ochi verzui, frunte înaltă şi părul purtat până peste urechi, doar că vorbea în dodii şi avea privirea mereu piezişă, căutând punctele de fisură din realitate. Căci smintitul credea că în zilele din urmă zidurile lumii se vor surpa, iar printre crăpături se vor putea zări alte şi alte lumi, ce nu vor fi de mucava precum cea în care adăstau de-o viaţă. Însă nimeni din încăpere nu vroia să asculte din nou aceleaşi vorbe fără noimă pe care le îndruga ceas de ceas în faţa Bisericii, ca urmare l-au indemnat să istorisească cea mai trista poveste pe care o ştia sau pe care şi-o putea închipui. Smintitul zăbovi o vreme cu ochi pironiţi în cioburile glastrelor, ce zăceau risipite la întâmplare pe podea, apoi şopti ca pentru sine:

-         Ce vedem acum sunt doar cioburi, dar va veni un timp când ne vom privi în oglindă întregită. Abia atunci vom şti cine suntem de fapt, mai zise.

Privi atent la toţi cei adunaţi în jurul femeii ce râdea încă în hohote, apoi rosti cu glas tare, iar cuvintele îi ieşiră şuvoi din gură de parcă şi le-ar fi îndesat cu greu înăuntru şi abia ar fi asteptat un prilej ca să le scuipe:  

-         Cele ce vi le voi spune acum îmi sunt puse în gura chiar de Creatorul acestei lumi, aşa că luaţi mare aminte căci altfel va fi vai şi amar de voi toţi.

Făcu o pauză scurtă apoi râgâi prelung, mângâindu-şi burta ca pe un animal de casă neascultător.

-         Ce bădăran!, se indignă ca la poruncă Ioan Ciungul, doar cât să dovedească că buna-cuviinţă nu era deloc straină de traiul ostăşesc.

Sfiala şi sminteala stau faţă în faţă pe câmpul de luptă, i-ar fi placut să spună, dar îşi păstră gândurile pentru sine, făgăduindu-şi totuşi că le va rosti altădată când va fi înconjurat de o adunare mai de soi. Un aforism strălucit ca acela nu merita irosit într-o asemenea şleahtă de neisprăviţi, gândi Ioan Ciungul.

-         O să vă mâhnesc cumplit povestindu-vă cum am rămas fără tutun în lulea, zise smintitul. Este trist, însă nu îndeajuns, apoi cugetă îndelung, potrivindu-şi cu grijă vorbele.

-         Totuşi cel mai trist lucru este neştiinţa în care vă scăldaţi. Habar nu aveţi că nu existaţi decât în închipuirea altcuiva mai presus de noi toţi. Sunteţi nişte fantoşe şi nu faceţi un singur pas fără mâna ce vă mişcă, spuse sorbind cu poftă din lulea.

-         Nu te opri, îl îmboldi moasa, cu răsuflarea tăiată căci dinspre pat nu se mai auzea nici un sunet.

Femeia părea că se linistişe şi odată cu ea lumea toată fu izbăvită de zbuciumul în care se aflase vreme de două săptămâni şi o noapte.

-         Ne zbatem ca nişte gângănii în jurul flăcării, dar rămânem prinşi pe vecie în cleiul de lumină, în chihlimbarul lucitor de sub cupola minţii Sale, continuă smintitul, parcă mai ţicnit ca niciodată. Eu L-am văzut aplecându-se peste lume şi pentru o clipă L-am privit drept în ochi dintre paginile cărţii Sale, dintre aceste întâmplări în care ne rânduim noi cu credinţa nesăbuită că avem o viaţă a noastră. Era uriaş, de necuprins cu biata noastră înţelegere şi aflaţi că într-o singură scânteiere din privirea Lui se pierdeau cerul şi marginile Histriei. Mi-a îngăduit să-L cunosc, ştiind prea bine că-mi voi pierde minţile de atâta tristeţe, dar nu-mi pare rău căci abia acum ştiu care este rostul meu. Nimic nu se va întâmpla fără voia Lui, oricât de bezmetic ne-am roti în jurul luminii. Altminteri, nu suntem decât icoane strâmbe zugrăvite pe bolta minţii Sale.

Noaptea răsufla pe îndelete bucurându-se de scurtul răgaz.

-         Vă zic, a adăugat tragându-şi sufletul prin lulea, femeia aceasta a rămas grea cu El, din pricina asta râde în neştire de noi toţi.

Cei din încăpere au tras cu ochiul ca la un semn către barbatul care împietrise amuţit şi atunci au ştiut că trebuie să pufnească în râs ca şi cum tocmai ar fi auzit cea mai mare gogomănie. Şi-au dat ghes la chicoteli şi au sfârşit prin a hohoti de-a binelea, fără să bage de seamă că şi femeia îi insoţea în corul de râsete, din ce în ce mai tare pâna când îi asurzi din nou cu răbufnirea veseliei sale neomeneşti.

-         Nebunul tot nebun rămâne, îl mustră Ioan Ciungul şi-i arse o palmă zdravănă după ceafă. Hai şterge-o de aici, până nu ne îmbolnăveşti de tot cu istoriile astea fără cap şi coadă, îi spuse luându-l de guler şi îmbrâncindu-l afară pe uşă.

Ajuns în prag, îi trase un şut în dos, azvârlindu-l cât – colo într-un şant plin cu apă şi strigă după bietul om ce zăcea în clisă, muiat până la oase:

-         Râsul e molipsitor, pune-te la adăpost de molimă, căci nebunilor şi înţeleptilor nu le stă bine cu hazul!

Ostaşul se întoarse foarte mulţumit de sine ca şi cum ar fi obţinut o mare izbândă, tocmai la timp ca să audă ultima răbufnire ce de pe acum nu mai semănă cu un hohot de râs. Mai curând, era ceva nelămurit, un râs cum nu se mai auzise vreodată, venit dintr-o altă lume, unul ce nu avea nimic omenesc în sine şi nici vreo legătură cu femeia ce se chinuia să nască. Era un zgomot ce izvora de nicăieri şi se revărsa în odaie către fiece casă din Maglavit, iar de acolo pretutindeni în Histria, trezind lumea toată cu sunetele acelea nefireşti. Tencuiala se desprindea tăcut de pe ziduri, grinzile icneau dospit sub povara acoperişului, iar casa toată se zvârcolea odată cu femeia.

-         Ori acum ori niciodată, a răcnit moaşa simţind că se apropiase sorocul, în timp ce se opintea din răsputeri să scoată pruncul din născătoare.

Băiatul, căci nou-venitul pe lume era băiat, nu avea nici aripi de zburător, nici coadă de peşte sau cine ştie ce colţi de fiară sălbatică, nu avea chip de ştimă sau gheare încovoiate de zmeu, ci se înfăţişa om ca toţi oamenii, risipind astfel temerile cu care îl întâmpinaseră. Pe dată, feţele tuturor se înseninară în vreme ce lapţii zorilor se iveau printre crăpăturile zidurilor, întinzându-se peste pământurile sleite de nesomn, ca untura peste o felie de pâine. Nici n-au băgat de seamă că femeia a continuat să râdă fără odihnă până la sfârşit.

A râs de s-a prăpădit şi au îngropat-o cât mai departe de Maglavit ca nu cumva să le mai tulbure vreodată tihna zilelor cu hohotele ei. Se temeau că după moarte va râde şi mai abitir, descoperind că Dumnezeu are un nestavilit simţ al umorului.