R E S P I R O - F I C T I O N

Turnirul

de Adrian Drăgan

Am amintit de cele câteva victime făcute de buldozere în noaptea de 12 februarie, când Strada Odessa a fost ştearsă de pe harta oraşului. Unul dintre cei dispăruţi atunci este Marc Aureliu Brănişteanu, victimă involuntară a genocidului arhitectonic, căci spre deosebire de ceilalţi trei vecini care au murit sub dărâmături pentru că refuzaseră să îşi părăsească vechile case şi se ascunseseră în ele cu dibăcie spre a nu fi găsiţi atunci când miliţia a percheziţionat casele ce urmau a fi demolate, pentru că nu îşi imaginau viaţa lor în altă parte decât acolo (şi erau, intr-adevăr, veterani ai străzii, oameni care crescuseră o dată cu ea şi acum îi împărtăşeau sfârşitul intr-un fel de protest ce avea să rămână necunoscut), Marc Aureliu Brănişteanu habar nu avea de ceea ce se petrecea cu strada sa. Nu auzise nici repetatele anunţuri făcute de agenţii primăriei şi de miliţie, la staţiile de amplificare, şi nici avertismentele lansate pe afişe de hârtie proastă lipite peste tot pe stradă – din simplul motiv ca el nu mai ieşea din casa sa – din pivniţa ei mai bine zis – de mai bine de 40 de ani, mai exact din vremea în marelui bombardament la care aviaţia Americana a supus oraşul în ziua de 22 aprilie 1944.

Profesoru’ şi-l mai amintea pe Marc Aureliu Brănişteanu ca pe cel mai viteaz băiat de pe strada Odessa – erau copii cam de aceiaşi seamă şi adeseori se jucaseră de-a haiducii, indienii sau dacii şi romanii şi nu conta ce episod istoric alegeau pentru jocurile lor pentru ca Brănişteanu să exceleze în iscusinţă şi curaj.

A dispărut pe când avea doisprezece ani, în noaptea marelui bombardament. Deşi casa sa nu avusese de suferit de pe urma bombelor care căzuseră şi pe strada Odessa, copilul nu a putut fi găsit în nici un chip.

Că nu a părăsit-o niciodată – şi ca, mai mult chiar, nu şi-a părăsit nici măcar casa, nu avea sa se afle decât mult mai târziu, când această poveste avea să dezvăluie lumii incredibilul mister al dispariţiei lui Marc Aureliu Brănişteanu.

În casa în care s-a întemniţat şi în care şi-a aflat sfârşitul, se năştea prin anii marii crize economice, Marc Aureliu Brănişteanu, primul copil al unei familii de boiernaşi cam ruinaţi de către arendaşii ce le administrau moşiile ponosite. Casa era plină de mărturii şi relicve istorice – hangere cu care străbunii se luptaseră sau uciseseră rivali, narghilele care le mângâiaseră lungile amiezi bizantine, caftane vechi mâncate de molii sau giubele pe care copilul le folosea uneori pe post de oala de noapte.

Marea atracţie a casei era însă orologiul hidraulic adus tocmai de la Florenţa de către un străbun bonjurist. Era o casă în miniatura, o casă într-o alta, sau mai bine zis un mic castel de lemn şi fier, iar copilul nu se mai sătura să privească cum la fiecare oră fixă micuţii cavaleri ies din căsuţa lor de lemn lăcuit pentru a da, în bătăile gongului şi sub privirile visătoare ale frumoasei castelane în rochie de purpura, aceeaşi reprezentaţie a turnirului în care cavalerul negru biruie întotdeauna. Multă vreme Marc Aureliu a urmărit cu sufletul la gură încleştarea dintre cei doi cavaleri, de ajunsese să înveţe pe de rost ritualul pe care ei îl îndeplineau cu o conştiinciozitate cu adevărat cavalerească de 24 de ori pe zi, fără să întârzie şi fără să greşească o singură dată. Cu timpul însă, o întrebare a început să îşi facă loc în mintea copilului: de ce de fiecare dată biruitorul era acelaşi, de ce toate cele 24 de turniruri ale zilei aveau acelaşi deznodământ şi cum de cavalerul alb nu pierea odată, după atâtea lovituri fatale de lance în coaste şi în coif?

Povestea cavalerilor şi a doamnei care îi privea a sfârşit prin a plictisi pe micul Marc Aureliu care, la un moment dat, a hotărât că ar trebui să îşi măsoare şi el forţele cu invincibilul cavaler negru. Mai ales că, de multă vreme, nerăbdarea cu care aştepta reprezentaţia orară se datora în mult mai mare măsură frumoşilor ochi azurii ai castelanei decât spectacolului războinic oferit de curtezanii ei.

Aşa se face că într-o noapte, când părinţii şi servitorii dormeau şi doar mobilele şuşoteau amintirile lor vechi, copilul s-a echipat de luptă. A luat platoşa de oţel care învestmântase pieptul unui stră-străbunic în bătălia de la Stănileşti, iataganul pe care un altul îl primise de la însuşi marele vizir, în timpul vizitei de investitură a unui nou vodă, coiful adus de la Sfântul Mormânt şi despre care se spunea că ar fi aparţinut unui sutaş ce ar fi păzit crucea Mântuitorului şi, ascuns în mâneca larga a cămăşii de zale din timpul lui Mihai Viteazul, un pistol care trăsese cu furie în vremea Eteriei. La gât şi-a prins şirul de mătănii primite de un înaintaş de la chiar egumenul monastirii Prodromu de la Sfântul Munte, care se sfârşeau cu o cruce de fildeş pe care Iisus sângera din cinci răni. Astfel echipat, a îngenunchiat în fata icoanei Maicii Domnului “Hodogytria”, care se tâlcuieşte “Cea care arată calea”, pentru a i se arăta şi lui calea spre izbândă. A sărutat pios icoana ce avea sa fie dăruită peste câţiva ani bisericii de pe strada Odessa şi peste şi mai mulţi ani avea să ducă la chiar dărâmarea ei, apoi a purces cu paşi grei spre orologiul ce ticăia misterios. Şi-a făcut cruce, a scos iataganul şi a deschis marele ceas. S-a strecurat printre bătăile pensulei şi, deschizând uşiţa din spatele acesteia, ce ducea spre mecanismul complicat, s-a afundat în bezna acelui alt timp.

Roţi mari se învârteau în jurul său, greutăţi se ridicau şi coborau şi apa susura prin canalele şi tuburile ei, punând totul în mişcare. Ca sa ajungă în turnul pe a cărui platforma cavalerii îşi disputau din oră în oră graţiile domniţei în roşu, trebuia să treacă de toate acestea. Aşa ca s-a săltat cutezător pe o roată zimţată ce se rotea scârţâind cu gândul de a sări de pe ea, la momentul oportun, pe o alta şi tot aşa, din roată în roată, sa ajungă la cele şase greutăţi care se coborau şi se ridicau pentru a se prinde de una dintre ele în ascensiune şi astfel să ajungă la bazinul cu apă veche care l-ar mai fi despărţit de scara către turn.

Un plan simplu de gândit – dar tare greu de îndeplinit şi nespus de riscant, după cum avea să afle când, alunecând pe zimţii bine unşi s-a trezit în iminentul pericol de a fi prins şi strivit de cele două roţi ce l-ar fi sfârtecat dacă nu s-ar fi prins în ultimul moment de o pânză de păianjen pe care s-a căţărat în graba şi s-a sustras astfel lăcomiei roţilor care şi-au împreunat dinţii de otel la un deget de posteriorul său. Nu apucă bine să răsufle uşurat, că văzu picioarele lungi ale păianjenului deschizându-se asupra sa. O rotire rapidă şi lucitoare a iataganului le reteză, însă, şi eroul îşi continuă drumul după ce mulţumi în gând sfinţilor îngeri, voievozii celor fără de trupuri şi păcat. Cum însă nu avea aripi de înger, pentru a ajunge în turnul orologiului se prinse de o greutate care se ridica încet, legată de un lanţ greu ce părea un odgon de corabie. Se pare însă că grosimea acestuia era calculată pentru o anumită greutate, şi surplusul trupului îmbrăcat în platoşă îl făcu să pâraie ameninţător. Cu spaimă, Marc Aureliu văzu cum odgonul începe sa se subţize, iar când ruptura părea iminentă, îşi desfăcu nu fără regrete cămaşa de zale şi o arunca de pe el, de asemenea şi coiful cel greu. Uşurată de aceste poveri, greutatea îşi putu duce drumul la capăt, şi micul cavaler se văzu ajuns cu bine în anticamera sălii turnirului. Auzea dincolo de peretele de lemn pregătirile pentru bătălie: cavalerii îşi disputau dragostea domniţei în roşu şi îşi zângăneau ameninţători armele. Marc Aureliu îşi luă inima în dinţi şi iataganul în mână şi, cu o lovitură zdravănă de picior, intră în scenă odată cu prima bătaie a orologiului. Lupta tocmai începea, dupa eternul ei tipic: cavalerul cel negru şarja ameninţător spre cel alb. Cum timp de pierdut nu mai era, Marc Aureliu îl doborî pe acesta de pe cal cu un foc de pistol bine ţintit şi sări în şaua rămasă vacantă. Cavalerul negru ezită o clipa – ah, decisivă – şi abia după ce luă act de schimbarea survenită îşi continuă şarja. Lovitura lungii sale lănci nu putu fi însă evitată: noroc cu şirul de mătănii în care vârful lăncii se proptise ca într-o platoşă. Marc Aureliu fu aruncat însă de pe cal, iar sabia îi sări cât colo zăngănind nefolositoare. Îl dureau îngrozitor toate oasele iar în cap îi bubuiau toate orologiile lumii. Îl vedea pe cavalerul negru descălecând şi trăgându-şi tacticos sabia uriaşă din teaca. Se apropia de el cu paşi grei, de tunet, iar domniţa îl privea cu ochi albaştri şi umezi, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Cavalerul negru era acum chiar lângă el. Armura neagra îi strălucea victorioasă şi panaşul coifului părea o flamură de înmormântare. Cavalerul invincibil îl privi o clipa prin viziera insensibilă şi ridică paloşul. Bătăile orologiului sunau ca o osândă inexorabilă.

Marc Aureliu închise ochii aşteptând lovitura finala – dar deodată ceasul încetă să mai bată, semn că minutul destinat luptei se încheiase, iar cavalerul cel negru rămase împietrit cu sabia ridicata deasupra capului. Din cauza intervenţiei neprevăzute a copilului, lupta întârziase o secunda – suficienta însă pentru ca deznodământul să fie suspendat.

Mai apucă să o vadă pe castelană alergând către el. Îi ridica uşor capul şi îi mângâie tâmplele. Apoi, într-o clipă mai lungă decât orice bătaie de orologiu, îl sărută pe buze. Abia atunci adormi Marc Aureliu, cu umbra sabiei ridicate căzându-i pe gât.

În acea noapte americanii au bombardat iarăşi Bucureştiul. Strada Odessa a plătit cu doi morţi şi un dispărut acest episod istoric. Numele dispărutului, pe care toata lumea l-a putut citi în gazete, era cel al unui copil de 12 ani neîmpliniţi, Marc Aureliu Brănişteanu.

Neconsolaţi, părinţii săi au vândut casa, iar noii proprietari au depozitat vechiturile rămase de la Brănişteni în încăpătoarea pivniţă a imobilului. Între acestea se afla şi un bătrân orologiu defect.