am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

unul singur din noi a supravieţuit

sînt disperat de cum scuip viaţa

doza de moarte

***

ea este broasca ţestoasă

1. Vino, tu, suferinţă

2. Plîngînd

3. Discipolii

4. Fluxul şi refluxul speciei

5. Cramă din laptele de mamă

am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

Am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

Nu ştiu de ce mi s-a întîmplat asta

Am învins

Multe dintre lucrurile care mi s-au întîmplat şi am crezut că le-am înţeles

s-au dovedit a fi altcumva

dar asta nu mai are prea  multă  importanţă

nici prea mult sens

am sporit în lume aria confuziei

atunci cînd am vrut să iluminez izvorul tuturor lucrurilor

multe mi-au rămas ascunse

aşa cum şi eu lumii am rămas

ne-re-ve-lat

capul meu este un raft cu cărţi revelate

care a rămas într-un scrin, încuiat

o bibliotecă melancolică şi reumatică şi plină de praf şi de spori, care se duce în fiecare zi la serviciu

şi se întoarce

mai trist, mai deprimat

orice ieşire în lume e o înfrîngere

o capitulare ruşinoasă

un spot cu Podul Înalt

o secvenţă în care alţi nebuni sîngeroşi

pun pe cruce un alt bărbat

în care patul lui procust se ocupă temeinic de tot ce e cu adevărat înalt

un clip în care apare pădurea spînzuraţilor

afară cu maglavitul spintecat

Am ajuns foarte tîrziu la 38 de ani

Aş fi vrut să fiu mai mult barbar şi nu grec

Chiar aşa s-a şi întîmplat

Barbar şi nu grec

Pe măsură ce-aş fi fost mai mult înger – şi mai puţin

Parte de bărbat

Adică parte de păcat

unul singur din noi a supravieţuit

unul singur din noi a supravieţuit

unul  singur  din toţi a supravieţuit şi s-a făcut ceilalţi.

s-a îmbuibat cu carnea şi sîngele celorlalţi dinaintea sa

şi s-a numit fiu. în mine sînt deja, dacă vrei să-i cauţi,

vreo şaisprezece străbunici. nici nu ştiu cum stau înghesuiţi

acolo. nici nu ştiu cum mă hrănesc în continuare cu carnea şi sîngele lor. muşc din ele ca din pită şi slană. brînză şi ceapă. seara, după ce beau, ajung obosit (cred  că-i din cauza ficatului, negreşit e din pricina lui, căci din ce altă pricină să fie? din ce altă pricină să vină moartea?)

şi atunci muşc o gură din bunica, din viermii ei dulci şi sfielnici

sorb o gură din tătîne-miu, are sînge bun, cabernet nu alta.

şi zaibăr şi tirează şi o mie una.

Mă ospătez.

din ei mă înfrupt, mă nutresc, ei sînt proviziile mele,

iarna, cînd e zăpada pînă la pod, pînă la ulucii acoperişului

de unde să mai cumperi ceva de mîncare?

aşa că stai cu strămoşii la masă şi chiar eu sînt masa

din ei creşti mare şi te înzdrăveneşti

şi tot din ei mori. las laoparte că pe-o aşa vreme

nici moartea nu prea mai are de mîncare.

cu gura plină cînt psalmi.

cu gura plină cînt aleluia.

cu gura plină de strămoşi

care la gura mea se îmbulzesc,calmi.

sînt disperat de cum scuip viaţa

ca să ţin un jurnal adevărat, ar trebui mult mortar.

Multă urină, spută, sudoare. O zi aş scrie cu limfă. O zi

Sperma mea s-ar întinde, pe foaie, leneşă, la soare. Copiii mei acolo ar surîde

Liniştiţi. Mai multe generaţii ar zăbovi în jurnalul meu. Ar scoate capul

din minereul zilelor.

Ca să ţin un jurnal ar trebui să storc multe zăcăminte de minereu.

Fiziologic. Să fac aici, în pagină, un parc dendrologic. Ordonat.

Dendrite lîngă dendrite. Sinapse lîngă sinapse. Unii le-ar visa pepite. Şi-ar veni, cu cuţite, înfundaţi în kagule, peste noapte.

ziua mea curge în pagină.

zi după zi.

înfrîngere după înfrîngere.

victorie lîngă victorie.

tuse după tuse.

Horcăit după horcăit.

Flegmă expectorată conştiincios, cu exasperare.

Sînt disperat de cum scuip viaţa.

Ca o carieră care scuipă carbid.

Flegmă aruncată cît mai departe

şi concurs de flegme: cine scupă cel mai diafan, mai natural

şi cît mai departe, neîndoios: cît mai departe

şi cît mai artistic.

Sînt un artist al flegmei.

Nici nu-mi mai amintesc cînd am murit.

şi nici de ce am înviat.

doza de moarte

Am hotărît să nu mai mor brusc, din prima,

ci să mor în doze mici, ca o terapie.

În fiecare zi. Măsurat. Cîntărit. Împărţit.

Să mor gradat, cu balanţa farmaceutică,

Să mă învăţ cu asta, să mor riguros,

tacticos, fracţionat. De pildă, astăzi ai să mori iarăşi

opt mii douăzeci de sutimi.

Un pahar berzelius mi-ar fi de ajuns să măsor

cît dau pe gît în fiecare zi din doza de moarte.

Moartea planificată are mari avantaje.

Te scuteşte de emoţii. Te împrieteneşte cu textul.

Te familiarizează cu pămîntul sau, mă rog, după gust,

Cu cenuşa. Depinde ce vrei să ajungi,

Ce vrei să te faci cînd o să fii mare.

Moartea e, oricum, încununarea operei tale.

Moarteea-i apogeul poemelor tale. Şi premiilor literare.

Moartea e orgasmul absolut

cînd ejaculezi în ţintă.

Ca o săgeată trasă de Marele Anonim

Cînd are el chef de darts. Pe urmă, înfometat

şi bucuros de performanţă,

probabil se recompensează c-o plăcintă. C-o pizza. C-o

ciorbă de burtă. Cu mici şi bere,

înfulecate în cîrciumi pustii şi stinghere.

Cu o porţie de pămînt afînat.

***

Se iveşte atunci o singură problemă: cum etalonăm moartea. De unde ştim cît să murim fiecare

şi dozele. Miligrame. Nanograme. Ocale.

Cît poate suporta  fiecare.

Moartea mea e obeză,

Se lăfăieşte-n chintale.

Eu însă-s slab, pricăjit. Pămîntului lipit.

Cu trompa ei cenuşie, elefantină,

Moartea mea suge din mine.

Sîntem amîndoi pe un pat de transfuzie, într-o salvare obscură, pe-un drum hîrtopos şi hurducăit.

Eu sînt punga de glucoză.

Şi moartea bolnavul

ce tocmai s-a înzdrăvenit.

ea este broasca ţestoasă

Ea este broasca ţestoasă

care a colindat o mie de ani

care ţine o mie de ani în carcasa ei pămîntească

şi care, în sfîrşit, a ajuns şi la mine să mă iubească.

Ea se urcă pe mine

Mă colindă

uscior cu uscior,

grindă cu grindă.

Căprior după căprior.

Cercevea lîngă cercevea

şi geamlîc lîngă geamlîc

de mă uit şi io la ea

ca gheşeftul la matrapazlîc.

Şi io sînt de colindat,

ca mîndra de măritat.

Ca gărduţ de ocolit,

Ca ibovnic de iubit.

Prag după prag

clanţă după clanţă

şi zăvor după zăvor

şi berbanţ lîngă berbanţă.

Mă tămîi şi io,

aici şi colo,

picior de ţărănoi

după dulce-i picioruş,

picioruş-învîrtecuş.

Ea este broasca ţestoasă

cea vagaboantă şi pierzătoare de carapace

care, după o mie de ani, în mine şi-a găsit casă.

Sînt nebun după ea,

ca motorul după chiulasă.

Şi-n ea mă tot slobod mereu,

ca şi dulceaţa în melasă.

1.              Vino, tu, suferinţă

După un timp, nici nu mai putea deschide ochii. Pleoapele i se tumefiau. Carnea i se vătăma. I se vătăma şi simţul vederii. Şi nervul, ascuns şi optic, i se zdrumica.

-       Vino, tu, suferinţă, dureros de dulce! – şedea el pe drum şi cînta. Cînta un cîntec cu un singur vers. Uitase şi limba în care vorbise, doar aceste cuvinte le mai ştia.

-       Vino, tu, suferinţă, dureros de dulce!

Şi cîntă, pentru mine, în locul tău, pe limba ta!

2.              Plîngînd

Plînge doar ca să audă apa curgînd.

Şi ochii curgînd, totuna.

Şi să se sature de micile vietăţi secetoase ale pămîntului.

Şi să strîngă, ori să pulseze,

în fluxuri şi refluxuri,

luna.

Plînge pentru toate motivele

şi pentru nici unul.

Aşa spunea cel mai bun prieten al lui.

Am putea,

Chiar am putea,

Să-i luăm plînsul

şi să-l punem în cui.

Ca pe o haină.

Cu care să ne acoperim goliciunea.

Sau să-l scuturăm

şi să ne învelim cu el ca şi cu o pătură, atunci cînd vine iarna şi să frigul

şi ne acoperă zăpada cea grea.

Poţi să faci din el un prunc şi să-l creşti

şi să-l legeni. Poţi să faci din plînsul lui

tot ce vrea inima ta.

3.              Discipolii

Şi pe urmă se adunaseră şi alţii ca să plîngă alături de el. Să vadă cum e, să experimenteze pe proprie piele cum îţi curg ochii la vale. Cum îţi rămîn orbitele rebele. Cum e să poţi îmbogăţi pe toată lumea şi să-ţi fie lumea recunoscătoare. Sau cum e să te înjure că strici echilibrul ecologic, că inunzi lumea, că ai crescut de unul singur, ca nebunul, nivelul mării. Că nivelul oceanului s-a umflat, ca şi cum s-ar fi dezgheţat calotele polare.

4.              Fluxul şi refluxul speciei

Prea mult tulbură ăştia, discipolii lui, fluxul şi refluxul, ziceau cărturarii şi fariseii, cu îngrijorare. Şi, pe de altă parte, prea mult plîns întristează lumea. Schimbă conformaţia feţei. Fizionomia. Pleoapele or să atîrne prea mult în jos. Or să cadă în jos şi obrajii speciei. Se vor strica şi schimba şi ridurile, pînă şi cutele gurii. Vor apărea, în homo sapiens, noi grimase. Plînsul ăsta, numai el, ce ne va face să putrerzească mîndreţea noastră de carne eternă. Trebuie să-l oprim. Plînsul ăsta ne va usca nemuritoarele noastre oase.

5.              Cramă din laptele de mamă

O dată pe an, o singură dată pe an, se întîmpla culesul în grădina lui. Şi dacă, peste tot, ceilalţi megieşi veneau cu coşuri mari, din rafie ori din papură împletite, el venea numai cu găleţi. Oho, strîngea o groază de găleţi de lapte din livada sa. Pe urmă îl ducea în pivniţă la el, unde avea cramă din laptele de mamă. Şi-acolo mai avea şi alambicuri. Acolo îl distila. Acolo îl trăgea de două ori, ca pe palincă. Acolo avea şi o instalaţie de îmbuteliere.

Şi în scumpe butelci îl turna, pentru magazinele de lux.

Pe urmă la cele mai cochete prăvălii cu licori îl trimitea.

Ca orice bărbat tînăr, care vrea să-şi amintească de el cum era copil,

Să poată să cumpere şi să bea.

Să soarbă înc-o dată viaţa sa.

Poezii de Mihail Gălăţanu