Am început să cânt înainte de a asculta jazz

                                                                                 Interviu cu Teodora Enache, cântăreaţă de jazz

Cum aţi început să cântaţi ?

Cânt de când mă ştiu. Tot timpul în copilăria mea am cântat, dar nu am conştientizat faptul că am talent la asta. În aceaşi timp, mi-a şi plăcut să învăţ, eram foarte bună la matematică, am mers la facultate la matematică şi un an de zile am fost profesoară. Deci mi-a plăcut foarte mult şi învăţătura, dar singurele momente cu adevărat relaxante şi de bucurie erau când cântam la chitară. Dar nimeni nu m-a încurajat, iar latura mea mentală era la fel de puternică precum latura artistică. Compuneam cântece, cred că de pe atunci făceam jazz – jazzul nu înseamnă pregătire sau cultivare muzicală, cred că este o mentalitate, o stare de spirit pe care o ai sau nu, cu care te naşti. De ce spun asta? - eu nu am ascultat deloc jazz, nu am avut nici o pregătire, nu am spus, ascultându-i pe alţii, că asta aş vrea şi eu să fac. A izbucnit pur şi simplu, a fost şi a fost ca o flacără. Asta vine de undeva din interior.

Când a izbucnit?

În penultimul an de facultate, printr-o întâmplare – pe mine m-au urmărit întâmplările şi cred în ele şi am un instict în care am încredere în totalitate. Au fost multe momente, dar schimbările astea bruşte le-am simţit, fireşte, cel mai clar. Te interesează cum am început să cânt prima oară?

Da, cum ai cântat prima oară?

Am început să cânt înainte de a asculta jazz. Am dat un interviu la revista aia din Paris... Jazz Hot Magazin... aia o revistă foarte serioasă... şi le-am zis tutruror... Vorbesc poate cam mult?

Nu, nu, e interesant, continuaţi!

Le-am zis că eu am inventat improvizaţia de jazz! Pentru că nu ascultasem, nu ştiam. Mă plimbam prin oraş la început de septembrie şi am văzut un anunţ – scoala populară de artă. Şi m-am dus, atunci se făcea selecţia, nu ştiam nimic despre ce se cântă acolo – întâmplător profesorul ăla preda jazz. Nu eram deloc pregătită pentru concurs- să zici că voiam eu – deci uite că-i frumoasă povestea, deci continui să ţi-o zic.

Absolut.

Deci avem nevoie de confirmare. Am intrat deci acolo şi profesorul mi-a zis „Cântă ceva!” Şi mi-a spus: Cred că ai voce pentru jazz. Habar nu aveam ce-i aia.

Deci nu aveai educaţie muzicală deloc.

Nu. Cântam la chitară, dar urechea nu era formată, pentru că îmi acordam chitara după cum voiam eu. Eram zero, de fapt zero e mult spus.

Ce vârstă aveai atunci?

Douăzeci.

Erai foarte tânără.

Sunt foarte tânără!

Vreau să spun, era o vârstă la care încă puteai să înveţi.

Şi acum mai pot să învăţ (râde)Ei bine, din ziua aia toată energia mea s-a canalizat spre cursurile de la Şcoala Populară de Artă, unde mă duceam zilnic după orele de la facultate.

Deci ai făcut secţia de jazz vocal.

Da, am învăţat cântece şi aveam profesorul care mă acompania. Nimeni nu m-a învăţat cum să interpretez, cum să cânt, astea îmi veneau din interior.

Deci la douăzeci de ani s-a produs o mutaţie şi te-ai transformat.

Să spunem că am început să fiu atentă la monstrul din interior şi să-l hrănesc. Din clipa aceea a început să crească. Din clipa aia a început purificarea mea. Până atunci fusesem un om foarte comun – comod, obişnuit. Din clipa aia au început toate greutăţile mele, toate durerile şi sacrificiile. O văd ca pe o creştere interioară, nu numai muzicală.

E interesant că foloseşti termenii ăşia – sacrificii, greutăţi. Ce fel de greutăţi?

A fost un moment în care am decis să devin cântăreaţă profesionistă şi am renunţat la matematică. De ce? Eram profesoară de matematică, eram în Bucureşti, lucrurile se puteau aranja foarte uşor, dar nu mă mai puteam concentra la matematică, să fii profesor e o meserie care cere foarte mult devotament. Am început să cânt într-un moment în care nu se cânta pe nicăieri, mai cântam noaptea, au fost zile în care pur şi simplu nu am avut ce mânca. Nu aveam urechea formată şi nu puteam să fiu sigură de mine încât să mă urc direct pe scenă. Nu aveam vocea formată, nu aveam conştiinţa valorii mele, ci doar dorinţa asta nebună care nu-şi găsea nici o explicaţie raţională.

Mi se pare foarte interesant că spui că îţi hrăneşti un monstru. Ce vrei să spui exact?

L-am simţit de cum a început să crească şi am simţit cum cere.

Asta ce era exact? Dorinţa de a spune, de a te exprima? Care era motorul?

Monstrul ăla de fapt sunt eu, într-un anumit sens, dar încă mă mai lupt cu el, mai are de crescut. Sper să nu mă acapareze cu totul.

Deci momentul apariţiei „monstrului” interior a fost cel în care ţi-ai dat seama că eşti diferită şi te-ai decupat într-un anumit sens de mediu.

Toţi suntem diferiţi. Există în mine o anumită dorinţă de a dărui, care se manifestă tot timpul. Dar mai ales pe scenă. Ajung pe scenă aproape într-o formă de umilinţă, de o smerenie, niciodată nu mă urc pe scenă sigură de mine. Înaintea unui concert cer ca să pot da. De dimineaţă simt cum mă trezesc goală şi cum începe să se umple cupa. E o nevoie interioară de a da. De foarte multe ori mi se întâmplă să mă urc pe scenă tristă sau foarte fericită – deci umană – dar în cânt toate astea dispar, tot ce-am adunat în cursul unei zile, a unui an. E o formă foarte periculoasă de exprimare  cântatul – vocea arată, la instrument mai poţi păcăli.Există un schimb energetic între mine şi oameni. Sunt foarte mulţi care mă ajută, care vor să facă şi mi se întâmplă lucruri uimitoare. Nu întâlnesc de pildă niciodată oameni meschini. Mulţi îmi spun să fiu atentă, dar toţi cei care sunt în viaţa mea sunt de o generozitate fără margini. Sunt într-o mare familie. Nu mă gândesc niciodată la asta, dar primesc foarte mult. Simt multă căldură şi iubire în jur.

Poate că muzica religioasă e următorul pas în evoluţia ta.

Asta am experimentat cu doinele româneşti, pe care le cânt ca şi cum ar fi muzică religioasă. Am şi o voce şi o atitudine foarte pioasă când cânt doine. Întotdeauna mă ridic în picioare când cânt doine.

Există în Pakistan nişte cântece devoţionale care sunt interpretate într-o poziţie aproape de yoga.

E o atitudine interioară care transpare şi prin ipostază, şi prin voce – şi vocea capătă o vibraţie specială. Am făcut şi o descoperire o caracteristică în gospel şi mai apoi în jazz este aşa-numită „blue note” – cântăreţii de gospel nu cântau nota clară, ei luau un bemol mai jos, un pic fals. Asta avem şi noi în doine. Doinele seamănă foarte mult cu bluse-ul.

Faci ceva special pentru voce?

Nu apelez la nimic, la nici un albuş de ou sau altceva, doar am grijă de sufletul meu. Bineînţeles fac şi exerciţii fizice cu diafragma, vocalize.

Ce se întâmplă acum în jazz?

Jazzul e o formă de artă spontană, care creşte în paralel cu dezvoltare spirituală a oamenilor. Oamenii se caută foarte mult pe ei înşişi, dar căutările astea îl îndepărtează de la esenţă, adevărul e foarte simplu. Eu nu consider că se îmbunătăţeşte calitatea jazzului dacă punem în festivaluri tot felul de tâmpenii şi de ciudăţenii care n-au nimic de a face cu jazzul. Ele se îndepărtează foarte mult de frumuseţe şi de puritate.

Interviu relizat de Paul Doru Mugur