Sex şi violenţă în literatura pentru minori,

                                                                  sau despre cum habarnaveti

                                                                                                            de Miron Ghiu-Caia

            Fiind din start snobi deci preţioşi, paranoici deci pretenţioşi si automat isterici deci atenţi la detalii, de ce n-am considera o anumită literatură pentru copii doar un precursor (ca la droguri) pentru literatura pe care unii dintre noi o consideră serioasă, singura de luat în seamă. Ne mascăm in marcheşi, coeli, heşi şi cafci, derizzi şi fucolţi, uitând că de cele mai multe ori suntem lectori înainte de a scrie corect.

            Dacă tot vrem să ne situăm la marginea sensibilă, deci voalată, a convenţiei textuale, acolo unde nu e loc de Geims Giois (cunoscut unora ca J.J., şi tratat ca atare), şi artisticăraia stilistică nu are timp şi loc să respire, de ce să nu regresăm mental, şi să înaintăm calitativ către imaginarul destinat copiilor?

            De cele mai multe ori Tom Soier, Hacălberi Fin, Cântareţii din Bremăn, Ivan Turbincă, Pinochio, Muc Cel Mic, Morcoveaţă, Nils Holgherson, Pumucli, Guguţă, Iepuraşul Emanoil, Alis sunt personagii pe care le uităm, voit sau nu, le lăsăm naibii memoriei colective, dar nu trebuie să uităm că ele atârnă mai greu decât semi- sau sferto-fantoşele cu care funcţionăm mai târziu. Dacă ar fi să vorbim într-un anumit codaj lingvistic, toată grădina zoologică de mai sus e mai „vero” decât mulţi îngrijoraţi şi depresivi care ne bântuie în epocă adultă.

            Astăzi am adăugat un personaj nou colecţiei noastre de timbre – Habarnam, unul dintre primii care ne învaţă cum e cu viaţa şi cu jocurile de cuvinte. Fără să ne dăm seama, el ne arată drumuri şi ne spune lucruri. Veţi zice savanţi – da, dar toate cărţile astea sunt scrise de oameni maturi, deci „ciocu’ mic”. Greşit. Puţini pot scrie pentru copii fără să o dea în diverse (nu mă pot abţine – a fost un pseudo-citat din Paraziţii). O să vă miraţi, copiii înţeleg, chiar dacă la anumite vârste singura lor manifestare artistică evidentă este să deseneze „melci gazoşi”, să dea cu ciocanul în pereţi sau să facă pipi la plante... Cine nu înţelege să-i dea un log-off...

            După care devenim interesanţi şi sugem fiecare informaţie care ne pică sub mână, citim cu lanterna şi pictăm pereţii. În esenţă, mă rog, începem să ne stricăm ochii.

            Habarnam e din acea categorie care scrie „S”-ul invers. El înţelege pe dos, imită tot ce prinde, îi cad bucăţi de soare în cap, cântă, pictează şi scrie versuri (genială rimă câlţi – mâlţi, sau bâlţi – pentru că, nu ştiaţi? – ceea ce produce actul de a cobâlţâi se numesc bâlţi). Pentru Habarnam tot ce există are sens şi explicaţie, el funcţionează în regim de evidenţă a percepţiei. Fiind pe dos, ce-i în căpuşă e şi în guşă, el este probabil singurul personaj care este simultan timpului său, vreodată. Fie că transmite informaţii, fie că se prinde imediat inventând o tâmpenie care i se pare perfect logică. I’ll say it again. Habarnam e cel mai adevărat dintre noi. El funcţionează pe sistemul calcului ontologic: what you see is what you get. Lui toate i se par normale şi nu se întreabă de două ori. Deţine tehne-ul, foloseşte tot ce îl înconjoară, şi dacă ar înţelege că pentru cineva „serios” el este aberant, probabil s-ar împăca instantaneu cu ideea. El este folosof înainte de toate. Şi folosofia e o treabă, o să vă explic şi asta dragii mosh-ului sau ai pogo-ului...

            Habarnam e punker-ul perfect. Aude ceva? Se bagă. Înţelege el după ce i se explică? E acolo. Nu are nici o problemă pentru că e cinstit faţă de tot ce îl înconjoară. Percepe realitatea în priză directă. El funcţionează după principiul „hey-ho / let’s go”, adică punkul după ramone. Spuneţi-i Habarnamului din voi de „Ramones” şi el vă va explica perfect justificat că ramonele sunt o organizaţie de fete care-şi petrec toată viaţa prin baruri şi petreceri. Ramonele n-au nici o problemă, pentru că sunt punk. Meri Crismăs.

            Lucrând la cadoul pentru Ana-Maria împreună cu Sebişor am realizat ce importanţă are pentru noi toţi Habarnam, luând totul pe bune, ad literam. Cadoul constând într-una bucată perete din componenţa dormitorului proprietate personală umplută cu spray-ul într-un mod mai mult sau mai puţin moronic, am avut ceva revelaţii (nu citez din Paraziţii pentru că există o limită a bunului simţ, domnilor, suntem o instituţie de cultură, chiar dacă aveam citatul perfect în piesa „Necomercial” de pe „Irefutabil” – găsiţi-l voi). Orice „poignée” poate fi explicat. Ne-am dat seama cum ar trebui să reacţionăm noi la peretele ăla grafitat dacă am recunoaşte public deci privat că suntem habarnami. Singura reacţie cu adevărat punk ar fi fost, de acord amândoi, să ne băgăm picioarele în ele de citate şi să luăm, fruuumos, spray-ul negru şi să scriem cu litere cât pruncul „Punk’s not dead”. După care, drept urmare a acceptării până la capăt a realităţii convenţiei noastre habarnamice, să spargem câte ceva din casă, să vindem computerul şi ce mai găsim, să luăm toţi banii cu noi şi să lăsăm cheia la Nea Iulică, scumpul vecin cu aragazul tremurând de la bas. În argou închis “să ne doară la carbastan”. Să plecăm în lume şi să zicem ca habarnam – „Ce nevoie am să născocesc lucruri adevărate?”. Am înţeles şi atât. Putem duce, însă, punk-ul? Putem să habarnavem? And now - citat închis.

            Cam asta ar fi treaba. Fiind vorba despre punkul premergător snobismului, acest articol a fost scurt ca o piesă de-a băieţilor. Maximum două minute. Şi, de data aceasta titlul este într-adevăr de exploatat.

            Poate ne vom întoarce. Poate vom explicita. Poate nu. Poate da. Poate da. Nunu?