Noua degeneraţie

                                                                                                       de Marius Miheţ

       Constantin Popescu face parte alături de colegii săi romancieri, tineri toţi, dintr-o generaţie prea puţin conturată deocamdată. Ar alcătui, aceştia, (Alexandru Vakulovski, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Daniel Pişcu) un nou grup. Eterogeni, disparaţi, şi, cu toate astea, uniţi de noile realităţi oferite de libertatea de după 1989. O dată îi leagă nişte amintiri sociale comune: au „prins” câte ceva din perioada comunistă, au fost şoimi şi pionieri, au învăţat cântece patriotice, ideologice, etc. Generaţia lui Pif şi Rahan, generaţia muncii patriotice, a traforajului şi „produselor” de la Alimentara, transfigurată, inevitabil, într-o generaţie de sacrificiu…

      Pe de altă parte, trecerea lor din adolescenţă înspre maturitatea dezvăluită într-un nou regim înseamnă o întâlnire bruscă cu plinătatea de vicii nou-apărute. Dependenţa lor de social e una hibridă, cu un picior în viitor şi altul, în platitudinea trecutului, –  încă influenţabil. Nici unul nu a apucat să conştientizeze maturizat perversitatea comunistă, din fericire. Aceşti prozatori tineri s-au lovit deodată de un real care oferă, atât de darnic, o multitudine de ipostaze ale trăirii. Altfel spus, au devenit nişte semi-trăirişti fără voie şi fără soluţii. Au avut totul pe tavă, dintr-o dată, fără să vrea. În planul scriiturii, problema fiecăruia, în parte, ţine de opţiunea stilistică, textuală, etc. pe care şi-o va apropia. Constantin Popescu ne invită să-i citim romanul lăsând deoparte complexe, tabuuri şi orice alt gând colaţional. Asemenea procedează şi ceilalţi romancieri ai generaţiei sale. E meritul lui că se adresează cititorului, direct, atent şi interesat de virtualii cumpărători. Măsurile lui preventive sunt de bun-simţ, deşi spune aproape pe faţă că romanul lui trebuie citit în primul rând de generaţia tânără. Ce-i spun, de exemplu, unui optzecist (deja Bătrânii în blugi raiaţi…) versurile Paraziţilor? Bun-simţ pentru că, prin personajele lui emancipate aminteşte tot felul de melodii celebre care aparţin, în parte, de tot atâtea generaţii. Fără a intra însă în conflict cu acestea, cum ne-au obişnuit atâtea generaţii…  Asemeni confraţilor săi nu-şi revendică nici o generaţie. Nu mai cred în generaţii (doar poeţii…). Nici măcar una posibilă, într-atât sunt de impasibili şi aproape-pragmatici. De stigmatizaţi. Tocmai pentru că se consideră o generaţie fără viitor, într-o societate care prelungeşte şi dilată constant lipsa perspectivelor, a oportunităţilor, o lume care-i refuză constant. E generaţia care vrea să plece din ţară pentru a nu-şi rata fericirea (viaţa) ori rămân în ţară pentru a compensa ratarea prin visare. Sintetizând tot ce-am spus până acum, aş numi întreaga pleiadă de romancieri tineri de azi împrumutând o sintagmă din versurile formaţiei Paraziţii (idoli muzicali şi ai personajelor lui Constantin Popescu), noua degeneraţie.

       Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre acest roman încă înainte de a-l citi, ascultaţi Louis Armstrong – Skokiaah. Veţi primi auditiv atmosfera care predomină în acest roman. În fapt, întreg romanul, până aproape de final, e o lungă reluare a unui happy-end (caleidoscopic) dintr-un film cu adolescenţi aproape-rebeli, plictisiţi şi dezgustaţi de tot şi toate, mai puţin, culmea, de ei înşişi. Cum rezistă? Nici ei nu-şi explică. Doar finalul, abrupt, aduce cu sine o melancolie mulată pe fiecare personaj. Mai bine de jumătate din roman senzaţia dominantă e cea a unui simplu joc cu personaje vorbăreţe, nubile, inculte, mediocre, altele diletante, glumind banal şi încercând să imite viaţa din filme. În inocenţa lor (şi a autorului) se cred eroi din filme. Argoul lor, arhicunoscut tinerilor de azi, clişeele de tot felul şi evenimentele pe care acestea şi le creează definesc, în concepţia creatorului lor, o nouă generaţie. De fapt, o degeneraţie care e nehotărâtă, influenţabilă, fără perspective, ambetată, relaxată cu rânjete de jointuri, fascinată de actori şi vedete tv, dependenţi de PC-uri, internet, baruri şi cluburi. Acestea înlocuiesc şedinţele UTC, manifestările festiviste, munca patriotică, brifcorul şi Cântarea României. Asemenea tinerilor prozatori de azi, personajele lui Constantin Popescu au copilăria pierdută în comunism. Adolescenţa lor, prelungită în maturitate, nu e decât o stare hibridă de teribilism. De la discuţii despre românismul actual (cu tot ceea ce ţine de realităţile trăite: maidanezi, politicieni, evrei, masoni, prostituate, peşti, traficanţi, hoţi de maşini, mafioţi, mineriadă, fotbal, droguri, tâlhării, vedete tv. etc. ) la irealul din mintea fiecăruia. Faianţă, personajul central (cu ambiţii de personaj complex) spune, nu întâmplător (deşi uită des…): „Nu-mi place realitatea. Totul e în capul meu” (p. 118). Faianţă, Grasu, Manase, Ciuhapu, Papuccinno, Abraşa, Salată, Gelu, Ioana, discută – cum recunosc la un moment dat -  precum taximetriştii. Îşi dau cu părerea despre orice. Plecarea lui Salată în State aruncă asupra Grupului o undă de amărăciune dar se bucură că, măcar unul, scapă din ţara pe care-o urăsc-iubesc atât. E singurul moment comun de imobilitate: „Privesc nemişcaţi, într-un cadru static, ca o fotografie mohorâtă, de familie…” (p. 138). Existenţele personajelor se mişcă între iluzie şi realitate. Aventura lor e la început una statică, a taclalelor, apoi se dinamizează (jaful armat). Ei se străduiesc la un moment dat să dea viaţă fantasmelor, pregătite de repetate stări iluzorii (sub influenţa drogurilor). Nu se consideră rataţi, ci nedreptăţiţi de lumea în care s-au născut. Frica lor cea mai mare e neputinţa de-a da viaţă iluziilor, frica lipsei perspectivelor şi teama ratării pe care nici unul nu o recunoaşte, doar o observă inconştient. Tragicul nu e cu putinţă, fiind înlocuit (a câta oară?) de salvarea prin iluzie. O memorie afectivă funcţionează individual, creând automatisme. Discontinuităţi sunt retuşate prin episoade şi scene artificiale, mult prea banale şi bătucite. Logica fiecăruia e dependentă de reprezentările onirice (furnizate de aceleaşi stări halucinante). E o generaţie, cea a personajelor, care tocmai se trezeşte, deşi nu vrea (vezi trezirea personajelor de la începutul romanului). Indicaţiile autorului sunt când scenice, teatrale (descrierea interioarelor), când cinematografice (porumbelul şi albina care plutesc deasupra evenimentelor aduc similitudini mai mult decât evidente cu zborul unei pene din Forrest Gump). Ca la cinematograf asistă  Ioana şi Gelu la invazie minerilor, îmbibată cu scene groteşti. La fel, titlul romanului e reluat şi sugerat o dată de reclama de la tv „mesteci şi respiri uşor”, apoi se suprapune cu sexul oral de la ţigănci şi, în alt capitol, cu o stare iluzorie, din cauza drogurilor.

            În grup există ierarhii recunoscute tacit. Faianţă e ideologul grupului. Fascinat de o  teorie a dualităţii şi de pozitivism, el explică sintagme în latină, predă engleza prietenilor şi alcătuieşte strategia jafului. E un idealist confuz îndrăgostit de nefericita Lili. Îşi urăşte în egală măsură tatăl (un fel de mahăr). Grasu e un materialist convins, obsedat de femei, el echilibrează (în relaţia cu Faianţă) rolul terestrului. Antitetici dar complementari, Faianţă şi Grasu sunt surprinşi bine de autor: în timp ce Faianţă priveşte stelele, Grasu urmăreşte muşuroiul de furnici, ridicând, fiecare pentru sine, problematici existenţiale. Vicios şi suficient, Grasu îşi închipuie crima perfectă, nu crede în Dumnezeu dar nu ştie ce e un ateu. Deşi dependent de carnal, Grasu, devine, la un moment dat, vocea întregului grup atunci când constată parcă în numele tuturor: „… din oraşul de unde parcă nu mai pot scăpa… spre viitorul ca o grămadă de resturi…” (p. 132). Grupul include şi un ţigan (Slăvilă) şi un evreu (Manase) alături de un student la medicină (Gelu), reprezentând, fiecare, acceptarea diversităţii, toleranţa, deşi fac multe glume xenofobe. Papuccinno citeşte Eminescu ( Mişulică), Abraşa fură maşini şi se închipuie erou de filme; toţi îşi dau cu părerea, stau la taclale în dubă sau pe terase, se droghează din cauza lipsei de perspective.  În starea aceasta ei văd „totul ca într-un album despre România…” (p.238), recunosc deja în cei mai tineri, ca şi în cazul lor, dezorientarea: „s-ajungă ca noi, să nu ştie pe unde s-o ia?” (p. 246). Debusolaţi şi pierduţi pentru societate ei recurg la singura salvare: imaginaţia care se conturează în cele din urmă printr-un jaf la care iau parte, devenind, iluzoriu, muşchetari („toţi pentru unu”). Finalul romanului prezintă aceşti muşchetari ai ţării lor imaginare înecaţi în deziluzie şi porniţi pe calea iluziei sfârşelii. Arma lor împotriva noilor realităţi, a limitelor pe care nu le pot pricepe, e râsul (- plânsul), de aceea romanul se străduieşte per ansamblu să producă zâmbete, pentru aceasta bancurile: „Râsul distruge limitele asemenea vijeliei albe. Râsul este cea mai puternică, mai periculoasă şi mai de temut armă. Ea anulează orice limită”. (p. 162). Nu întâmplător drama personajelor începe de la capitolul Noi, când un personaj constată: „bă, am uitat să râdem”. Grav şi cumva patetic, autorul constată şi pentru personajele sale în Epilog că „ne zbatem irosiţi” – o trăsătură a noii degeneraţii…

       Din păcate romanul suferă din cauză că autorul alege calea prozei facile, uşoare, urmărind senzaţionalul şi succesul de cititori prin infuzia simplă de clişee. Asemenea altor colegi de degeneraţie, Constantin Popescu dă senzaţia că „aruncă” în text episoade şi scene, dialoguri, lipite în grabă, fără nici o greutate estetică. Pălăvrăgeala gratuită a personajelor din prima jumătate a romanului seamănă cu o simplă transcriere a unor dialoguri adolescentin-libertine, recurente şi răsuflate. În a doua parte a romanului, elucubraţiile şi peroraţiile sunt înlocuite cu irealitatea gesturilor personajelor, până şi cele extreme fiind regăsibile în fiece film cu buget redus. Cam asta e şi senzaţia: că ai citit un roman… cu buget estetic redus. În prima parte cititorul va avea nevoie de răbdare, dacă e unul profesionist. Romanul suferă din cauza unei inconsistenţe majore. Nu are „greutate”. Mă întreb cum va fi citit romanul acesta peste zece ani, când argoul va fi altul şi codurile limbii adolescenţilor se vor fi schimbat? Trebuie să recunosc însă că C. Popescu scrie bine (şi mai ales uşor!), e coerent, evită bine capcanele exprimării, scrisul lui e fluent şi curat. Dacă ar scrie un roman grav, fără exagerări dialogale (care dă senzaţia inconsistenţei, grabei, delăsării etc. ), altfel spus muncit, solid, într-un cuvânt: dens, ar fi foarte probabil liderul noii generaţii de prozatori.

       Romanul Mesteci şi respiri mai uşor… se vrea istoria (isteria) unei degeneraţii care nu caută să înţeleagă cauzalitatea, ci doar constată şi imaginează rezolvări. Ratarea eroilor nu apucă să fie conştientizată şi asumată pentru că se topeşte, ca de fiecare dată, în iluzie. Iată, deci romanul (dez)iluziilor unei degeneraţii.