Vizita diafanei doamne

de Radu-Ilarion Munteanu

Lui Oscar Wilde, care a inventat zicala;

Lui Oscar Rörlich (Radu Cosaşu), care a colportat – o;

Lui Bob Fosse, care a ilustrat - o

            Stau din nou la biroul la care am scris despre toleranţă şi statistică. Acum, locul îmi aparţine într-o măsură incomparabil mai mică decât atunci, aşa cum atunci începuse, deja, să nu mai fie al meu. Conştiinţa acestui fapt banal îmi dă un spor de confort. Nu acela al actului ilegal, nici cel al copilului care încearcă, pe furiş, pălăria sau cizmele câte unui adult din jurul său. E cu totul altceva. Un soi de comuniune. Mă simt conectat, subtil şi amărui, da-că nu la gândurile fiinţei care a moştenit, treptat, biroul, cel puţin la zgomotul lor de fond, la un fel de amprentă olfactivă, un parfum interior al individualităţii.

            Fără o deliberare obligatorie, încerc să filtrez rezonanţa difuză, căutând, cu băgare de seamă, prin zona de interferenţă a zestrei muzicale aferente.

            In consecinţă, ar trebui să iau contact cu foaia de hârtie. Fiecare dintre textele comise pe placa de sticlă ce acoperă biroul a fost înconjurat de prezenţa discretă a unor martori inerenţi (şi, fireşte, apropiaţi). Acum e un moment rar, ca o aliniere de planete, când totalitatea celorlalte suflete băştinaşe se îndepărtează mecanic, cu vre-o câteva zeci de kilometri pe oră. Niciodată nu am valorificat un asemenea moment prin convertirea lui într-un text. Penultima oară am repus în funcţie, fireşte, nu de unul singur, un vechi utilaj casnic.

            Lumea exterioară îmi dijmuieşte, prompt şi ironic, clipele de nehotărâre. Sonerie la uşă. Simultan, telefonul. Deschid telefonul în drum spre uşă, pregătind un vag gest de scuze. Până să mă dumiresc dacă aud sau nu ceva în receptor, gestul îmi e tăiat în faşă de zâmbetul ambiguu ce pătrunde în interior înaintea persoanei din cadru. Inţeleg, oarecum derutat, că nu mai trebuie să ţin telefonul deschis. Nedumerirea de pe faţa mea rămâne fără răspuns. Tabloul static se prelungeşte în spre penibil. Îmi înving, cu un efort, a cărui dificultate încerc să n-o uit, stinghereala, dându-mă la o parte cu un gest de invitaţie. Oaspetele avansează cu siguranţa cuiva de-ai casei. Pare cel puţin cu o jumătate de tempo înainte. Încerc să recuperez inţiativa, cedând încă o jumătate de tempo. Mă duc să pun telefonul la locul lui. Mă întorc în încăperea cu biroul, rotesc scaunul cu 120 de grade, mă aşez, suntem acum faţă în faţă şi am lumina geamului cu acelaşi unghi în spate. Fac, pe în-delete şi fără jenă, inventarul. E o femeie de vârstă incertă, mignonă, bronzată, blondă şi foarte rasată. Culoarea ochilor se asortează rafinat cu rochia tourqoise, de o eleganţă regală, sobră. Poartă puţine podoabe, aparent din aur masiv. O brăţară în formă de bandă Moebius, din zale, permiţând, probabil, o translaţie a torsiunii. Sunt sigur că ascunde, pe venele pulsului, un mic display, care ar putea arăta mai mult decât ora exactă. La gât, pe un lanţ nu prea subţire, un obiect care ar putea fi amuletă, monogramă, microfon, maşină infernală, medalion, sau orice combinaţie a acestora, dacă nu cu totul altceva. Am timp să observ că nu m-a lăsat imaginaţia. Face bine la moral. E mai mult decât evident că am fost lăsat să mă informez, măcar vizual, ca un fel de compensaţie pentru insolitul intruziunii. Înseamnă că jocul ce pare a se pune la cale ar putea avea reguli. Nu-s, deci, cu totul fără şansă. Revin, cu o oarecare fereală, cu privirea, către ochi. Controlul expresiei lor e fascinant. Asist la un evantai de priviri, practic de neurmărit. Evident, e o demonstraţie de forţă. Dominantă rămâne, totuşi, ironia, vag amuzată. Abia acum iau seama la accesoriul, cum i-aş putea spune, în fine, obiectul, cutia neagră, paralelipipedică, mai mult lungă, cu încuietori ce par din acelaşi aur masiv. Mă simt obligat să mă menţin la înălţimea situaţiei şi nu rup tăcerea. Privesc doar, întrebător, spre bagaj. În ochi apare o nuanţă inedită, cumva liniştitoare, dar sigur închisă. Bagajul e aşezat alături. Îi va veni, prin urmare, rândul. Îmi fac de lucru cu schimbarea casetei. Privesc ostentativ, mă străduiesc să imprim o idee de insolenţă, pe semne că nu iese decât derută. Aleg o casetă cu jazz clasic. O pun pe faţa pe care ştiu că e un solo de saxofon. Se pare că am marcat un punct. Bagajul e deschis, pivotând capacul spre mine, ascunzând mâinile, care revin cu un saxofon. Acesta clipeşte discret din numeroasele suprafeţe metalice lustruite, lăsând, nu ştiu de ce, aceeaşi impresie de aur masiv. Pe faţa imobilă apare umbra unui surâs şi în privirea albastră (verde?) văd un prim licăr de interes. Caseta ajunge la "When the saints go marchin'in". Saxofonul e dus la buze. Mâinile rămân în spatele capacului negru. Pe semne că instrumentul e un model micşorat. Unul standard n-ar încăpea în spaţiul dintre buze şi genunchi. Sunetele care ies de după capacul negru sunt identice (să mă mai mir?) cu cele din difuzor. Nu mult. apoi se diferenţiază ritmul şi asist la cel mai insolit dialog de instrumente de când am ascultat prima oară jazz în cunoştinţă de cauză. Mă aplec în faţă, iau uşor cutia de pe genunchi, o aşez alături. Apropierea îmi permite să constat că femeia nu are nici un parfum, fie el natural sau artificial. Nici măcar cât o floare de oţel. Şi altfel, pare mai vie ca mine însumi. Pe gât, o venă albăstruie pulsează, aparent în ritmul jazzului. Ceea ce nu împiedică saxofonul să se integreze în imobilitatea de statuie. A cui? Culorile "auriverde" duc la vre-o zeitate braziliană, har domnului, sunt acolo cohorte întregi de ţinuturi de mister. Dar sunetele declanşează un resort al memoriei. Îmi re-vine imaginea unei saxofoniste suedeze din vremea adolescenţei mele. Înainte de a apuca să mă mai mir de uşurinţa cu care-mi pot controla memoria imaginilor văd că expresia somatică s-a modificat, pentru a se suprapune peste cea pe care o văd simultan, cu ochii minţii. Numele suedezei era Ingela Brander şi suna ca un strigăt de luptă. Barbar. Şi era folosit ca atare de către colegii care erau la curent cu muzica. Nu mă număram  printre ei. Nu ştiam nici măcar cum îl chema pe cel ce cânta "Con ventiquatro mille bacci". Ca să nu mai vorbim de "Pitagora" ("che uomo quadratto sei tu...). Necum să fi ajuns  la 24000 de mile de jazz.

            Toate astea îmi trec prin minte pe ultimele acorduri. Marşul sfinţilor se opreşte simultan, pe ambele "canale". Se aude, distinct, clichetul autostopului. Buzele ferme articulează limpede :

            -Acum poţi deja să te întrebi de numele meu, nu-i aşa?

            Ton la fel de ironic precum privirea. Mintea mea face un salt. Dacă interlocutoarea mea se bazează pe memoria mea, se va baza şi pe alte atruibute mentale. Aproape fără să vreau mă aud pronunţând un nume suedez:

            - Să nu-mi spuneţi că Solweig.

            - Procesul tău asociativ e transparent. sigur, cântecul lui Solweig, asta da, dansul Anitrei, nu. Bine. Dar de ce nu ţi-l duci până la capăt?

            - Fie. Atunci ... Sol... ange?

            - E un punct de plecare sincer. Dar nu-i decât un punct de plecare.

            Mă simt deja obosit, ca după un efort intens, de lungă durată. Expresia ochilor se modifică într-o sarabandă ameţitoare. Ba chiar şi culoarea. Devin, pe rând, negri, albaştri transparenţi ("o-chii celor care pleacă, Emmanuel..."), apoi albaştri cenuşii, oţelii chiar, căprui închis, spre negru, verzi, iarăşi negri, iarăşi verzi, cu irizaţii aurii, din nou negri, pentru a sfârşi prin a se fixa la culoarea iniţială, a peruzelei. Instrumentul e depus, delicat, în aşternutul de mătase de aceeaşi culoare, capacul e închis peste el, iar sunetul încuietorilor pare ecoul clichetului autostopului.

            - S-ar înţelege că pot să vă spun cum vreau?

            - Mai mult sau mai puţin. Chiar dacă mi-ai atribui, la un momet dat, un apelativ inadecvat, vom şti amândoi că undeva, la o anumită adâncime a memoriei tale, vei şti cu cine vorbeşti atunci. Numai tu ai avea de pierdut dacă n-ai recunoaşte.

            - Atunci, Solweig, mă rog, Solange, e un moment deja de-păşit în conversaţia asta în care eu continui să nu pricep ce caut?

            - Ooh, domnul face aluzie la Drepturile Omului. Hai să nu pierdem vremea cu prostioare. Sigur, numai tu poţi hotărî în care moment anume conversaţia pe care o ai, prin mine, cu o anumită felie a memoriei tale s-a epuizat. Iar eu nu te voi întreba nimic din ceea ce nu doreşti tu singur să te întrebi. Nu deturna discuţia spre aspecte civile. Sunt şi rămân triviale. Şi nu fii ipocrit. Stii bine că nu te interesează, decât superficial, care e soarta actuală a… cuiva. Sau a altcuiva.

-Si atunci ce mă interesează, de fapt?

Ies, uşurel, din încăpere, caut în bar, iau un pahar cilindric, lung, subţire, fumuriu translucid, cu cercuri aurii ca pentru măsura nivelului. Mai dezgrop o sticlă subţire, lunguiaţă, verzuie, cu multe medalii aurii pe etichetă. Le aduc în încăperea cu biroul. Lichidul chihlimbariu se pelinge molcom. Intind paharul cu un gest ce se vrea degajat.

- Te-am avertizat că nu am tot timpul din lume. Tu uiţi oricum de politeţe. Ai căutat doar să câştigi timp, aşa că, fă bine şi răspunde-ţi singur la întreebare.

- Nu-i fair play. Stiţi bine că ştiu răspunsul logic, dar cât de relevantă e logica, fragila logică a scoarţei, atât de firav legată de reacţia de adâncime, reacţia adevărată a fiinţei?

            - Nu ocoli.

            - Fie… E clar că singurul cont care acumulează mereu, pe lângă cel al entropiei, e al dezamăgirilor. Ceea ce are sens să mă intereseze, în orice rememorare, e cum mi-am gospodărit experienţa respectivă, ce-am devenit, mergând mai departe, încorporându-mi-o sau rejectând-o. Atâta că nu înţeleg de ce credeţi că vă puteţi juca oricum. De ce credeţi că sunteţi ultimul arbitru?

            - Nu te interesează numai ce-ai recunoscut.

            -... Fie. Egocentrismul e contraproductiv pe termen lung. Există o termodinamică a faptelor, ca şi un răboj al gândurilor. Consecinţele dobitociilor mele, ca şi ale înţelepciunilor, ale egoismelor ca şi ale mai puţinelor generozităţi, fie că le cunosc, fie că nu, fac parte din mine. Fiind răspunzător pentru alţii, eşti, odată în plus, răspunzător pentru tine.

            Mâinile delicate deschid din nou cutia. Acelaşi ritual. Picură "Les feuilles mortes". Teleghidat, pun mâna într-un şir de casete. Mandolina face pandant cu saxofonul. Vocea voalată, învăluitoare, uşor dramatică, a  lui Yves Montand şopteşte versurile lui Jaques Prévert. Le aud a 365-a oară, dar parcă abia acum ajung până înăuntrul sufletului minţii mele. Volutele modulărilor sonore se instalează precum Windows-ul, în fişiere numai de ele ştiute. Să însemne asta că voi comunica mai prietenos cu mintea mea? Sau cu memoria? Oare, se vor mai modifica, de data asta, trăsăturile şi ochii? Cu siguranţă nu.

- Hai, îndrăzneşte, întreabă-mă de ce am început cu Solange.

- N-are rost. Acuma ştiu. Biletele de avion, cu care pleca din ţară, erau pentru ziua în care am trăit experienţa pusă, în linii mari, în în spinarea neisprăvitului de Móko.

- Ceea ce le-ai şi comunicat, la prezentul istoric, prietenilor cu care erai atunci. Şi ceea ce nu te-a împiedicat să ţii numai pentru tine, coincidenţa faptului de-a fi găsit, cine ştie cum, într-un buzunar al rucksacului, acea scrisoare ce reprezenta un cu totul alt capitol.

- Fie. Şi să fiu şi destul de porc pentru a reinventa acum, din aşa zise motive de compoziţie, textul acelei scrisori. Tot în beneficiul lui Móko.

- Peste câte perioade de 25 de ani, presupunând că ai trăi destul, ai mai putea reinventa, fără să-l falsifici, textul acelei scrisori?

- Vă spune ceva cuvântul etrusc "bullshit"?

- Mă rog, oricum să fii şi destul de ipocrit pentru a inventa un nume cu parfum de Leonida Neamţu, ales cu destulă grijă pentru a nu se apropia, nici pe departe de vreuna dintre amintirile tale reale, nu-i aşa?

- No, lady, asta e regulă generală, nici vorbă de ipocrizie. Tocmai contrariul ar fi ieftin.

Saxofonul intră din nou în vorbă, aproape independent. De data asta e o arie din "Porgy and Bess". Stiu bine că n-o am, decât nonvocal, cu un insolit duo Menuhin-Grapelli. E rândul meu să privesc ironic, deşi reflexul proustian mă duce în sala, pe trei sferturi goală, a Radiodifuziunii. E clar că nici Diafana Doamnă nu le ştie pe toate.

- Vreţi cu tot dinadinsul să mă faceţi să recunosc că acel motto al lui Radu Cosaşu (Fiecare scriitor trebuie să scrie o "Logică", prin care să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile) e atât de... discutabil?

- Nu vreau decât să te întrebi ce caut eu aici. Nu crezi că ai acceptat mult prea uşor convenţia prezenţei mele?

- În primul rând, eu nu sunt John Fowles. Cu atât mai puţin Miles Green, personajul lui, care trăieşte tensiunea erotică a relaţiei ambigue cu Domnişoara Muză. Oricum, indiferent ce sunt, ce-am făcut eu pentru a-mi satisface curiozitatea? Nimic alta decât că v-am ascultat, cu răbdare, în linişte şi fără panică ariile. O mai fi mult până la "Bye, bye, love" din "All that jazz"? trebuie să sune cuceritor la saxofon.

            - Pentru tine, în locul acelei melodii, va fi altceva, ce tocmai tu ai inventat. Să nu ne grăbim.

            - Aşa e, încă n-am ascultat nici concierto de Aranjuez.

            - Ce întrebări va trebui să-ţi pui, când îl vei auzi?

            - Să vedem. Una singură. Ce semnificaţie are faptul că reacţia mea va depăşi, aici, nivelul reflexului proustian.

            - Banal. Aranjuez e, oricum, unul dintre nodurile existenţei tale emoţionale. Întrebarea corectă e, dacă Aranjuez înseamnă că trebuie să-ţi pui întrebări cu privire la ce ai scris.

            - Adică... e la fel de important ca ceea ce am trăit?

            - Mult mai important. Pentru că ai ales. Ai ales ce şi cum să reflectezi în scris din ceea ce ai trăit. Orice alegere e o răspun-dere, scuză-mă că repet truismul. Fată de ceea ce ai scris răspunzi dublu. Ca să nu mai pun la socoteală că ai trăit actul scrisului. Aranjuez îţi aminteşte, printre altele, indirect, trăirea actului scrisului.

            - Deşi nu-i decât un succedaneu. Muzica în stare să mă facă să retrăiesc actul scrisului, mai exact să-mi stimuleze memoria rezonantă a actului scrisului n-am ascultat-o încă.

            - Si nu ai nici o garanţie că o vei asculta.

            - Si atunci, singura garaţie...

            - E că, atunci când vei auzi melodia, vei şti ce înseamnă.

            - Mai daţi-mi o şansă. Înainte de a vă apuca să cântaţi acea ultimă baladă, lăsaţi-mă s-o numesc.

Ochii de peruzea mă priviră cu ceea ce părea un început de înţelegere. Mi-am amintit că, de fapt, nu-i ştiu titlul. E o "De-a lungul, în comuna..." drakku ştie care, o cânta odată Pavel Tornea la oboi şi am făcut, altă dată, din ea, leitmotivul unui spectacol-feerie intitulat "Du-te, dorule, du-te, călătorule". Dar asta-i pen-tru... asta-i… All that jazz-ul meu personal! Oare, melodia care-mi redă actul scrisului să fie aceeaşi cu cea care-mi anunţă sfârşitul? De ce m-aş mira, de ce m-aş revolta, e cartezian, e logic, e rotund. Dar atunci...

            ...

            În fracţiunile de secundă în care acest ultim gând se materializa în mintea mea, imaginea femeii cu saxofon şi ochi de peruzea se destrăma, lăsând în ariergardă o privire albastră plină de ironie înţelegătoare, precum zâmbetul pisicii de Cheshire. Nu suficient de rapid ca să nu remarc faptul că, pe "De-a lungul..." notele saxofonului nu sunau cu nimic mai puţin duios, mai puţin grav şi mai puţin definitiv ca oboiul.

            Am rămas nemişcat. Incapabil să deschid geamul, prin a cărui transparenţă năvăleau culorile triumfătoare ale apusului. Paralizat de teama iraţională că aş putea fi pus în faţa unui hău negru, aflat în spatele ferestrelor odată deschise. Apoi mi-am luat seama, amintindu-mi că imaginea cu pricina, găsită într-o revistă, mă bântuise în anii primului contact cu Aranjuez. Atunci mi-am dat seama, prin alt salt mental, cât de mărginiţi trebuie să fi fost Galilei şi Einstein. căci adevărata Teorie a Relativităţii ar trebui să răspundă la întrebarea dacă o experienţă, fie şi mentală, ar putea stabili în ce măsură existenţa ta aparentă e găzduită sau nu de un corp fizic. Am devenit deodată sigur că poveştile cu privitul trupului de sus şi lumina muzicală de la capătul tunelului nu-s decât cinema. Dacă Diafana Doamnă vrea, tu vei trăi exact ce vrea ea. Căci ea e cel puţin la fel de puternică precum orice autor. Pentru că e, în egală măsură şi în acelaşi timp, plăsmuirea propriei tale imaginaţii independente şi   c e v a   imuabil şi transcendent.

            Şi atunci, imaginaţia mea încordată mi-a şoptit o soluţie. Habar n-am cât de validă. Stiu doar că e soluţia mea. Şi se bazează tocmai pe dialogul muzical pe care l-am avut cu doamna în culori braziliene. Nimeni nu va crea niciodată o atare teorie a relativităţii. Dacă eu, aici şi acum, am depăşit cumva bariera unei triviale existenţe fizice, atunci cineva, într-un grup care continuă să se îndepărteze cu câteva zeci de kilometri pe oră, va simţi asta. Nu ştiu cum. Dar va genera un semnal, numa' drakku  ştie ce fel, pe care eu nu aş avea cum să nu-l receptez, înapoi, oriunde m-aş  afla.

            Şi apoi, o fi oare, chiar atât de important ?

            Mă întorc la birou. Aşez vechea maşină de scris cu litere strâmbe. Atâta timp cât n-am găsit un sponsor, e irelevant dacă exist sau nu în timp ce scriu. Existenţa mea fizică ar avea o umbră de şansă de a deveni relevantă doar dacă s-ar împlini minunea să se găsească sponsorul.          23.12.1998