11 elegies by Nichita Stănescu English version


The First Elegy

The Second Elegy, Getica

The Third Elegy

The Fourth Elegy

The Fifth Elegy

The Sixth Elegy

The Seventh Elegy

The Eighth Elegy, Hyperboreeana

The Elegy of the Egg, the Ninth

The Slit-Man

The Tenth Elegy

The Eleventh Elegy



11 elegii de Nichita Stănescu Romanian version


Elegia întâia

Elegia a doua, Getica

A treia elegie

A patra elegie

A cincea elegie

A șasea elegie

A șaptea elegie

Elegia a opta, hiperboreeana

Elegia oului, a noua


Elegia a zecea

A unsprezecea elegie



11 Elegies

                                       by Nichita Stănescu


The First Elegy

               Dedicated to Dedalus, the founder of the famous line of artists, the dedalians



He begins with himself and ends

with himself.

He is not announced by any aura, he is not

followed by the tail

of any comet.


From him nothing comes through

outside; this is why he does not have a face or

a form. He would resemble, to some extent,

a sphere,

which has the most possible body

wrapped in the tightest possible

skin. But he hasn`t even as much skin

as the sphere.


He is the perfect inside-


though without borders,

he is profoundly limited.

As for being seen,

he is not.


He is not followed by the history

of his own movements, as

the print of the horseshoe faithfully


the horses...




He does not even have a present,

although it is difficult to imagine

how he doesn`t have one.


He is the perfect inside,

The inside of the point, more packed

in himself than even the point itself.




He does not run into anybody

and anything, because he does not offer

anything outside

through which he could be runned down.




Here I sleep, surrounded by him.


Everything is the opposite of everything.

But nothing opposes him, and

much less denies him.


Says No only the one

who knows the Yes.

But he who knows everything,

At No and Yes his pages are torn out.


I don`t sleep here alone.

There is also the long line of men

whose name I bear.


The line of men populates

one of my shoulders. The line of women,

the other.

And they don`t have enough space. They are

the unseen feathers.


They beat their wings and they sleep-


in the perfect inside,

that begins with himself

and ends with himself,

not announced by any aura,

not followed by the tail

of any comet.



The Second Elegy

                                   for Vasile Parvan


In every tree stump they placed a god.


If a stone split, a god

was quickly brought and placed there.


It sufficed for a bridge to fall

and it was replaced by a god,


or, on the streets, a hole would appear in the pavement,

and a god was placed inside.


Oh, do not cut your hand or leg

by mistake - or deliberately.


They will place at once a god in the wound,

as everywhere else, as all over the world

they will put a god there

in order for us to worship him, because he protects

everything that separates from itself.


Be careful, warrior, do not lose

your eye, or they will bring a god and they will place him in your socket,

and he will stay there, petrified, and we

will move our souls in order to praise him...

And even you will stir your soul

praising him, as you would praise strangers.



The Third Elegy

                         Contemplation, time-crisis and again contempation


I. Contemplation

If you wake up,

This is how far you can go:


Suddenly the eye becomes empty inside

like a tunnel, the vision

becomes one with yourself.


This is how far the vision

can get, if it awakens:


Suddenly it empties itself, like

a lead pipe through which

only the blue travels.


This is how far the awaken blue

can get:


Suddenly it becames empty inside

like an artery without blood,

Through which the floating

landscapes of sleep can be seen.


II Time crisis

Oh, brief sadness, greenish insect,

you, tender eggs, inhabiting the core of a broken

asteroid; covered by my palms

to be reborn in another décor.


The room spills through the windows

and I can not hold it back it in my open eyes.


A war of blue angels, with charged spears

happens in my irises.


I mingle with the objects to the bone,

in order to stop their start,

but they hit the windowsills as they continue to float

to a different configuration, further away.


Oh, brief sadness, a sphere of vacuum

remains around me.

I stay in the middle of it and, one by one,

the eyes from my forehead, from my temples, from my fingers

open up.


III Contemplation

Suddenly the air howls?

Shakens its birds down on my back

and they stick onto my shoulders, onto my spine,

they occupy everything and they don`t have any more room.

On the back of the big birds

stick the others.

Quivering ropes pull them,

aquatic plants.

I can`t even stand upright,

fallen, over phosphorescent stones,

I hold on the pole of a bridge

arched over non-existent waters.

The river of birds with their beaks stucked

onto each other`s back, stirs

overflowing from my back,

towards a frozen, unblackened sea:

River of dying birds,

on which barbarians will launch

pointed boats, migrating continuously towards

Northern, deserted lands.


IV Time crisis

as if a grave would brake out

and flow downstream

its mistery?


But, rather, it,

the sight, holds us on its end,



Sucks us as much as it can

seeming to show us

the angels of the trees and of the other



The trees see us,

not we them.


As if a leaf broke out

and a pond of green eyes

would flow from it.


We are fructified. We hang

On the end of a sight that

Sucks us.


V. Contemplation

In a flash a world would show up

faster than the time of letter A.

I know only this: that it existed, although

the sight behind the leaves couldn`t see it.


I was falling back in the state of a human being

so swiftly, that I was bumping

into my own body, painfully,

astonished to find that I had a body.


To fill the pipes of my arms

I was stretching out my soul, towards one side,

and, then, towards the other.

same for the globe above my shoulders,

and my other body parts, as well.


I was straining to remember

the world that I understood in a flash,

and that punished me to struggle into this

slow-speaking body.


But I couldn`t remember anything.

save this-that I touched

something else, Someone else, Somewhere else,

which knew me and rejected me.


Gravitation of my heart,

recalling all the meanings,

again and again. Even you,

slave of magnets, thought.



The Fourth Elegy

                                  The fight between the visceral and the real

Defeated outside,

the Middle Ages have retreated to the

red and white hermitages of my blood.

They have retreated to the cathedral with pulsating walls,

throwing and re-absorbing continuosly the believers,

in an absurd circuit,

in an absurd zone,

feeding itself on big moon chunks,

in its desire to exist

biting them secretely, at night,

while the eyes of the world are sleeping

and only the teeth of those who talk in their sleep

can by seen in the darkness,

as a rain of asteroids


rising and falling.

Defeated outside,

the Middle Ages have retreated into me


my own body does not

understand me anymore


my own body hates me,

in order to exist further

hates me.


it rushes to collapse

in sleep,

every single evening,

and in wintertime

surrounds itself more and more

with layers of ice,

shivering and knocking me and

diving me deep into itself,


to kill me in order to be free

and not killing me

in order to be lived, at least, by someone.




But everywhere inside myself are pyres


and wide, black processions

with halos of pain.


Pain of splitting in two of the world

in order to come to my eyes, a pair.

Pain of splitting in two of the sounds

of the world,

in order to hit my eardrumps, a pair.

Pain of splitting in two of the odours

in order to touch my nostrils, a pair.

And, you, oh you, internal recomposition,

you fitting the halves,

similarly broken,

with slow flame, so slow,

that its rising

lasts almost a lifetime,

to set on fire the pyres, the awaiten,

foreseen, redemtive,

lighting of the pyres.



The Fifth Elegy

                                The temptation of the real


I have never been angry on the apples,

because they are apples, on leaves because they are leaves,

on the shadow for being a shadow, on birds for being birds.

But the apples, the leaves, the shadows got mad on me.

here I am, brought before the court of leaves,

the court of shadows, apples, birds,

round courts, aerial courts,

thin courts, cool courts.

Here I am condemned for my lack of knowledge

for my boredom, for my disquietude,

for my stillness.

sentences written in the language of kernels.

indictments sealed with

bird entrails

cool grey penances, decided for me.

I stand up, barehead

I try to decipher what I am supposed to get

for my ignorance?

and I can`t, I can`t decipher


and this state of spirit, itself,

gets mad on me

and condemns me, undeciphrable

to a perpetual waiting,

to a tension of the meanings in themselves,

until I take the shape of apples, leaves,





The Sixth Elegy



I stand between two idols and I can not decide

Which one to choose, I stand

between two idols and it`s slowly raining,

I can not choose either of them,

In the waiting, the idols are petrified

by the slow rain. I stand

And I can not choose between

Two pieces of wood, ant it rains and I can not choose

In the rotten rain. I stand,

And the woods, the two of them, show their

Ribs whittened by the slow rain.

I stand between two horse skeletons

And I can not choose either, I stand

And it is slowly raining, melting the earth,

Under the white bones, and I can not choose.

I stand between two pits and it is slowly raining

And the water bites the earth with the teeth

Of a hungry rat.

I stand with a shovel in my hand, between two pits,

And I can not, in the slow rain,

Choose the one that I will cover first

With the earth bitten by the slow rain.


The Seventh Elegy

                                           The option to the real


I live in the name of leaves, I have nervures,

I change the green for yellow and

I let myself killed by the autumn.

In the name of stones I live and I let

myself cubically beaten on the roads,

traveled by fast cars.

I live in the name of apples and I have

six pits spat through the teeth

of the young girl with her thought

lost at slow vinyl dances.

I live in the name of bricks

with bracelets of mortary stucked

on each wrist, while I embrace

A possible yolk of existences.

I will never be sacred. Much,

too much I have the imagination

of other concrete forms.

And I don`t have time, because of this,

to think

of my own life.

Here I am. I live in the name of horses.

I neigh. I jump over tree stumps.

I live in the name of birds,

but mainly in the name of flight.

I think that I have wings, but

They can`t be seen. Everything is for the flight.


in order to support what it is

with what it will be.

I stretch out a hand, that has instead of fingers,

five hands,

that has instead of fingers

five hands,

that has instead of fingers,

five hands?


Everything in order to embrace

in detail, everything,

in order to touch the unborn views

to scratch them to the blood

with a presence.


The Eight elegy, Hyperborreana


Then, seeing the fixed things of my being

she told me:

I`d like us to flee to Hyperborrea

and give birth to you alive,

like the hind, on the snow,

as she runs and howls

with long sounds hung by the stars of night.


To the old with us, to ice!

I will strip off my body

and I will plunge into the waters, with my soul,

taking for its borders

the sea creatures.


The ocean will swell, of course, will swell

until each of its molecules

will be as large as a deer`s eye,

or much larger,

as large as the body of a whale will be.


I will dive into such a blown-up water,

bumping into the Brownian waterscapes,

moving like a spore, desperately,

zig-zagging; struck by

big, dark, cold, molecules,

disciples of Hercules.

unable to drown,

unable to walk or fly-

only zig-zaggging, and zig-zaggging and zig-zaggging,

kin to the fern

through the fate of a spore?


I would like to run together with you in Hyperborrea

and give birth to you alive

howling, running, crushed by the cogs

of the blue sky,

on the ice cracking into icebergs

scattered beneath the blue sky.




Suddenly she lit a light,

close to her knee, vertical,

under a red hat



She tossed near my ankle a book

written in cuneiforms.

angels pressed like flowers

were scattered broken on the platforms.


Darken angels between the letters

between the page above and that below,

thin, with no water inside them and chilled,

with a terrible blade?


In order to cut with them

my glances, grown from me against my will

my rough sadness, manly toga,

with an ice fibula, I clasp.


There at Hyperborrea, there-she told me,

and clinging onto each other`s back

with our right arm, the unflying one,

we will dive into water under the ice.


Hyperborrea, mortal zone,

of the masters of the mind,

place of birth of stone children,

from which only saints are carved.


Hyperborrea, white-black,


revelation, sadness,

running and groping in the dark.




She suddenly lifts her head:

above her white globes are running

and the clouds brake apart in green strips.


A sphere looms with dark sides like mountains,

on which the birds fixed in their beaks,

with a heavy clatter of wings, are spinning it.


Surely, the ideal of flight came to completion here.

We can see big storks stuck in the rocks

moving slowly. We can see

huge eagles, with their heads buried into stones,

deafeningly beating their wings, and we can see

the largest bird of all

its beak like a blue axle,

around which is revolving,

with four seasons, the sphere.


Surely, the ideal of flight came into completion here.

and a greenish aura foretells

a much more fierce ideal.


The elegy of the egg, the ninth


In a black egg I am being warmed

by the expectation of the flight living inside me;

stays one next to the other, inseparable,

the self next to the self.

The feeling of a wing drips on my back,

the sensation of an eye is searching for a socket.

Oh, you, great darkness,

you, disgusted petrified birth.

An idea sits on me and

is hatching me, maternally.

Now everything that is is

a round, firm warmth.

A kind of beak springs from me

all directions at once and suddenly.

Refuses to be an obelisk

the curved, intimate spine.

I crack the shell of my skin, burned

stuck directly on to my soul,

in order to remain unreturned,

the first attempt to walk.

The black shell jumps all over, oho!

Larger, I find myself, and unflewn,

stuck to that whereto,

with a ceiling around me augmented.

I take out eyes with unreal sights

to the right, to the left, up and down,

giving birth to animals-kings,

who know how to die, beautifully.

I pull a irised, bony feather,

it touches the concave blackness.

The black shells jump, suddenly,

and here I am again, delicate,

enclosed in a larger egg,

hatched by a larger idea,

half yolk, half bird,

in a game with stolen steps.

Great egg! Shouted syllable

in a perpetual growth, wrenched

a ceilingless stalactite,


Concentric eggs, black, broken,

one at a time, one by one.

Baby bird rejected in flight,

coming through egg after egg,

from the center of the earth to Alcor,

in a rhytmic, dilated, echo.

The self tries to get out of the self,

the eye from the eye, and always itself on itself

falls like a black snow, of heaviness.

From an egg into another larger one

endlessly you are born, unflewn

wing. Only from sleep

are you able to awake-

from the shell of life, no one,




The slit-man

                            Dedicated to Georg Wilhelm Friederich Hegel


The slit-man has remote origins.

He comes from outside:

from outside the leaves,

from outside the protective light

and even

from outside himself.


Coming he is born.

So, he fills himself

with the deformed images

hanging in tatters over the edges

of existence; or, even simpler,

he sniffs out the existence

and comes into being by allowing himself

to be consumed by it.


It is not clear who eats whom.

The slit-man casts large pyramids

of void

over the deserts.


He comes close, closer.

He meets the sphere and

he has the vision of the air and

the simooms.


He eats a leaf,

But eats it from inside.

Outside he is a belly

and inside he is a teethful mouth.

It is not clear who eats whom.

The slit-man circles the world

and exists just long enough to learn about

his existence.


The souls of the dead

are the earth atmosphere.

We breathe their souls;

theirs souls stick a finger

deep into our breathing.

The slit-man dies

In order to learn about death.

He lets himself be breathed

and at his turn


the animated and inanimated objects

as if they were air.


It is not clear who breathes whom.

History coagulates into solemn words:

the future takes the shape

of a speech

uttered by mouths

much more perfect than ours.


The earth of "to be"

Draws its air from the earth

of "not to be".

It is not clear who breaths whom.


The slit-man comes and sees.

It is not clear whether between his eye

and the eye of the things

there is any space for vision.


Slit-man`s retina is stuck

to the retina of things.

They see each other,


one by the other

ones by the others,

others by the others,

the others by themselves.

It is not clear who sees whom.


There is not enough space for signs,

for directions,

Everything sticks to everything.


The slit-man comes from outside,

he comes from beyond and even

from further than beyond.

Once arrived, it is not clear who arrived

and who really is from beyond,

and even from further than beyond,



Everything sticks to everything.

belly to the belly,

breathing to the breathing,

retina to retina.


The tenth elegy

                                                I am


I am sick. A wound hurts me, trampled

by hooves of running horses.

The invisible organ

without a name,

the unhearing, the unseeing,

the unsmiling, the untasting, the untouching,

the one between eye and eardrum,

the one between finger and tongue;-

-vanished at the same time with the evening.

The sight comes first, then a pause,

There is no eye for what comes next,

then comes the smelling, then pause,

there are no nostrils for what comes next;

then the tasting, the humid vibration,

then again a gap,

then the eardrums for the languid

movements of an eclipse;

then the touching, the caressing, the sliding

on a vast wavelet

the frozen winter of movements

forever covered by snow.

But I am sick. I am sick of something

Between hearing and seeing,

A kind of eye, a kind of ear,

Uninvented by the ages.

The body, a branch without leaves,

The deerlike body

Rarefying in free space

According to the laws of bone-left exposed

The delicate organs of my sphere

Between sight and hearing, between tasting and smelling

Extending walls of silence.

I am sick with walls, with demolished wall,

With an eye-eardrum, with a smell-bud.

I have been airily trampled

by the abstract animals,

fleeing in fear from abstract hunters,

fearful of an abstract hunger,

their screaming bellies have roused them

from their abstract hunger.

And they passed above the organ unclothed

with flesh and nerves, with eardrum and retina,

left to the mercy of the cosmic void,

left to the divine mercy.

Slanted organ, stretched organ,

Organ hidden in ideas, like the humble rays

in the sphere, like the bone named calcaneum

in the heel of Achilles,

struck by a mortal arrow; organ

fluttered outside

the strictly marmoreal body,

accustomed only to dying.

Here I am, sick with an imaginary wound

stretched between the Pole Star

and the Canopus, the star Arcturus

and the star Casiopeea of the evening sky.

I am dying of a wound that did not fit

My body ready for wounds consumed in words,

paying a tribute of rays

At the custom houses.

Here I am, stretched out over the stones, I moan,

the organs are broken, the maestro,

oh, he is mad because he suffers

from the entire universe.

It hurts me that the apple is an apple,

I am sick of pips and stones,

of four wheels, of the thin rain,

of asteroids, of tents, of stains.


My organ called grass has been grazed by horses,

My organ called bull has been slaughtered

by the toreador and ziggurat lightning

which you, arena, possess.

My organ cloud has melted

In torrential, rapid rains

In order to achieve completion,

you always drop your organ winter.

The devil and the verb hurt me,

the copper hurts me, the milkweed,

the dog hurts me, the hare and the deer,

the tree, the plank and the décor.

The center of the atom hurts me,

and that ribs that keeps me at distance,

through my bodily limit,

from the other bodies,

and the heavenly bodies.

I am sick. A wound hurts me

I carry it on a tray

like the death of Saint John

in a dance of fierce glory.

I cannot bear what is not seen,

what is not heard, not tasted,

what is not smelled, what does not fit

in the narrow, skeletical embrainment

of my individual, made visible in the simple world,

suffering no other deaths

other than those invented by himself to happen.

I am not sick with songs,

but with broken windows,

Of the number one I am sick,

because it cannot divide anymore,

into two breasts, two heels,

two running legs

unable to stand still.

because it cannot divide into two eyes,

into two wanderers, two grapes,

two roaring lions and two martyrs

reposing on their pyres.



The eleventh elegy

                                            Entry into spring labors

Heart larger than the body,

springing from all directions at once

and collapsing from all directions back

onto the body,

like a destructive rain of lava,


you, content larger than the form, this is

knowledge of the self, this is why

matter is born out of itself, in pain,

in order to be able to die.

Dies only he who knows himself.

only he who is his own witness

is born.


I should run, I said to myself,

but for this, first, I should turn

my soul towards

my unmoving ancestors,

withdrawn into the towers

of their own bones,

like the marrow,


as things brought to conclusion are.


I can run, because they are in me.

I will run, because only what is motionless

in itself can move,

only he who is alone in himself

is accompanied; and knows that, unreavealed, the heart

will more strongly collapse towards

its center,


broken up into planets, will accept the invasion

of animals and plants.



will lie stretched under the pyramids

as if below an alien chest.




Everything is simple, so simple

that it becomes incomprehensible.


Everything is close, so

close, that it draws back behind the eyes,

and can no longer be seen.


Everything is so perfect

in the spring,

that only by surrounding it with myself

I become conscious of it.

as of a sprouting of grass, confessed by words

to the mouth that speaks them,

confessed by the mouth to the heart,

by the heart to its core,

which in itself is motionless,

like earth`s core stretching around itself

an infinity of gravitation`s arms-

attracting towards itself everything, and all at once

in such a strong attraction that movement

escapes through its arms.




So, I will run, in all directions at once,

I will run after my own heart,

like war-chariot driven

simultaneously from all directions

by a herd of whipped horses.




I will run until the run, the chase itself

overtakes me and moves away from me

as the fruit-skin from the seed,

until running runs within itself, and stops.

and I will collapse like a young man

meeting his lover.





And after I have made running

overtake me, after moving

in itself will stop

like a stone, or

rather like the quicksilver behind

a mirror`s glass,

I shall watch myself in all things,

I shall embrace with myself,

all things at once,

and they, will throw me back

long after all that was thing in me

has passed back into things.




Here I am

remaining what I am,

with flags of solitude, with shields of cold,

running back, towards myself,

tearing myself from everywhere,

tearing myself from in front of me,

from behind me, from my right,

from my left, from above me,

and from beneath me, leaving from everywhere and

everywhere offering signs of rememberance:

to the heaven: stars,

to the earth: air,

to the shadows: branches with leaves on it.




strange body, assymetrical body,

astonished at itself

in the presence of the spheres,

astonished standing in front of the sun,

patiently waiting for the light

to grow a body made-to-measure.




To lean on your own land

when you are a seed, when winter

liquefies its long white bones

and spring rises.


To lean on your own land

when you, man, are alone, when you are haunted

by un-love,

or simply when winter

decomposes and the spring

moves its spherical space

like a heart

from within itself to the borders.


Purified to enter

the labors of spring,

to tell the seeds that they are seeds,

to tell the earth that it is earth!


But before everything,

we are the seeds, we are

those who are seen from all directions at once,

as if we lived right inside an eye,

or a field, where instead of grass

glances grow-and us together with ourselves,

suddenly, hard, almost metallic,

we mow the blades of grass, in order for them to be like

the other things

among which we live

which were born

from our heart.


But before everything

we are the seeds and we prepare

to throw ourselves out of ourselves in something else

much higher, in something else

that bears the name of spring...

To be inside the phenomena,

always inside the phenomena.


To be a seed and to lean on

Your own land.


English translation by Paul Doru Mugur


Elegia întâia

                    Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor




El începe cu sine și sfârșește

cu sine.

Nu-l vestește nici o aură, nu-l

urmează nici o coadă de cometă.


Din el nu străbate-n afară

nimic; de aceea nu are chip

și nici formă. Ar semăna întrucâtva

cu sfera,

care are cel mai mult trup

învelit în cea mai strâmtă piele

cu putință. Dar el nu are nici măcar

atâta piele cât sfera.


El este înlăuntrul-desăvârșit,


deși fără margini, e profund


Dar de văzut nu se vede.


Nu-l urmează istoria

propriilor lui mișcări, așa

cum semnul potcoavei urmează

cu credință





Nu are nici măcar prezent,

deși e greu de închipuit

cum anume nu-l are.


El este înlăuntrul desăvârșit,

interiorul punctului, mai înghesuit

în sine decât însuși punctul.




El nu se lovește de nimeni

și de nimic, pentru că

n-are nimic de dăruit în afară

prin care s-ar putea lovi.




Aici dorm eu, înconjurat de el.


Totul este inversul totului.


Dar nu i se opune, și

cu atât mai puțin îl neagă:


Spune Nu doar acela

care-l știe pe Da.

Însă el, care știe totul,

la Nu și la Da are foile rupte.


Și nu dorm numai eu aici,

ci și întregul șir de bărbați

al căror nume-l port.


Șirul de bărbați îmi populează

un umăr. Șirul de femei

alt umăr.


Și nici n-au loc. Ei sunt

penele care nu se văd.


Bat din aripi și dorm -


înlăuntrul desăvârșit,

care începe cu sine

și se sfârșește cu sine,

nevestit de nici o aură,

neurmat de nici o coadă

de cometă.



Elegia a doua, Getica

                                          lui Vasile Pârvan


În fiecare scorbură era așezat un zeu.


Dacă se crăpa o piatră, repede era adus

și pus acolo un zeu.


Era de ajuns să se rupă un pod,

ca să se așeze în locul gol un zeu,


ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,

ca să se așeze în ea un zeu.


O, nu te tăia la mână sau la picior,

din greșeală sau dinadins.


De îndată vor pune în rană un zeu,

ca peste tot, ca pretutindeni,

vor așeza acolo un zeu

ca să ne-nchinăm lui, pentru că el

apără tot ceea ce se desparte de sine.


Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde


pentru că vor aduce și-ți vor așeza

în orbită un zeu

și el va sta acolo, împietrit, iar noi

ne vom mișca sufletele slăvindu-l...

Și chiar și tu îți vei urni sufletul

slăvindu-l ca pe străini.



A treia elegie

                                 Contemplare, criză de timp

                                                  și iar contemplare

I. Contemplare

Dacă te trezești,

iată până unde se poate ajunge:


Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.


Iată până unde poate ajunge

privirea, dacă se trezește:


Deodată devine goală, aidoma

unei țevi de plumb prin care

numai albastrul călătorește.


Iată până unde poate ajunge

albastrul treaz:


Deodată devine gol pe dinlăuntru

ca o arteră fără sânge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd.


II. Criză de timp


O, scurtă tristețe, insectă verzuie,

voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; și de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.


Camera se varsă prin ferestre

și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.


Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,

mi se petrece-n iriși.


Mă amestec cu obiectele până la sânge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe

spre o altă orânduire.


O, scurtă tristețe, rămâne

de jur împrejur o sferă de vid!

Stau în centrul ei și unul câte unul

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.


III Contemplare


Deodată aerul urlă...

Își scutură păsările în spinarea mea

și ele mi se înfig în umeri, în șiră,

ocupă totul și nu mai au unde sta.

În spinarea păsărilor mari

se-nfig celelante.

Frînghii zbătătoare le târăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborât, peste pietre fluorescente,

mă țin cu brațele de stâlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-nghețată neînnegrită.

Fluviul de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuțite

barbarii, migrând mereu spre ținuturi

nordice și nelocuite.


IV. Criză de timp


Ca și cum s-ar sparge un mormânt

și-ar curge pe fluviu

tot misterul lui...


Dar, mai degrabă,

ea, privirea, ne ține

la un capăt al ei, fructificați.


Suge din noi cât poate,

părând a ne-arăta

îngerii copacilor și ai

celorlalte priveliști.


Copacii ne văd pe noi,

iar nu noi pe ei.


Ca și cum s-ar sparge o frunză

și-ar curge din ea

o gârlă de ochi verzi.


Suntem fructificați. Atârnăm

de capătul unei priviri

care ne suge.


V. Contemplare


Se arăta fulgerător o lume

mai repede chiar decît timpul literei A.

Eu știam atât: că ea există,

deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.


Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.


Îmi lungeam sufletul într-o parte, și-ntr-alta,

ca să-mi umplu țevile brațelor cu el.

La fel și globul de peste umeri

și celelalte-nfățișări, la fel.


Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,

și care m-a pedepsit zvârcolindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.


Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât - că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, știindu-mă, m-au respins.


Gravitație a inimii mele,

toate-nțelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar și pe tine,

rob al magneților, gândule.



A patra elegie

                                         Lupta dintre visceral și real



Învins în afară,

Evul Mediu s-a retras în chiliile

roși și albe ale sîngelui meu.

În catedrala cu pereții pulsînd, s-a retras,

zvîrlind și absorbind credincioșii întruna,

într-un circuit absurd,

într-o zonă absurdă,

hrănindu-se cu mari bucăți de lună,

în dorința lui de-a exista

mușcîndu-le pe furiș, noaptea,

cînd ochii lumii dorm


numai dinții celor care vorbesc prin somn

se zăresc în întuneric,

asemenea unei ploi de meteoriți


urcînd și coborînd ritmic.

Învins în afară,

Evul Mediu s-a retras în mine


propriul meu trup nu

mă mai înțelege


propriul meu trup mă urăște,

ca să poată exista mai departe

mă urăște.


el se grăbește să se prăbușească

în somn,

seară de seară;

și iarna

din ce în ce mai puternic se înconjoară

cu straturi de gheață,

cutremurîndu-se și izbindu-mă și

scufundîndu-mă adînc în el însuși,


să mă ucidă ca să poată fi liber

și neucigîndu-mă

ca să poată fi, totuși, trăit de cineva.




Dar peste tot în mine sunt ruguri

în așteptare

și ample, întunecoase procesiuni

cu o aură de durere.


Durere a ruperii-n două a lumii

ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.

Durere a ruperii-n două a sunetelor


ca să-mi lovească timpanele, două.

Durere a ruperii-n două a mirosurilor lumii,

ca să-mi atingă nările, două.

Și tu, o, tu, refacere-n interior,

tu, potrivire de jumătăți, aidoma


cu flacără înceată, atît de înceată,

încît ține aproape o viață

ridicarea ei,

aprinderea rugurilor, așteptata,

prevestita, salvatoarea,

aprindere-a rugurilor.



A cincea elegie

                                           Tentația realului


N-am fost supărat niciodată pe mere

că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,

pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.

Dar merele, frunzele, umbrele, păsările

s-au supărat deodată pe mine.

Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,

la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,

tribunale rotunde, tribunale aeriene,

tribunale subțiri, răcoroase.

Iată-mă condamnat pentru neștiință,

pentru plictiseală, pentru neliniște,

pentru nemișcare.

Sentințe scrise în limba sîmburilor.

Acte de acuzare parafate

cu măruntaie de pasăre,

răcoroase penitențe gri, hotărîte mie.

Stau în picioare, cu capul descoperit,

încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine

pentru ignoranță...

și nu pot, nu pot să descifrez


și-această stare de spirtit, ea însăși,

se supără pe mine

și mă condamnă, indescifrabil,

la o perpetuă așteptare,

la o încordare a înțelesurilor în ele însele

pînă iau forma merelor, frunzelor,





A șasea elegie



Stau între doi idoli și nu pot s-aleg

pe nici unul, stau

între doi idoli și plouă mărunt,

și nu pot să aleg pe nici unul

și-n așteptare-nlemnesc

idolii-n ploaia măruntă. Eu stau

și nu pot să aleg între două

bucăți de lemn, și plouă mărunt și nu pot

în putreda ploaie s-aleg. Stau,

și lemnele, cele două, și-arată

coastele-albite de ploaia măruntă.

Stau între două schelete de cal

și nu pot să aleg pe nici unul, stau

și plouă mărunt, topind pămîntul

sub oasele albe, și nu pot să aleg.

Stau între două gropi și plouă mărunt

și apa roade pămîntul cu dinți

de șobolan înfometat.

Stau cu o lopată în mînă, între două gropi,

și nu pot, în ploaia măruntă,

să aleg prima pe care voi astupa-o

cu pămîntul mușcat de ploaia măruntă.


A șaptea elegie

                                           Opțiunea la real


Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,

schimb verdele pe galben și

mă las pierit de toamnă.

În numele pietrelor trăiesc și mă las

cubic bătut în drumuri,

cutreierate de repezi mașini.

Trăiesc în numele merelor și am

șase sîmburi scuipați printre dinții

tinerei fete dusă cu gîndul tot

după leneșe dansuri de ebonită.

În numele cărămizilor trăiesc,

cu brățări de mortar înțepenite

la fiecare mînă, în timp ce îmbrățișez

un posibil gălbenuș al existențelor.

Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,

prea mult am imaginația

celorlalte forme concrete.

Și nici n-am vreme din pricina asta

să mă gîndesc

la propria mea viață.

Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.

Nechez. Sar peste copaci retezați.

Trăiesc în numele păsărilor,

dar mai ales în numele zborului.

Cred că am aripi, dar ele

nu se văd. Totul pentru zbor.


pentru a rezema ceea ce se află

de ceea ce va fi.

Întind o mînă, care-n loc de degete

are cinci mîini,

care-n loc de degete

au cinci mîini, care

în loc de degete

au cinci mîini...


Totul pentru a îmbrățișa

amănunțit, totul,

pentru a pipăi nenăscutele priveliști

și a le zgîria

pînă la sînge

cu o prezență.



Elegia a opta, Hiperboreeana



Ea mi-a spus atunci, văzînd lucrurile fixe

ale alcătuirii mele:

Aș vrea să fugim îm Hiperboreea

și să te nasc viu,

asemenea cerboaicei, pe tăpadă,

în timp ce aleargă și urlă

cu sunete lungi atîrnate de stelele nopții.


La frig cu noi și la gheață!

îmi voi deznrăca trupul

și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,

luînd drept limită

animalele mării.


Oceanul va crește, desigur, va crește

pînă cînd fiecare moleculă a lui

cît un ochi de cerb va fi,


cu mult mai mare,

cît un trup de balenă va fi.


Voi plonja într-o astfel de apă mărită,

izbindu-mă de brownienele priveliști,

într-o mișcare de spor, disperată,

voi face zigzaguri; lovită

de mari, întunecatele, reci, molecule,

adeptele lui hercule.


Fără putință de-înec și fără

putință de mers și de zbor -

numai zigzag și zigzag și zigzag,

înrudindu-mă cu feriga

printr-un destin de spor...


Aș vrea să fugim în Hiperboreea

și să te nasc viu,

urlînd, alergînd, zdrobită de zimții

cerului vinețiu,

pe gheața crăpată în iceberguri

risipite sub cer vinețiu.



Ea aprinse deodată-o lumină,

de lîngă genunchiul ei, verticală,

sub o pălărie roșie



Aruncă lîngă glezna mea o carte

scrisă în cuneiforme.

îngeri presați ca florile

se scuturau sfărîmați, pe platforme


Îngeri înnegriți între litere,

între pagina de deasupra și cea de jos,

subțiați, fără apă în ei și răcoare,

cu tăiș fioros...


Ca să îmi tai cu ei privirile

care, fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -

când, togă virilă, tristețea mea aspră

cu o fibulă de gheață mi-o aprind.


La Hiperboreea, acolo - ea, mi-a spus,

și luîndu-ne unul pe altul de ceafă

cu brațul drept, cel nezburînd,

ne vom cufunda pe sub gheață în apă.


Hiperboreea, zonă mortală

a maimarilor minții,

loc al nașterilor de copii de piatră,

din care sculptați sînt doar sfinții.


Hiperboreea, alb-negru,


revelație, tristețe

alergînd și orbecăind.



Ea își ridică deodată capul:

deasupra ei aleargă globuri albe

și norii se destramă în fîșii verzui.


Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munții,

pe care păsările stînd înfipte-n ciocuri,

cu pocnet greu de aripi, o rotesc.


Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.

Putem vedea mari berze-nfipte-n stîncă

mișcîndu-se încet. Putem vedea

vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre,

bătînd asurzitor din aripi, și putem vedea

o pasăre mai mare decît toate,

cu ciocul ca o osie albastră,

în jurul căreia se-nvîrte,

cu patru anotimpuri, sfera.


Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,

și-o aură verzuie prevestește

un mult mai aprig ideal.



Elegia oului, a noua


Într-un ou negru mă las încălzit

de așteptarea zborului locuind în mine;

stă unul lângă altul, nedezlipit,

sinele lângă sine.

Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,

senzația de ochi își caută orbită.

O, tu, întuneric mare,

tu, dezgustată naștere încremenită.

S-a așezat pe mine o idee

și mă clocește maternă.

Acum, tot ceea ce este e

rotundă căldură și fermă.

Sare din mine un fel de plisc

în toate părțile și deodată.

Refuză să fie un obelisc

șira intimă, curbată.

Sparg coaja pielii mele, arsă,

lipită de-a dreptul pe suflet,

ca să-mi rămînă ne-ntoarsă,

întîia încercare de umblet.

Sar cojile negre, oho!

Mai mare mă aflu și nezburat,

lipit de acel încotro,

cu o boltă de jur-împrejur adăugat.

Scot ochi cu priviri nereale

la dreapta, la stînga, în sus și în jos,

născînd șir de regi-animale,

care știu cum se moare frumos.

Întind și o pană de os, irizată

atinge negrul concav.

Sar cojile negre deodată

și iată-mă, iarăși, suav,

închis ăntr-un ou mult mai mare,

clocit de-o idee mai mare,

gălbenuș jumătate, pasăre jumătate,

într-un joc cu pași pe furate.

Ou mare! Silabă răcnită

într-o perpetuă creștere smulsă

fără tavan stalactită


Ouă concentrice, negre, sparte

fiecare pe rînd și în parte.

Pui de pasăre respins în zbor,

străbătînd ou după ou,

din miezul pămîntului pîn' la Alcor,

într-un ritmic, dilatat ecou.

"Sinele" încearcă din "sine" să iasă,

ochiul din ochi, și mereu

însuși pe însuși se lasă

ca o neagră ninsoare, de greu.

Dintr-un ou într-unul mai mare

la nesfîrșit te naști, nezburată

aripă. Numai dinsomn

se poate trezi fiecare, -

din coaja vieții nici unul,





                           Se dedică lui Georg Wilhelm Friederich Hegel


Omul-fantă are îndepărtate origini.

El vine din afară:

din afara frunzelor,

din afara luminii protectoare

și chiar

din afara lui însuși.


Ia ființă venind.

Astfel, el se umple

cu imaginile diforme

atîrnînd lățose de marginile


sau, pur și simplu,

el adulmecă existența

și ia naștere lăsîndu-se

devorat de ea.-


Nu se știe cine mănîncă pe cine.

Omul-fantă azvîrle mari piramide

de vid

peste deșerturi.


El se apropie, se apropie.

Întîlnește sfera

și are vederea aerului

și a simunurilor.


El mănîncă o frunză,

Dar o mănîncă pe dinlăuntru.

El este în afară pîntec

Și înlăuntru gură cu dinți.

Nu se știe cine mănîncă pe cine.


Omul-fantă face înconjurul lumii

Si există numai cît să ia cunoștiință

de existență.


Sufletele morților

sunt atmosfera terestră.

Respirăm sufeletele lor;

sufletele lor își înfig cite un deget

adînc în respirația noastră.


Omul-fantă moare

Ca să ia cunoștiință de moarte.

El se lasă respirat

și la rîndul lui


obiectele însuflețite și neînsuflețite

ca și cum ar fi aer.


Nu se știe cine respiră pe cine.

Istoria coagulează în cuvinte solemne;

Viitorul ni se înfățișează sub forma unei


Pronunțate de niște guri

Cu mult mai perfecte decît ale noastre.


Pămîntul lui ?a fi?

își trage aerul din pămîntul

lui ?a nu fi?.

Nu se știe cine îl respiră pe cine.


Omul-fantă vine și vede.

Nu se știe dacă între ochiul lui

și ochiul lucrurilor

există vreun spațiu pentru vedere.


Retina omului-fantă e lipită

de retina lucrurilor.

Se văd împreună, deodată,

unul pe celăllat,

unii pe ceilalți,

alții pe ceillați,

ceilalți pe ceilalți.

Nu se știe cine îl vede pe cine.


Nu e loc pentru semne,

pentru direcții,

Totul e lipit de tot.


Omul-fantă vine din afară,

el vine de dincolo

și încă mai departe de dincolo.

O dată, venit,

Nu se mai știe cine-a venit,

și cine într-adevăr e de dincolo

și încă de mai departe de dincolo,



Totul e lipit de tot;

pîntecul de pîntec,

respirația de respirație,

retina de retină.



Elegia a zecea



Sunt bolnav. Mă doare o rană

călcată-n copite de cai fugind.

Invizibilul organ,

cel fără nume fiind,

neauzul, nevăzul,

nemirosul, negustul, nepipăitul

cel dintre ochi și timpan,

cel dintre deget și limbă, -

cu seara mi-a dispărut simultan.

Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,

nu există ochi pentru ce vine;

vine mirosul, apoi liniște,

nu există nări pentru ce vine;

apoi gustul, vibrația umedă,

apoi iarăși lipsă,

apoi timpanele pentru leneșele

mișcări de eclipsă;

apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare

pe o ondulă întinsă,

iarna-nhețată-a mișcărilor

mereu cu suprafața ninsă.

Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav

de ceva între auz și vedere,

de un fel de ochi, un fel de ureche

neinventată de ere.

Trupul ramură fără frunze,

trupul cerbos

rărindu-se-n spațiul liber

după legile numai de os,

neapărate mi-a lăsat

suave organele sferei

între văz și auz, între gust și miros

întinzînd ziduri ale tăcerii.

Sunt bolnav de zid, de zid dărîmat

de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.

M-au călcat aerian

abstractele animale,

fugind speriate de abstracți vînători

speriați de o foame abstractă,

burțile lor țipînd i-au stîrnit

dintr-o foame abstractă.

Și au trecut peste organul ne-nveșmîntat

în carne și nervi, în timpan și retină,

și la voia vidului cosmic lăsat

și la voia divină.

Organ pieziș, organ întins,

organ ascuns în idei, ca razele umile

în sferă, ca osul numit

calcaneu în călcîiul al lui Ahile

lovit de-o săgeată mortală; organ

fluturat în afară

de trupul strict marmorean

și obișnuit doar să moară.

Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană

închipuită între Steaua Polară

și steaua Canopus și steaua Arcturus

și Casiopeea din cerul de seară.

Mor de-o rană ce n-a încăput

în trupul meu apt pentru răni

cheltuite-n cuvinte, dînd vamă de raze

la vămi.

Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,

organele-s sfărmate, maestrul,

ah, e nebun căci el suferă

de-ntreg universul.

Mă doare că mărul e măr,

sunt bolnav de sîmburi și de pietre,

de patru roți, de ploaia măruntă

de meteoriți, de corturi, de pete.


Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai

organul numit taur mi-a fost înjunghiat

de fulgerul toreador și zigurat

pe care tu arenă-l ai.

Organul nor mi s-a topit

în ploi torențiale, repezi,

și de organul iarnă, întregindu-te,

mereu te lepezi.

Mă doare diavolul și verbul,

mă doare cuprul, aliorul,

mă doare cîinele, și iepurele, cerbul,

copacul, scîndura, decorul.

Centrul atomului mă doare,

și coasta cea care mă ține

îndepărtat prin limita trupească

de trupurile celelalte, și divine.

Sunt bolnav. Mă doare o rană

pe care o port pe tavă

ca pe sfîrșitul Sfîntului Ioan

într-un dans de aprigă slavă.

Nu sufăr ceea ce nu se vede,

ceea ce nu se aude, nu se gustă,

ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape

în încreierarea îngustă,

scheletică a insului meu,

pus la vederile lumii celei simple,

nerăbdînd alte morți decît morțile

inventate de ea să se-ntîmple.

Sunt bolnav nu de cîntece,

ci de ferestre sparte,

de numărul unu sunt bolnav,

că nu se mai poate împarte

la două țîțe, la două călcîie,

la două picioare în alergare

neputînd să rămîie.

Că nu se poate împarte la doi ochi,

la doi rătăcitori, la doi struguri,

la doi lei răgind, și la doi

martiri odihnindu-se pe ruguri.



A unsprezecea elegie

                                               Intrare-n muncile de primăvară



Inimă mai mare decît trupul,

sărind din toate părțile deodată

și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,

asupra lui,

ca o distrugătoare ploaie de lavă,


tu, conținut mai mare decît forma, iată

cunoașterea de sine, iată

de ce materia-n dureri se naște din ea însăși,

ca să poată muri.

Moare numai cel care se știe pe sine,

se naște numai cel care își este

sieși martor.


Ar trebui să alerg, mi-am spus,

dar pentru asta va trebui mai întîi

să-mi întorc sufletul

spre nemișcătorii mei strămoși,

retrași în turnurile propriilor oase,

asemenea măduvei,


aidoma lucruilor duse pînă la capăt.


Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.

Voi alerga, pentru că numai ceea ce este

nemișcat în el însuși

se poate mișca,

numai cel care e singur în sine

e însoțit; și știe că, nearătată, inima

se va prăbuși mai puternic spre propriul ei



spartă-n planete, se va lăsa cotropită

de vietăți și de planete,



întinsă va sta pe sub piramide,

ca înapoia unui piept străin.




Totul e simplu, atît de simplu încît

devine de neînțeles.


Totul este atît de aproape, atît

de aproape, încît

se trage-napoia ochilor

și nu se mai vede.


Totul este atît de perfect

în primăvară,

încît numai înconjurîndu-l cu mine

iau cunoștință de el,

ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită

de cuvinte gurii care le rostește.

mărturisită de gură inimii,

de inimă sîmburelui ei,

cel în el însuși nemișcat, aidoma

sîmburelui pămîntului

care-ntinde jur împrejurul lui

o infinitate

de brațe ale gravitației,

strîngînd la sine totul și deodată

într-o îmbrățișare atît de puternică,

încît îi sare printre brațe mișcarea.




Voi alerga, deci, în toate părțile


după propria mea inimă voi alerga,

asemeni unui car de luptă

tras din toate părțile simultan

de o hergelie de cai biciuiți.




Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana,

ea însăși mă va întrece

și se va îndepărta de mine

aidoma cojii fructului de sămînță,

pînă cînd alergarea

chiar în ea însăși va alerga, și va sta.

Iar eu mă voi prăbuși asemeni bărbatului tînăr

întîmpinîndu-și iubita.




Iar după ce voi fi făcut ca alergarea

să mă-ntreacă,

după ce

mișcîndu-se-n sine va sta

ca de piatră, sau

mai degrabă asemeni mercurului

înapoia geamului


mă voi privi în toate lucrurile,

voi îmbrățișa cu mine însumi

toate lucrurile deodată,

iar ele

mă vor azvîrli înapoi, după ce

tot ceea ce era în mine lucru

va fi trecut, de mult, în lucruri.





rămînînd ceea ce sînt

cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,

înapoi, spre mine însumi alerg,

smulgîndu-mă de pretutindeni,

smulgîndu-mă de dinaintea mea,

dinapoia mea, din dreapta, și

din stînga mea, de deasupra, și

de dedesubtul meu, plecînd

de pretutindeni și dăruind

pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:

cerului - stelele,

pămîntului - aer,

umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.




... trup ciudat, trup asimetric,

mirat de el însuși

în prezența sferelor,

mirat stînd în fața soarelui,

așteptînd cu răbdare să-i crească luminii

un trup pe măsură.




A te sprijini de propriul tău pămînt

cînd ești sămînță, cînd iarna

își lichifiază oasele albe și lungi

și primăvara se ridică.

A te sprijini de propria țară

cînd, omule, ești singur, cînd ești bîntuit

de neiubire,

sau pur și simplu cînd iarna

se descompune și primăvara

își mișcă spațiul sferic

asemenea inimii

din sine însăși spre margini.


A intra curățit în muncile

de primăvară,

a spune semințelor că sînt semințe,

a spune pămîntului că e pămînt!


Dar mai înainte de toate,

noi sîntem semințele, noi sîntem

cei văzuți din toate părțile deodată,

ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă

cresc priviri - și noi cu noi înșine

deodată, duri, aproape metalici,

cosim firele, astfel ca ele

să fie aidoma tuturor lucrurilor

în mijlocul cărora trăim

și pe care

inima noastră le-a născut.


Dar mai înainte de toate,

noi suntem semințele și ne pregătim

din noi înșine să ne azvîrlim în altceva

cu mult mai înalt, în altceva

care poartă numele primăverii...

A fi înăuntrul fenomenelor, mereu

înăuntrul fenomenelor.


A fi sămînță și a te sprijini

de propriul tău pămînt.


Mulțumim doamnei Dora Stănescu pentru permisiunea de a reproduce și de a traduce cele 11 elegii


respiro@2000-2004 All rights reserved