CRISTI PUIU – Ţigarete şi cafea

de Mircea Dumitrescu

Cinematografia, ca limbaj specific, de sinteză, a străbătut un traiect sinusoidal, de la curiozitate la cunoaştere, de la improvizaţie la rigoare, de la meşteşug la act creator. Rigoarea, în această cea mai modernă dintre arte, dar şi cea mai fragilă şi predispusă degradării, nu înseamnă eşuarea în reguli pietrificate, constrângătoare ci, prin dinamica ei, o permanentă deschidere spre inovare. Inovarea nu presupune în mod obligatoriu teme, motive, idei, subiecte, povestiri inedite, oricât de variate ar fi ambianţa şi împrejurările în care sunt plasate (acestea fiind relative), ci noi modalităţi de exprimare. În definitiv, istoria fiecărei arte, prin urmare şi a artei cinematografice, poate fi definită ca o istorie a mijloacelor de expresie, a stilurilor. Dar fiecare operă de artă se prezintă sub forma unei armonizări creatoare a fondului cu forma. În majoritatea cazurilor, regizorii de filme şi-au început cariera, indiferent de impulsuri, premise şi împrejurări, cu realizarea unor scurt-metraje. Se poate afirma că, de cele mai multe ori, tocmai această categorie de filme, prin capacitatea de esenţializare, de concentrare, devine expresia unor talente autentice. După cel de al doilea război mondial, când a avut loc o adevărată explozie de forme de învăţământ superior, cu profil cinematografic, realizarea unor astfel de pelicule a devenit o obligaţie a programelor şcolare. Nu puţine sunt astfel de lucrări care pot fi considerate, prin valoarea lor estetică, bunuri ale şcolii naţionale cinematografice respective. Un astfel de talent autentic este tânărul regizor Cristi Puiu (n. Bucureşti, 3 aprilie 1967), absolvent, în anul 1996, al Şcolii Superioare de Arte Vizuale din Geneva. Cunoscut pe plan local şi internaţional cu Marfa şi banii (2001, un debut de excepţie), el a realizat şi filme de scurt-metraj de ficţiune, în sistem video/color: Interioare (1993), Nicăieri nu e ca acasă (1994) şi Înainte de micul dejun (1995); a semnat, totodată, şi două documentare, în acelaşi sistem: 25. XII. 1995, Bucureşti, Gara de Nord (1996) şi Asylum (1998), realizat împreună cu Andreea Păduraru.

Ultima sa creaţie, la categoria scurt-metraj de ficţiune, pe 35 mm., color, este Ţigarete şi cafea, o producţie Temple Film, România, 2003, cu care a participat la Festivalul Internaţional al Filmului de la Berlin, 2004 (cu titlul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea), distins cu Ursul de aur, unul dintre cele mai importante premii internaţionale, şi unicul, până în prezent, atribuit unui film românesc. Pelicula a mai fost distinsă şi cu Premiul UIP, iniţiat în colaborare cu Academia Europeană de Film. Lucrarea lui Cristi Puiu este o capodoperă în miniatură, o bijuterie turnată într-o baie de vitriol. Având o durată de 13 minute, story-ul filmului se rezumă la o discuţie între doi bărbaţi, tată şi fiu (domnul Tomescu şi Vlad), purtată în Bucureşti, la masa unui bar. Culoarea locală, a micului local bucureştean, este completată prin timpul evocat, aşa-zisa perioadă de tranziţie. Spaţiul închis, amintind de teatrul absurdului, are semnificaţia unei situaţii limită. Tatăl, îngrijorat şi oarecum în derută, dar vădind şi o oarecare seninătate suspectă de abulie (asemenea românilor de condiţie medie, ajunşi în pragul mizeriei), se vede obligat să-şi găsească o slujbă; mult mai pragmatic, fiul pare dispus să se adapteze rigorilor dure ale capitalismului de est, născocind fel de fel de “combinaţii”. Între sticla de apă minerală, de o jumătate de litru, comandată cu oarecare ezitare şi umilinţă de domnul Tomescu, şi friptura consumată de Vlad, cu o voluptate reţinută, de om ajuns, se confruntă stări sufleteşti complexe, două comportamente, două psihologii, două mentalităţi, două viziuni distincte, răsturnate de un moment istoric imprevizibil şi nefavorabil. Tradiţionalele raporturi de familie degenerează într-un prilej expediat de negociere. Contra unui post de paznic, şi acesta nesigur, tatăl a adus, în conformitate cu “obiceiul pământului”, un cartuş de Kent şi, din greşeală sau din lipsă de bani, nu o cutie de cafea Lavazza, ci una de nes. Încurcat, complexat, domnul Tomescu refuză să fie dus (o parte din drum) cu un taxi, dar primeşte, cu o oarecare jenă, contravaloarea întreţinerii pe luna trecută. Filmul, având o indiscutabilă tensiune dramatică, sugerează o interpretare pe cel puţin cinci niveluri. În primul rând, avem de-a face cu raportul dintre tată şi fiu, în timpuri de evidentă prăbuşire sufletească, morală şi spirituală. Cel de-al doilea nivel ia aspectul unei dispute între generaţii, cea a bătrânilor, refulaţi, retrograzi, statici, întorşi către trecut, şi cea a tinerilor, mobili, energici, cu faţa spre viitor. Al treilea nivel este cel al confruntării dintre resturile unui sistem social-politic anacronic (care a generat o anumită mentalitate şi anumite comportamente, pietrificate în clişee) şi elementele disparate, confuze încă, ale altui sistem care nu poate fi numit nici vechi, nici nou, aflat într-o accelerată conturare, dar eşuat deja în caricatural şi grotesc. Un alt nivel dă seamă de tensiunea dintre vechi şi nou, dar pe temeiul convingerii că nimic nu s-a schimbat, că toate sunt la fel. În fine, un ultim nivel aparţine confruntării, aproape tacite, dintre Tatăl, care îşi vede opera ratată, şi Fiul – risipitor, pierdut pentru totdeauna. Fiul iese pe uşa barului şi se pierde în lume, nu pentru a o salva, ci pentru a o devora, iar Tatăl se întoarce înapoi, spre casă, spre locul unde a greşit (Tarkovski), pentru a se odihni şi, eventual, a o lua de la capăt.

Ţigarete şi cafea (titlul trimite, probabil omagial, la scurt-metrajul omonim al lui Paul Thomas Anderson, remarcat în filmul colectiv din 1993) este o lucrare de excepţie, care în numai 13 minute reuşeşte să schiţeze convingător un întreg peisaj moral: al României “postdecembriste”.