|
Ioan Es Pop Lucian VasilescuCONFORT 2 ÎMBUNĂTĂȚIT
cu acești ochi, cu care n-am văzut niciodată la mai mult de-un metru depărtare, urmăresc lumina ca pe un lucru străin și pe cale de dispariție, carne peste carne în carne sub carne, și cred că abia acum încep să o văd bine,
abia acum se încheagă ca lumea, o pastă mai groasă ca metalul și mai grea ca apa, altfel cum s-ar scufunda la așa adâncimi?
dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine, cu venele ei negre gata să plesnească, mai tulbure ca o placentă aruncată la gunoi, mai grea ca mercurul când fată icnind, și-atunci când o vede, care ochi trebăluiește în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?
cu un ochi ca al meu nu vezi lumina luminând, în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă, greutatea mai grea ca a întunericului. doar prin ochiul chior și prost vezi lumina pe care n-o vezi, lumina care putrezește duminica prin ogrăzi, prea ostenită ca să dispară,
ochiul sârmos și scurt care se scurge după ea vede ce ochiul văzător n-a văzut vreodată, nu materia e grea, ci lumina care o apasă, o văd numai ochii care se strică, cine vede doar lumina nu o vede.
cine n-o vede însă o adună în butoaie mari, peste care pune brusturi și pietre și o conservă cu anii, până se lasă la fund și se întărește ca sacâzul. într-o zi, în telescoapele astronomilor, va arăta ca un ulei întunecat și gros, cu care se vor unge pe tot trupul.
și poate atunci ochiul, care face doar deservicii vederii, va dispărea. când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om, iar religia retinei va fi dispărut de mult. dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere, dar atunci nu ne va mai scăpa.
el face parte din lumina pe care ochiul obișnuit nu o vede, dar o vede ochiul meu aproape orb, de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele și urcând nu te mai poți întoarce marea greutate e chiar ușorul, când te ridici, devii greul celeilalte lumi, te prăbușești în invizibil ca un sac cu bolovani.
omul se face greu pe lumea cealaltă din cauza luminii: lumina venoasă, marii carpați luminoși de sub stern, luminile sumbre care-i umflă oasele. cine-a zis că omul nu-i lumină? ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină, un cheag de lumini bolnave foarte.
puține vor fi lucrurile pe care din cauza luminii nu le-am văzut, dar asta numai pentru că lumina nu ajută la vedere și oricum eu am vederea slabă și prin ochelarii mei de cal văd mai degrabă lumina neluminoasă.
iar cînd carnea va orbi, au să vadă și lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.
Astăzi este ultima zi cînd mai pot spune mîine. Îmi deschid sufletul și venele, le întind pe pîine. Îmi chem prietenii la o gustare care va fi zugravită, peste o mie și unul de ani, în altare. Se va vedea cum am stat la mijlocul mesei: de-a stînga și de-a dreapta mea se mănîncă, se rîde, se bea. Doisprezece bărbați nădușiți, cu cămăși descheiate, spun glume porcoase, rîgîie, pică pe spate. Stau la mijlocul mesei și scriu în fum de țigară povești. Despre noi, despre ziua cînd tu încă mai ești.
Vei privi dimineața aceasta peste o mie și unul de ani, zugrăvită-n altare; am să-ți par cunoscut, parcă-ți vei aminti ceva de demult, din trecut, ceva de dincolo de început. În culori țipătoare.
Era ultima zi cînd mai puteam spune mîine. Mi-am deschis sufletul și venele, le-am întins pe pîine. Tu încă dormeai - o rază subțire de soare te desena, din creștet și pînă în tălpi, frumoasă, devastatoare. Eu pregăteam micul dejun cum mă pricepeam mai bine, cu ce-mi rămăsese mai bun. Scriam în fum de țigară povești despre cum am fost împreună, despre faptul că tu încă mai ești.
Tu dormeai și visai că e mîine, eu terminam să-mi întind sufletul pe pîine.
La un timp, Duhul Sfînt a dansat pentru mine. Doar pentru mine. La mine la masă, la viața mea de dinainte, de acum și de-apoi. Spune-mi pe nume - mi-a spus - spune-mi noi. Plăteam pentru fiece dans cu pielea, cu carnea, cu ochii. Lumină n-am mai văzut, de atunci, niciodată. {i mîna cînd am întins am atins doar o umbră boantă, ciudată. Duhul cel Sfînt dansa pentru mine, la mine la masă. {i noapte nu a mai fost fiindcă ziuă nu mai fusese demult, și viață nu mai era fiindcă moartea însăși cînta. La saxofon, la pian, la vioară. Aceeași melodie, mereu, iarăși și iarăși, iară și iară. Ceilalți intrau, beau ce beau și plecau. Aveau scopuri în viață. Erau frumoși, pîntecoși, purtau pe umeri mătreață. În formă de stele. Erau coloneii trupului meu, generalii vieții mele. De la o vreme, însă, o dădusem pe moarte. Iar ei se holbau prin binocluri și tot nu puteau pătrunde atît de departe.
Pînă unde tot ce era de sfîrșit se sfîrșea. {i tot ce era de-nceput începea. Pînă la masa mea, unde Duhul Sfînt doar pentru mine dansa...
ușa părea că nu mai fusese folosită demult. a scîrțîit îngrozitor și păianjenii pîntecoși au tresărit prin somn. am intrat. prin lumină umblau o mulțime de oameni. felul în care ei mișcau aerul părea ca o muzică. m-am luat după ei. s-a făcut noapte, apoi iarăși zi, mergeam împreună. pe lîngă noi treceau în grabă zilele, nopțile, anotimpurile, anii. de cum se lumina, porneam cu toții. drumul era drept, era drumul cel bun. la o vreme, felul în care și eu mișcam aerul s-a făcut ca o muzică. ușa rămăsese departe, în urmă; mă mai gîndeam uneori la păianjenii pîntecoși. într-un rînd, pe cînd mă gîndeam la păianjenii cei pîntecoși, m-am întrebat dacă aveam să-i întîlnim și la ușa cealaltă, cea pe care urma să ieșim. am înțeles atunci ce căutam cu toții. ieșirea, le-am spus, asta căutăm. dar nu mi-a răspuns nimeni. toți grăbeau înainte, cei mai mulți dintre ei nici nu mă cunoșteau, umblau de mai puțină vreme decît mine și din felul în care ei mișcau aerul nu se făcea nici o muzică. am pornit degrabă înapoi și felul în care mișcam aerul părea acum ca o muzică răsucită. pe lîngă mine treceau în grabă anii, anotimpurile, nopțile, zilele. într-un foarte tîrziu, am ajuns. ușa părea că nu mai fusese folosită demult. păianjenii cei pîntecoși moțăiau netulburați, atîrnați de clanță. ai intrat pe ușa pe care se iese nu-i nimic, așa fac toți. dar tu te-ai întors iar pentru asta o să-ți toarcem un giulgiu frumos.
mulțumesc, am răspuns. eram obosit, eram norocos.
am ajuns și aici, iar această întîmplare este lipsită de orice însemnătate. am citit cîteva cărți și nu mi-a folosit la nimic. am scris alte cîteva cărți și tot degeaba. m-am răsfirat prin mai multe vieți, prin mai multe locuri, întîmplări și obsesii. am crezut că lucrurile astea contează. am crezut că merită să încerc. am trăit de pe-o viață pe alta, m-am învîrtit în cerc. astăzi sînt fericit aștept ca răgazul să mi se încheie. acum știu că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate. zac părăsite, în magazia de obiecte uitate. printre umbrele, pălării, chei, telefoane mobile, mănuși ponosite și libertate.
toate oglinzile în care m-am oglindit, chiar și din întîmplare, au fost înrămate și spînzurate-n altare. sînt eu. eu sînt bunul dumnezeu. am toată puterea: voi pogorî peste lume prăpădul și sfîșierea. Voi mîntui păcătoșii, voi umple de bube pe toți credincioșii. îi voi învăța tot ce știu, totul, despre suferință, despre nemernicie și umilință. apoi mă voi oglindi în vitrine, în apele lacurilor, în tejghele, prin baruri, în linguri, în soare, în curcubee, în mare. voi fi pretutindeni. sînt eu. eu sînt bunul dumnezeu. adorat în catedralele de beton, slăvit în imnuri de neon. trăiesc o moarte de plăcere pură: oamenii-mi cad în genunchi, mă sărută pe gură. semăn neputință, durere. perechea cîștigătoare. eu sînt dumnezeu peste această oroare.
LA BLOC
Noi, portarii, cunoaștem oamenii după etajul la care suie. Un biet pîrlit n-o să urce niciodată mai sus de etajul unu, unde soarele vine rar, un inconștient o să suie poate la doi, unde nu se face dimineață nicicînd, dar la trei și la patru nu știu să se fi aventurat cineva vreodată. Problema mea este însă că, seară de seară, cineva se adăpostește în spatele scării de la parter, imediat ce-mi termin schimbul. Cum ies din tură la zece seara, cînd el nu s-a strecurat încă acolo, și mă întorc dimineața la opt, cînd el a plecat de mult, cum n-am văzut niciodată pe nimeni, vă veți întreba de unde știu lucrul acesta. Ei, bine, îl știu după miros: cînd sosesc, dimineața, o zeamă amară mi se strecoară în nări și atunci știu cu precizie că acolo a dormit cineva. M-am obișnuit atît de tare cu acest miros, încît aproape că aș putea face portretul persoanei care înnoptează în spatele scărilor, dar ar folosi el la ceva? Mirosul îmi mai spune că n-ar putea urca nici măcar până la primul etaj și mai ales că nu este un hoț. Mai degrabă aș crede că și-ar dori să găsească un adăpost și mai ferit decât acesta, bunăoară la subsol, dar blocul nostru n-are subsol. Iar în spatele scărilor locul e nesigur: mirosul trădează. Uneori, mă gîndesc să întîrzii în tură încă un ceas și să-l întîlnesc. Îmi aduc aminte însă că, prin anii nouăzeci, am mai pățit o întîmplare de acest fel. Într-o seară am cunoscut sub asemenea scări un ins straniu, însoțit de-o cruce uriașă, pe care se străduia s-o ascundă sub paltonul plin de ploșnițe cu care îmbrăcase lemnul pe jumătate. Miroseau și el, și crucea atît de greu, că a trebuit să mă mut și să dorm sub altă scară. El a dispărut între timp, eu am mai rămas, dar asta nu mă împiedică să cred că ar putea reveni. Iar mirosul de sub scara asta îmi spune că exact așa s-a și întîmplat.
VEZI, ACOLO JOS ESTE RAIUL
Căutam urmele și umbrele Cantacuzinilor prin fostele Domniilor-lor palate și conace. Astfel am ajuns la Călinești, comună prahoveană unde, într-o fostă reședință cantacuzină, ființează un Centru de recuperare neuropsihică. Aici, de ani mulți și pentru toată viața, este internat Florin Trîmbițașu. O durere căreia nu i-a putut face față i-a declanșat boala. Acum, cel mai bun tovarăș al lui Florin Trîmbițașu sînt cuvintele pe care le așterne într-un jurnal cronica unei expediții solitare, povestea unui suflet chinuit. Am vorbit cu Florin Trîmbițașu așezați amîndoi pe ceea ce mai rămăsese dintr-un gard ce împrejmuia un mic cimitir și o capelă aflate acum în ruină. Ruinate, mai exact, de localnici. Sub pietrele tombale din preajmă odihnesc boieri, domni și domnițe. Alături, un splendid monument din marmură albă, decapitat cu ranga la momentul de grație 1989. Din capelă au mai rămas doar zidurile s-a furat tot: și ușa și ferestrele și cercevelele. În interior, scrijelite cu pironul, cuvinte care fac gloria stadioanelor. Așezați pe pragul îngust dintre lumile noastre, l-am ascultat pe Florin Trîmbițașu citind din jurnal.
Sînt aici de șase ani și șapte-opt luni. Eu n-am fost un introvertit. N-am fost un interiorizat; mi-a plăcut întotdeauna să comunic. Aici trăiesc, însă, într-un fel de lume a mea. M-am închis într-un fel de cochilie. Din pricina bolii mele, din pricina acestei schizofrenii paranoide, am perioade cînd creierul vorbește, simte nevoia să vorbească Vocile astea mă agasează, mă înjură, îmi spun tot felul de lucruri pe care nu le înțeleg; sînt niște chestii pe care le debitează creierul meu. El îmi vorbește despre nemulțumirea de a fi aici, de a nu fi printre ai mei. Într-adevăr, îmi doresc foarte tare să-mi revăd prietenii, cunoscuții, rudele pe care nu le-am mai văzut de multă vreme Nu-i mare lucru să ții un jurnal; la urma urmelor, lucrul ăsta poate să-l facă oricine. Am trăit, în ultima vreme, experiența unor repetate crucificări interioare. Crucificările acestea veneau de la conștiință, pentru niște păcate de-ale mele de tinerețe, pentru care mă răscolea conștiința. Pentru mine, acesta este un loc de reculegere, este ca un fel de mănăstire Un loc în care mă gîndesc la ceea ce am greșit, la ceea ce am păcătuit. Aici, eu sînt pe drumul către pocăință. M-am întors cu fața către Dumnezeu. Sînt plecat de prea multă vreme dintre cei de afară. Acum nu cred că mi-aș mai putea găsi locul printre ei. Aici, toată lumea mă acceptă așa cum sînt. M-am gîndit și nu cred că voi mai putea părăsi vreodată locul acesta. Voi rămîne aici definitiv. Pînă la urmă, aici sînt cu adevărat liber: fac absolut ce vreau și cînd vreau, pe cîtă vreme afară aș fi încorsetat de tot felul de convenții. Aici nu există nici o convenție. Aici sînt un om liber, iar jurnalul meu este lumea mea. La mine în cap nu este niciodată liniște. Sînt un permanent observator al lumiii în care trăiesc. Cei din exterior tratează viața mult mai în trecere, ca să spun așa. Mai degrabă viața lor este monotonă, nu viața mea aici. Am descoperit că Dumnezeu a făurit o lume minunată dar noi, oamenii, sîntem plini de contradicții și de mofturi. Nu ne mulțumim cu darurile cu care ne-a binecuvîntat Dumnezeu. În plus, ne facem prea mult rău unii altora; sîntem prea răi pentru lumea asta care este bogată și frumoasă. Dacă, prin cine știe ce minune aș putea reveni în lumea voastră, dacă m-aș face bine, aș lua cu mine învățăturile pe care le-am dobîndit aici: trebuie să fim atenți și sensibili unii cu ceilalți. Nu putem trăi singuri. Sîntem dependenți unii de alții. Fără bunătate, fără compasiune și fără înțelegere nu se poate în lume. Trebuie să avem grijă unii de alții, nu ne putem permite să fim nepăsători. La o astfel de lume visez, visez cu ochii deschiși. Mă consider un om cu picioarele pe pămînt, chiar un om practic, dar visarea din sufletul meu nu poate să dispară. Rămîn un visător. Odată, l-am văzut chiar pe Dumnezeu. L-am văzut din profil. :i Dumnezeu mi-a spus: Vezi, acolo jos este Raiul! boii au tras la bar și-au întrebat: al nostru e cumva pe-aici? pe bulevardul pache, fost republicii, nu mai trecuseră boi de o sută de ani. nu-i, a zis barmanul, dar dacă vreți o vodcă și plătiți cum plătea, intrați și beți-vă băutura în pace, de-i musai să-l duceți, o să apară el de undeva.
la doișpe m-am întors și am văzut carul tras pe trotuar. boii, la bar, lingeau vodcă după vodcă și bere. mi-a fost cumva să le spun: băieți, m-am întors. nu cred că le-ar fi făcut plăcere.
am zis c-o să dorm măcar pînă dimineață, dar paiele lor stăteau peste sicriu grele de ploaie și pînă să intru am dat că se-ndreaptă spre mine, beți-turtă și cu răsuflări greoaie.
m-au adulmecat și m-au lins, dar duhneau atît de tare, încît, chiar mort, am început să chicotesc. la naiba, pînă în zori or să uite că m-am trezit, ia să mai trag eu o raită prin bar. cînd m-am întors, rumegau cu ochii închiși. nici de drum, nici de mine nu mai aveau habar.
am izbîndit. oamenii-și feresc privirea cînd mă-ntîlnesc. pînă și soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, ca un noroi.
cînd îmi aud pașii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh, păsările, contenind din cîntat, mă înveșmîntează, grijulii, în rahat.
sînt un om împlinit. acum pot începe tot ce am de sfîrșit.
sînt viu, deși am isprăvit de trăit.
acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine cînd cade lumina, se stinge.
așa n-am mai scris niciodată. legat cu fire de celălalt. cînd unul e jos, celălalt e-n înalt. așa n-am mai trăit niciodată înveșmîntat în cabluri. între pereți imbecili, ferestre veștede și oameni.
se făcea că plecasem de-acolo, că dibuisem o ieșire decentă. părea că prin server s-a fost deschis o poartă prin care și-a luat zborul viața mea cea moartă.
așa n-am mai scris nicicînd. cu biți, printre iluștrii mei contemporani trilobiți. născători de neant, de vid, de nimic. în preajma lor chiar frigul tremură de frig.
într-o bună dimineață m-am trezit mai tînăr cu mai bine de o mie de ani. am căutat strada pe care-am copilărit, dar ea nu fusese încă inventată. am intrat prin bodegi, dar nu mi-am întîlnit amicii. am încercat să-mi găsesc un rost și nu l-am găsit. vreme de o mie și mai bine de ani nu se schimbase nimic. adia vîntul. urma să înceapă un război însemnat. m-am înscris și eu, de partea celor care aveau să fie învinși. i-am îmbărbătat. le-am spus că, de vor găsi într-înșii puterea să piardă, viitorul avea să fie al lor. că a celor înfrînți va fi împărăția viitorului. a celor zdrobiți. că timpul curge pe dos, răsturnat. că va veni o vreme cînd îmi vor da dreptate. a doua zi au învins și-au murit. adia vîntul. vreme de o mie și mai bine de ani nu se schimbase nimic. de atunci caut pe cineva care să se lase răpus. să-l pot găsi într-o seară, rezemat de-un pahar, la tejghea. să se bucure cînd mă vede. să bem, să vorbim, și astfel să treacă o mie și mai bine de ani.
aveam doisprezece ani cînd am văzut prima oară morga și am rămas minute întregi paralizat în fața ușii ei. era așa cum mi-o închipuisem de mult: săpată pe jumătate-n pămînt și cu spitalul zidit deasupra. era vară și ferestrele-i erau deschise larg. o iarbă zemoasă și strălucitoare creștea primprejur, ca nicăieri în altă parte.
am văzut multă lume intrînd pe ușa cea mare a spitalului, dar de ieșit nu ieșea nimeni. mintea mea vedea cum, din spital, toți oamenii erau coborîți direct în morgă și numai acolo erau aleși cei vii și li se dădea drumul afară. abia peste ani am aflat că ieșirea din spital era prin altă parte.
m-am întors de multe ori în vara aceea. așteptam un miros plin de oroare, ceva care să-mi descrie moartea de sus pînă jos. și poate că nările mele au și adulmecat acel parfum fără egal, mai degrabă subțire și indecis, care într-o după-amiază m-a pus pe fugă. dar poate n-a fost decît o părere.
mai tîrziu, în toți anii mei de liceu, n-am încetat să dau tîrcoale morgii, vara, mai ales vara, cînd iarba înverzea ca nicăieri altundeva și cînd speram că voi avea parte de un miros îndeajuns de năucitor încît să mi se facă frică, atît de frică încît să mă pot ruga cu adevărat.
iar cînd să termin liceul, am hotărît să rămîn repetent pentru a mă mai păstra o vreme în preajma ei, și așa m-am mai rugat doi ani tot acolo, ascuns în iarba neobișnuit de verde, dar pînă la urmă tot n-am scăpat de viață.
astăzi, cînd a bătut vîntul, ca întotdeauna, dinspre trecut, a adus vești despre mine. aici, în niciunde, veștile sînt rare și ținute la mare preț. cînd bate vîntul dinspre trecut, ieșim cu toții din văgăuni și adulmecăm. astăzi, vîntul a rostogolit pînă la noi amintiri despre mine. aici, în niciunde, veștile sînt rare și ținute la mare preț. dar vîntul a bătut astăzi puțin, abia de-a fost o adiere. aproape c-a încetat înainte de-a se porni cu adevărat. le-am spus celorlalți că acesta este doar începutul, să aibă răbdare, că va urma vijelia. dar vijelia n-a mai venit. nici furtuna. nimic. apoi, mult mai tîrziu, peste cîteva vieți, o dată, o singură dată a bătut vîntul de dincolo, dinspre ceea ce încă n-a fost. atunci, veștile despre mine au smuls copacii din rădăcini, au sumețit apele, au răsucit toate obișnuințele. dar toți plecaseră către ținuturi mai primitoare. doar eu rămăsesem, ghemuit în văgăună, să-mi adulmec amintirile răvășite de furtună. dacă m-ar fi crezut, dac-ar fi avut măcar puțină răbdare, ar fi căpătat și ei, fiecare, ieșire la mare. și port cu corăbii. și răsărituri de soare. și nori de furtună răzvrătindu-se-n zare. aici, în niciunde, veștile sînt rare și ținute la mare preț. astăzi, aici doar bate vîntul. învîrtind împrejurul meu, an după an, rotundul, pămîntul.
eu mă scufund în altă parte, nu mă mai scufund în jos. dar în altă parte nu seamănă deloc cu dreapta și stînga, cu înapoi și-nainte. și dreapta, și stînga, și-napoi, și-nainte duc tot într-acolo. voi ce faceți acolo, ticăloșilor?
ne-am născut pe verticală. nu pricepem deloc ce înseamnă înainte și înapoi, la dreapta sau la stînga. e drept, facem exerciții, ne dedăm la pendulări de tot felul, dar ațipim repede și, poate, dacă am adormi și mai repede, asta n-ar face rău nimănui.
așadar, să-ți zic: mă prăbușisem, eram un zero, un rahat, copilule, și cînd voiam să dorm pe spate aveam cratere și cînd să dorm pe pîntece aveam puroi. trupul e o mașină de urît și de provocat dezgust, puiule, te-ai născut doar ca să afli asta.
altfel ce să cauți aici unde pînă mai ieri era seară și nicăieri?
7 aprilie. i-am văzut astăzi în hol: ei bărbieriți și surîzători, ele în rochii de gală. nu se uitau la mine, poate nici nu mă observaseră, dar dintr-o dată am avut impresia că se vor năpusti cu toții asupră-mi și mă vor sufoca. le vedeam colții țîșnind de sub dinții frumoși și inofensivi, ghearele ieșind din pantofi, părul de pe spate zburlindu-li-se prin costume.
12 aprilie. la exact un an de cînd am început să-l observ, pot mărturisi că n-are nimic din ceea ce l-ar putea compromite în fața celorlalți. o mîncare adecvată și din cînd în cînd o cutremurare atroce mă fac să cred că l-ar putea însănătoși.
18 aprilie. se joacă în curte. regresează. uneori se umflă și varsă, alteori spune vrute și nevrute. dar încă nu cred că e un caz. oricum, pentru lumea din afară el nu există.
20 aprilie. am spus că se umflă și dacă se umflă mai mult decît de obicei înseamnă că lucrurile se complică. azi dimineață, i-am găsit patul zdrobit sub greutate. totuși, continuu să cred că face multe lucruri cu premeditare. are trup tînăr și o istețime care uneori o depășește pe-a noastră.
21 aprilie. dinții i-au ieșit peste buza de jos. își strecoară ochiul prin toate dormitoarele. adoră să spele pe jos, a dat gata deja trei camere. îi place să dea cu cîrpa pe sub paturi ore întregi. a găsit un șoarece și s-au împrietenit. îi aduce țigări și fumează amîndoi pe ascuns. îi place acolo: șoarecele îl calcă pe spate, îl curăță și-l adulmecă exact ca pe nou-născuți.
22 aprilie. își adoră șoarecele. deapănă planuri împreună și povestesc întreaga zi. iar dacă doarme acum, e pentru că doarme și șoarecele lîngă el.
25 aprilie. este paștele. a venit mama lui, iar el s-a trîntit în genunchi și-apoi pe burtă. s-a rugat cu vorbe imposibil de reprodus. apoi a mușcat-o de gleznă, iar ea a fugit urlînd. totuși, sub fusta ei s-a cuibărit o poftă grea. ochiul lui de bivol ieșise afară de tot și ne-am zbătut două ceasuri să i-l vîrîm la loc.
știam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. în spectacol se vede cum mă trezesc la viață în vreme ce mor.
viața mea este un lucru simplu. simplu de tot. viața mea începe în fiecare zi cu un vis. visez ce visez, apoi adorm liniștit. împăcat. mă îmbrac în costumul de cetățean, ies în lumea de-afară și mimez diferite lucruri. folosesc cuvinte ușoare, pe înțeles. bîntui de colo-colo cu un aer preocupat. spectacolele mele se joacă cu casa închisă. ziua, cînd sînt cu desăvîrșire mort, stîrnesc aplauze la scenă deschisă. pe mine somnul mă ține treaz. pe mine moartea mă ține în viață. mă ofilesc de plăcere. mă scufund tot mai adînc în butoiul plin de căcat. pe afiș scrie că mă scufund în miere. joc bine. scenariul prevede un final fulminant. cu mine proiectat glorios pe un fundal de neant. apoi ies pentru aplauze. viața mea este un lucru simplu. simplu de tot. cu moartea mi-e ceva mai greu, dar încă mai pot.
știam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. în spectacol se vede cum mă trezesc la viață în vreme ce mor. lacrimile le înapoiez la recuzită. apoi mă trezesc și visez într-o lume smintită.
viața mea este un lucru simplu. simplu de tot. cu moartea mi-e ceva mai greu, și abia de mai pot.
într-o bună zi voi deschide fereastra și voi păși afară. aerul, la etajul șapte, e tare. cum este asfaltul. am să urc în mașină, am să pun muzică. voi pleca. aerul, la etajul șapte, e tare. pămîntul va rămîne în urmă. cerurile se vor deschide.
cerurile s-au deschis. apăs tot mai tare pedala, ascult muzică. dumnezeu privește cum mă apropii. motorul toarce. depărtarea e pe cale de a se naște.
ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. la răspîntii, mă iau după indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, ies în decor, încerc imposibilul, mă zdrobesc de un nor.
aerul, la etajul șapte, e tare. this is the road to hell. muzica se aude, în continuare.
adevărata viață începe abia după ce ai pus punct. gata. geamul a fost coborît, iar obloanele trase. degeaba vor mai scormoni ochii lui de fosfor printre jaluzele, cel din leagăn va putea surîde în voie pînă și în miezul celei mai cutremurătoare dintre nopți.
aștepți pe cineva? n-aștept pe nimeni. deja am pus punct. dar de ce ai unghiile astea pe sub unghii? ce unghii, unde vezi unghii, ai grijă, te-ai lovit la mîna mea, ți-e frig la degetele mele.
viața mă strînge în brațe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. nu mai pot trece dintr-o zi în alta fără să mă zdrelesc de pereți. nu mai pot trece de noapte fără să mă lovesc de pragul de sus al zilei. anii mei cei trecuți sînt mulți. ceilalți sînt aspri și ascuțiți. fiecare oră are culoarea sîngelui meu. iar sîngele meu încă nu se termină - se prelinge pe ceruri, în curcubeu.
viața mă strînge în brațe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. umblu așa cum am tot umblat: aplecat. și plînge timpul după mine, și mi se vaită ieriul după mîine. acum abia de mai încap în pielea vieții mele. abia de mai deosebesc aerul de pămînt. abia de mă mai pot ridica din mormînt.
acesta nu este nimic altceva decît un pretext pentru cîteva cuvinte, pentru un text. este drept, viața mă strînge în brațe din ce în ce mai tare. dar nu e a mea. o trăiesc doar din întîmplare. făcea trotuarul; era ieftină, era de vînzare.
erau trei costume negre și din fiecare ieșea gîtul lui ca de var și neobișnuit de înalt. înaintau umăr la umăr, zguduind asfaltul. gulerele lor perfect întinse și pregătite parcă pentru a te-ngheța nu mișcau deloc în viscolul de-afară.
în casă îl așteptau cu mîncarea pregătită de mai bine de-un ceas. cînd a deschis, lampa trasă încă fumega, iar lupul scîncea sub fereastră, dar nu mînios ca pe vremuri, ci mai degrabă plin de resemnare.
îl văzură intrînd, dar picioarele lui nu se opriră la masă, ci trecură cu aspră delicatețe peste covor. chiar și costumele osteniseră și nu mai păreau atît de tăioase pe el ca afară.
în camera din fund, unde era mereu răcoare, le lepădă și se întinse-n leagăn zgribulit, cu mari cearcăne la ochi și cute la gură. și-n timp ce se micșora și se-alinta, pe pîntece i se zburli iar părul, iar ghearele îi țîșniră din piciorușele mici
bun prilej să și le roadă pînă-adoarme, fără vise și surîzător, așa cum ai lui îl știu dintotdeauna. |