Asta-i doar o frecţie

de Igor Isakovski

             Tutankhamon gonea puii pe sub Marele Soare. Se antrena astfel să intre în teatrul absurd al lui Becket. In ziua aceea puii erau mai nebuni decît de obicei. Studiile de istorie afirmă că tocmai de aceea Becket fusese zîmbitor în ziua aceea. Arheologii plecau către Egipt, dar pe la jumătatea drumului, undeva pe lîngă Gevgelija, s-au abătut de la drum. Arheologul-şef conchise că omenirii îi vor rămîne ca date de notorietate cultivarea opiumului şi a marijuanei în Macedonia. Haşişul nu fusese pomenit.

            "Hare Krishna, Hare, Hare etc" strigă Uşierul de la Porţile Raiului. Domnul îl privi şi înţelese că îi furase din hidromel.

            "Of, cum a mai ajuns şi tineretul din ziua de azi", zise Domnul şi căscă o dată.

            "Nu ştiam că şi Domnul doarme din cînd în cînd", zise Hemingway. Dar înţelese atunci că sigur doarme, de vreme ce deja permisese războaiele, bombele atomice, politicienii, copoii şi toţi ceilalţi rahaţi.

            Odiseu călătorise pe mări cu anii, dar în noaptea aceea văzuse pentru prima dată o lumină atît de puternică. După cîteva ceasuri, în vreme ce lumina creştea în mod treptat, Odiseu ajunse la insulă. Pe insulă era castelul, iar în vîrful castelului era o lumină foarte puternică. Odiseu făcu un  pas pe insulă, gata pregătit să se bată cu strălucitorul Colos. Deodată, o voce masculină de 37 de ani întrerupse liniştea valurilor mării, care izbeau malul.

            "Hei, ciobane! Ce faci aici, ai? Nu cumva te-ai rătăcit? Aici nu e bal mascat!"

            Odiseu se uită de jur împrejur, uluit de grosolănia limbajului. Atunci îl văzu pe Lumînărar. Stătea sub un copac, într-un balansoar, şi ţinea o sticlă în mînă. Maioul găurit îl acoperea pînă la brîu, parte pe care era mînjit cu spumă de bere. Picioarele nu i se vedeau.

            "Hei, şefule! Eşti surd? AICI NU E BAL MASCAT!", exclamă spuma de bere.

            Nici Odiseu şi nici măcar Lumînărarul nu puteau să ştie că Odiseu exagerase cu călătoria lui şi devenise nemuritor. Poate tocmai de aceea Odiseu nu spuse nimic. Pe moment se gîndi că grasul din scaunul ciudat e vreunul dintre înlocuitorii zeului Dionis, şi apoi tocmai din mirare se hrănesc şi bătăile inimii. Jalnic. Totuşi, nimeni nu-l ghidase să ajungă acolo în secolul 20.

            Străzile din Kiev se întunecau de ploaie, amintind de Kafka. Pe zi ce trece păşea, păşea cu paşi mai repezi. După-masă cumpără votcă şi plecă să scrie poezii, pînă la acea imagine cu toate cele zece degete. Iugoslavia nici nu e departe, iar Kievul e ploios şi rece. Sper că sînt fericiţi. În orice caz, în cele mai multe cazuri două talente pot să trăiască împreună.

            Vin inundaţii mari. Ea stă pe muntele cel mai înalt şi face nori. Îi face în toate culorile şi mărimile, după toate formele, densităţile şi greutăţile. Soarele o ajută să-i vopsească cît mai frumos. Vîntul îi împrăştie prin lumea largă. Ploaia e doar o consecinţă. Cauza stă în apă, privită ca sursă a vieţii. Vin inundaţii mari.

            Domnul se trezi mahmur şi zdrobi cîţiva nori în gîtlejul său. Uşierul era mahmur cronic şi nici măcar norii nu-l mai ajutau. De aceea plecă la Gevgelija în căutare de portocale.

            Arheologul-şef privea prin ochii de sticlă cum Vice-arheologul pătrundea în trupul Asistentei. Străpungerea era înceată, dar fără doar şi poate adîncă. Sucurile grele limpezeau continuu instrumentul Vice-arheologului. Arheologul-şef stătea nesigur în picioare şi se apropia de scena pătrunderii. Ridică mîna şi-l lovi cu asprime pe Vice-arheolog.

            "DE CÎTE ORI ŢI-AM SPUS SĂ NU TE MAI JOCI CU CUŢITUL, MONSTRU BLESTEMAT, PĂDUCHIOS ŞI DEZGUSTĂTOR!!!"

            Vice-arheologul se ruşină şi se retrase din corpul neînsufleţit al Asistentei.

            Înmormîntarea trebuia să se ţină a doua zi.

            Lumînărarul deschise o altă sticlă de bere şi o tîrî îndelung. Se uită la norii care veneau. Niciodată nu văzuse aşa mulţi nori laolaltă.

            "Blestemato! Căţea proastă, iar te-ai îmbătat! Acuma o să ne înmoaie inundaţiile, în pizda mă-tii!!!"

            Ea stă pe muntele cel mai înalt şi bea hidromel şi-l aşteaptă pe Uşier. Se roagă la Dumnezeu, dă Doamne să nu afle ceva despre furtul hidromedului.

            Uşierul se apropie de oamenii adunaţi în cerc şi privi peste umerii lor. Sipetul stătea lîngă gaura din pămînt.

            "Ce se aude?", întrebă absolut inutil Uşierul.

            Nimeni nu-i răspunse.

            "Mă gîndeam că arheologii dezgroapă", zise Uşierul şi plecă în căutare de portocale.

            Tutankhamon începu să bată la uşa lui Becket, cu emoţie şi groază. Dar nu-i răspunse nimeni. Tocmai în ziua aceea Becket avusese probleme cu o fecioară.

            Tutankhamon era cunoscut pentru perseverenţa sa. În acea zi începu să bată din nou la uţa lui Becket. Rămase însă interzis cînd îl văzu la uşă pe Uşier.

            - Ce cauţi tu aicea, bă? reuşi să scîrţîie Tutankhamon.

            - Cum adică, ce caut, cap pătrat? Asta nu e uşă?

            - Ba da, e uşă.

            - Şi eu nu sînt UŞIER?

            - Ba da, eşti. Dar… nu la uşa asta!

            - Aha! Dar cine eşti tu să ştii mai bine decît mine care e uşa mea?

            - Eu sînt TUTANKHAMON!!!, exclamă mai sus-amintitul.

            - Bine, Thule, du-te acuma şi goneşte puii. Becket are să te primească într-o altă zi, zise Uşierul şi închise uşa. Asta îi era meseria şi nu făcea nimic rău în asta. Uşierul deschidea şi închidea uşi.

            Tutankhamon ieşi buimac în stradă. Istoricii nu sînt siguri dacă astă este consecinţa gonirii puilor pe sub soarele greu sau a vremii ploioase care fusese în acea zi la Kiev.

            - Asta e un fel de frecţie!, murmură Tutankhamon.

            Igor Isakovski stătea sub o streaşină, vindea nasturi şi golea sticle de votcă. Tutankhamon era foarte hazliu în ziua aceea, iar Igor Isakovski începu să rîdă. Tutankhamon se întoarse către el.

            - Şi tu, bă beţivule! Ce pula mea rîzi, în mă-ta?!

            Igor Isakovski rîdea încă şi mai tare. Numai acel "în mă-ta" nu prea-i căzu bine. De obicei nu prea-i plăcea. De aceea stătu cîteva momente după ce Tutankhamon se întinse mort, cu propriul penis în gură.

            - Ei, Thule, Thule. N-ai idee ce frecţie e asta, zise Igor Isakovski. Acestea fuseseră ultimele lui cuvinte. Apoi veniră agenţii CIA şi-l conduseră într-o direcţie necunoscută. De atunci, orice informaţie despre Igor Isakovski este binevenită. Asociaţia Istoricilor şi Asociaţia Arheologilor au anunţat recompense deosebite. Nu se ştie cît de interesat e Becket, dar de obicei e.

30 martie 1991

Traducere din limba macedoneană de Octavian Blenchea