Proiect de piatră funerară

de Petre Cubin

Se sculă, ca de obicei, la ora 7 dimineaţa, merse în beciul casei vechi şi umplu cana verde din tablă zmălţuită cu boabe de porumb pe care le aruncă în curtea de păsări, luă o sticlă de plastic pe care o umplu cu apă proaspătă şi apoi o goli în vasul de ceramică cu găuri prin care găinile să bea apa fără s-o murdărească iar puii mici să nu se înece, deschise cele trei uşi ale încăperilor unde, cocoţate pe stinghii, se odihneau cele cîteva găini care se repeziră cotcodăcind bucuroase să mănînce şi să bea în aerul răcoros de martie. Ca o prevestire a unor timpuri mai bune, soarele se ridica peste colţul pădurii colorînd în nuanţe de la roşu aprins la roz delicat jumătate din „ilustraţia cu pădure sub cerul albastru” pe care o vedea, ca şi acum, în fiecare dimineaţă cînd era senin şi privea spre capătul dinspre răsărit al curţii. Îmbrăcă o scurtă de stofă mai groasă pe care o moştenise de la tatăl său şi care prin cele cîteva lucruri pe care i le lăsase ca şi prin cele făcute de mîna acestuia în curte: sădirea viţei de vie şi plantarea celor două sute cincizeci de pomi fructiferi, betonarea suporţilor de fier pe care era întinsă sîrma ghimpată sau supravegherea construcţiei casei noi de la temelie pînă la acoperiş, îl simţi trăind încă aproape de el şi porni să vadă ce se mai întîmplă prin curte. Străbătu astfel grădina de legume, care acum era o simplă întindere de pămînt, curăţată de resturile vegetale din toamnă, pe care se vedeau încă şanţurile unde fuseseră plantate roşiile, via mică cu viţe de altoi adusă de naşul său care lucrase la staţiunea de cercetări viticole de la Constanţa, şi căreia nu îi mergea prea bine fie din cauza locului diferit de cel de baştină, fie din cauză că via altoită are nevoie de stropiri dese şi de alte lucrări mai pretenţioase pe care nu avea nici timpul şi nici cunoştiinţele să le facă.

Trecu pe lîngă arbuşti: zmeură, coacăze negre şi roşii, afine, cătină, toţi aflaţi în suferinţă din cauza secetei din anul precedent şi întîlni primii pomi fructiferi: caişii şi cireşii. Unul dintre cei mai mari caişi, lovit de apoplexia caisului, o boală destul de comună la caişi, zăcea pe pămînt acoperind cu ramurile necurăţate o suprafaţă destul de mare. Mugurii celorlalţi caişi şi ai cireşilor erau rotunzi şi frumoşi, gerul iernii trecute nu părea să îi fi afectat deloc. Prunii erau plini de lăstari care porneau de la baza trunchiurilor, aceştia trebuia tăiaţi ca şi ramurile care se îndesiseră prea mult. Cînd sunt prea rămuroşi, pomii păstrează mai puţine fructe.

Pe sub toţi pomii creşteau tufe de căpşuni presate de ultima zăpadă aproape de pămînt; în curînd, urmau să-şi ridice din nou capetele spre lumină. Urmau merii, ale căror ramuri mai joase fuseseră scurtate de iepuri, cîţiva dintre cei mai tineri fuseseră aproape complet ronţăiţi de ei apoi piersicii, care după zece ani de la plantare se uscau într-un ritm mai rapid decît se prindeau puieţii tineri.

Urma via ale cărei coarde fuseseră trîntite la pămînt după ce nişte hoţi le furaseră barele de susţinere cu un an înainte. Chiar şi nelucrată, dăduse o recoltă destul de bună.

Coborî o pantă uşoară peste terenul unde vara creştea lucerna şi intră în liziera de salcîmi. Salcîmii îi plantase împreună cu tatăl său şi prin tăierea lor spera să înlocuiască suporţii de fier furaţi din vie.

Ieşi din curte prin portiţa din scînduri de brad. Traversă drumul de pămînt care urmărea marginea pădurii şi intră în pădure. Aici era mai adăpost, nu mai bătea vîntul, iar pe jos, de sub stratul gros de frunze, începuseră să se ivească viorele, toporaşii şi alte flori ale căror denumiri nu le cunoştea.

Culese cîteva flori albastre din care făcu un bucheţel, se întoarse pe acelaşi drum pe care venise, intră în casa nouă şi puse bucheţelul într-o glastră mică, albă, în care turnă apă limpede.

Apoi se aşeză liniştit la biroul lui din camera mansardată şi începu să scrie pe nişte coli subţiri de hîrtie cu un pix cu pastă albastră:

Proiect de piatră funerară

Mi-ar plăcea ca pe piatra mormîntului meu să nu fie scris ca pe mormîntul poetului roman Ovidiu, care îndeamnă trecătorii să se roage pentru dînsul sau ca pe crucile albastre din cimitirul vesel de la Săpînţa, care povestesc întîmplări mai mult sau mai puţin hazlii. Nu doresc să fie notate realizări, titluri dobîndite sau date biografice exacte ca pe diverse alte monumente funerare, ci mai degrabă:

„Trecătorule care, din întîmplare sau nu, te-ai oprit în faţa acestei pietre, cel care zace dedesubt s-a gîndit la tine şi s-a rugat pentru tine încă de cînd era în viaţă şi a dorit ca atunci cînd vei citi aceste rînduri să închizi ochii şi, pentru cîteva clipe măcar, să încerci să fii fericit. În loc să te gîndeşti la omul simplu care a fost, aminteşte-ţi cîteva lucruri dragi ţie, cum ar fi: chipul celei sau celui care te-a crescut, jocul care îţi plăcea cel mai mult în copilărie chiar dacă acesta nu era, poate, decît o scîndurică pe care înfigeai o sîrmă cu o hîrtie drept catarg şi îi dădeai drumul să plutească pe pîraiele vesele ale primăverii, lumina zilelor toride de vară sau zbuciumul valurilor mării izbite de diguri, ochii celui care te-a iubit sau care te iubeşte, prima zi de vacanţă, o carte, un cîntec, un tablou, o poezie, un gînd, orice care ţi-a făcut sau îţi face plăcere. Şi dacă nimic din toate astea nu îţi aduce alinare, priveşte arborii de lîngă tine şi lasă vîntul care le face frunzele să tremure să-ţi mîngîie faţa la fel cum ţi-ar mîngîia-o cineva drag şi sigur, te vei simţi mai bine.”