|
11 elegies by Nichita Stănescu English version
The Eighth Elegy, Hyperboreeana The Elegy of the Egg, the Ninth
11 elegii de Nichita Stănescu Romanian version
11 Elegies by Nichita Stănescu
Dedicated to Dedalus, the founder of the famous line of artists, the dedalians
I He begins with himself and ends with himself. He is not announced by any aura, he is not followed by the tail of any comet.
From him nothing comes through outside; this is why he does not have a face or a form. He would resemble, to some extent, a sphere, which has the most possible body wrapped in the tightest possible skin. But he hasn`t even as much skin as the sphere.
He is the perfect inside- and, though without borders, he is profoundly limited. As for being seen, he is not.
He is not followed by the history of his own movements, as the print of the horseshoe faithfully follows the horses...
II
He does not even have a present, although it is difficult to imagine how he doesn`t have one.
He is the perfect inside, The inside of the point, more packed in himself than even the point itself.
III
He does not run into anybody and anything, because he does not offer anything outside through which he could be runned down.
IV
Here I sleep, surrounded by him.
Everything is the opposite of everything. But nothing opposes him, and much less denies him.
Says No only the one who knows the Yes. But he who knows everything, At No and Yes his pages are torn out.
I don`t sleep here alone. There is also the long line of men whose name I bear.
The line of men populates one of my shoulders. The line of women, the other. And they don`t have enough space. They are the unseen feathers.
They beat their wings and they sleep- here, in the perfect inside, that begins with himself and ends with himself, not announced by any aura, not followed by the tail of any comet.
for Vasile Parvan
In every tree stump they placed a god.
If a stone split, a god was quickly brought and placed there.
It sufficed for a bridge to fall and it was replaced by a god,
or, on the streets, a hole would appear in the pavement, and a god was placed inside.
Oh, do not cut your hand or leg by mistake - or deliberately.
They will place at once a god in the wound, as everywhere else, as all over the world they will put a god there in order for us to worship him, because he protects everything that separates from itself.
Be careful, warrior, do not lose your eye, or they will bring a god and they will place him in your socket, and he will stay there, petrified, and we will move our souls in order to praise him... And even you will stir your soul praising him, as you would praise strangers.
Contemplation, time-crisis and again contempation
I. Contemplation If you wake up, This is how far you can go:
Suddenly the eye becomes empty inside like a tunnel, the vision becomes one with yourself.
This is how far the vision can get, if it awakens:
Suddenly it empties itself, like a lead pipe through which only the blue travels.
This is how far the awaken blue can get:
Suddenly it becames empty inside like an artery without blood, Through which the floating landscapes of sleep can be seen.
II Time crisis Oh, brief sadness, greenish insect, you, tender eggs, inhabiting the core of a broken asteroid; covered by my palms to be reborn in another décor.
The room spills through the windows and I can not hold it back it in my open eyes.
A war of blue angels, with charged spears happens in my irises.
I mingle with the objects to the bone, in order to stop their start, but they hit the windowsills as they continue to float to a different configuration, further away.
Oh, brief sadness, a sphere of vacuum remains around me. I stay in the middle of it and, one by one, the eyes from my forehead, from my temples, from my fingers open up.
III Contemplation Suddenly the air howls? Shakens its birds down on my back and they stick onto my shoulders, onto my spine, they occupy everything and they don`t have any more room. On the back of the big birds stick the others. Quivering ropes pull them, aquatic plants. I can`t even stand upright, fallen, over phosphorescent stones, I hold on the pole of a bridge arched over non-existent waters. The river of birds with their beaks stucked onto each other`s back, stirs overflowing from my back, towards a frozen, unblackened sea: River of dying birds, on which barbarians will launch pointed boats, migrating continuously towards Northern, deserted lands.
IV Time crisis as if a grave would brake out and flow downstream its mistery?
But, rather, it, the sight, holds us on its end, fructified.
Sucks us as much as it can seeming to show us the angels of the trees and of the other perspectives.
The trees see us, not we them.
As if a leaf broke out and a pond of green eyes would flow from it.
We are fructified. We hang On the end of a sight that Sucks us.
V. Contemplation In a flash a world would show up faster than the time of letter A. I know only this: that it existed, although the sight behind the leaves couldn`t see it.
I was falling back in the state of a human being so swiftly, that I was bumping into my own body, painfully, astonished to find that I had a body.
To fill the pipes of my arms I was stretching out my soul, towards one side, and, then, towards the other. same for the globe above my shoulders, and my other body parts, as well.
I was straining to remember the world that I understood in a flash, and that punished me to struggle into this slow-speaking body.
But I couldn`t remember anything. save this-that I touched something else, Someone else, Somewhere else, which knew me and rejected me.
Gravitation of my heart, recalling all the meanings, again and again. Even you, slave of magnets, thought.
The fight between the visceral and the real Defeated outside, the Middle Ages have retreated to the red and white hermitages of my blood. They have retreated to the cathedral with pulsating walls, throwing and re-absorbing continuosly the believers, in an absurd circuit, in an absurd zone, feeding itself on big moon chunks, in its desire to exist biting them secretely, at night, while the eyes of the world are sleeping and only the teeth of those who talk in their sleep can by seen in the darkness, as a rain of asteroids slowly rising and falling. Defeated outside, the Middle Ages have retreated into me and my own body does not understand me anymore and my own body hates me, in order to exist further hates me. So, it rushes to collapse in sleep, every single evening, and in wintertime surrounds itself more and more with layers of ice, shivering and knocking me and diving me deep into itself, wanting to kill me in order to be free and not killing me in order to be lived, at least, by someone.
II
But everywhere inside myself are pyres waiting, and wide, black processions with halos of pain.
Pain of splitting in two of the world in order to come to my eyes, a pair. Pain of splitting in two of the sounds of the world, in order to hit my eardrumps, a pair. Pain of splitting in two of the odours in order to touch my nostrils, a pair. And, you, oh you, internal recomposition, you fitting the halves, similarly broken, with slow flame, so slow, that its rising lasts almost a lifetime, to set on fire the pyres, the awaiten, foreseen, redemtive, lighting of the pyres.
The temptation of the real
I have never been angry on the apples, because they are apples, on leaves because they are leaves, on the shadow for being a shadow, on birds for being birds. But the apples, the leaves, the shadows got mad on me. here I am, brought before the court of leaves, the court of shadows, apples, birds, round courts, aerial courts, thin courts, cool courts. Here I am condemned for my lack of knowledge for my boredom, for my disquietude, for my stillness. sentences written in the language of kernels. indictments sealed with bird entrails cool grey penances, decided for me. I stand up, barehead I try to decipher what I am supposed to get for my ignorance? and I can`t, I can`t decipher anything? and this state of spirit, itself, gets mad on me and condemns me, undeciphrable to a perpetual waiting, to a tension of the meanings in themselves, until I take the shape of apples, leaves, shadows, birds.
Aphasia
I stand between two idols and I can not decide Which one to choose, I stand between two idols and it`s slowly raining, I can not choose either of them, In the waiting, the idols are petrified by the slow rain. I stand And I can not choose between Two pieces of wood, ant it rains and I can not choose In the rotten rain. I stand, And the woods, the two of them, show their Ribs whittened by the slow rain. I stand between two horse skeletons And I can not choose either, I stand And it is slowly raining, melting the earth, Under the white bones, and I can not choose. I stand between two pits and it is slowly raining And the water bites the earth with the teeth Of a hungry rat. I stand with a shovel in my hand, between two pits, And I can not, in the slow rain, Choose the one that I will cover first With the earth bitten by the slow rain.
The option to the real
I live in the name of leaves, I have nervures, I change the green for yellow and I let myself killed by the autumn. In the name of stones I live and I let myself cubically beaten on the roads, traveled by fast cars. I live in the name of apples and I have six pits spat through the teeth of the young girl with her thought lost at slow vinyl dances. I live in the name of bricks with bracelets of mortary stucked on each wrist, while I embrace A possible yolk of existences. I will never be sacred. Much, too much I have the imagination of other concrete forms. And I don`t have time, because of this, to think of my own life. Here I am. I live in the name of horses. I neigh. I jump over tree stumps. I live in the name of birds, but mainly in the name of flight. I think that I have wings, but They can`t be seen. Everything is for the flight. Everything. in order to support what it is with what it will be. I stretch out a hand, that has instead of fingers, five hands, that has instead of fingers five hands, that has instead of fingers, five hands?
Everything in order to embrace in detail, everything, in order to touch the unborn views to scratch them to the blood with a presence.
The Eight elegy, Hyperborreana
Then, seeing the fixed things of my being she told me: I`d like us to flee to Hyperborrea and give birth to you alive, like the hind, on the snow, as she runs and howls with long sounds hung by the stars of night.
To the old with us, to ice! I will strip off my body and I will plunge into the waters, with my soul, taking for its borders the sea creatures.
The ocean will swell, of course, will swell until each of its molecules will be as large as a deer`s eye, or much larger, as large as the body of a whale will be.
I will dive into such a blown-up water, bumping into the Brownian waterscapes, moving like a spore, desperately, zig-zagging; struck by big, dark, cold, molecules, disciples of Hercules. unable to drown, unable to walk or fly- only zig-zaggging, and zig-zaggging and zig-zaggging, kin to the fern through the fate of a spore?
I would like to run together with you in Hyperborrea and give birth to you alive howling, running, crushed by the cogs of the blue sky, on the ice cracking into icebergs scattered beneath the blue sky.
II
Suddenly she lit a light, close to her knee, vertical, under a red hat virginal.
She tossed near my ankle a book written in cuneiforms. angels pressed like flowers were scattered broken on the platforms.
Darken angels between the letters between the page above and that below, thin, with no water inside them and chilled, with a terrible blade?
In order to cut with them my glances, grown from me against my will my rough sadness, manly toga, with an ice fibula, I clasp.
There at Hyperborrea, there-she told me, and clinging onto each other`s back with our right arm, the unflying one, we will dive into water under the ice.
Hyperborrea, mortal zone, of the masters of the mind, place of birth of stone children, from which only saints are carved.
Hyperborrea, white-black, gold-silver, revelation, sadness, running and groping in the dark.
III
She suddenly lifts her head: above her white globes are running and the clouds brake apart in green strips.
A sphere looms with dark sides like mountains, on which the birds fixed in their beaks, with a heavy clatter of wings, are spinning it.
Surely, the ideal of flight came to completion here. We can see big storks stuck in the rocks moving slowly. We can see huge eagles, with their heads buried into stones, deafeningly beating their wings, and we can see the largest bird of all its beak like a blue axle, around which is revolving, with four seasons, the sphere.
Surely, the ideal of flight came into completion here. and a greenish aura foretells a much more fierce ideal.
The elegy of the egg, the ninth
In a black egg I am being warmed by the expectation of the flight living inside me; stays one next to the other, inseparable, the self next to the self. The feeling of a wing drips on my back, the sensation of an eye is searching for a socket. Oh, you, great darkness, you, disgusted petrified birth. An idea sits on me and is hatching me, maternally. Now everything that is is a round, firm warmth. A kind of beak springs from me all directions at once and suddenly. Refuses to be an obelisk the curved, intimate spine. I crack the shell of my skin, burned stuck directly on to my soul, in order to remain unreturned, the first attempt to walk. The black shell jumps all over, oho! Larger, I find myself, and unflewn, stuck to that whereto, with a ceiling around me augmented. I take out eyes with unreal sights to the right, to the left, up and down, giving birth to animals-kings, who know how to die, beautifully. I pull a irised, bony feather, it touches the concave blackness. The black shells jump, suddenly, and here I am again, delicate, enclosed in a larger egg, hatched by a larger idea, half yolk, half bird, in a game with stolen steps. Great egg! Shouted syllable in a perpetual growth, wrenched a ceilingless stalactite, seduced. Concentric eggs, black, broken, one at a time, one by one. Baby bird rejected in flight, coming through egg after egg, from the center of the earth to Alcor, in a rhytmic, dilated, echo. The self tries to get out of the self, the eye from the eye, and always itself on itself falls like a black snow, of heaviness. From an egg into another larger one endlessly you are born, unflewn wing. Only from sleep are you able to awake- from the shell of life, no one, never.
Dedicated to Georg Wilhelm Friederich Hegel
The slit-man has remote origins. He comes from outside: from outside the leaves, from outside the protective light and even from outside himself.
Coming he is born. So, he fills himself with the deformed images hanging in tatters over the edges of existence; or, even simpler, he sniffs out the existence and comes into being by allowing himself to be consumed by it.
It is not clear who eats whom. The slit-man casts large pyramids of void over the deserts.
He comes close, closer. He meets the sphere and he has the vision of the air and the simooms.
He eats a leaf, But eats it from inside. Outside he is a belly and inside he is a teethful mouth. It is not clear who eats whom. The slit-man circles the world and exists just long enough to learn about his existence.
The souls of the dead are the earth atmosphere. We breathe their souls; theirs souls stick a finger deep into our breathing. The slit-man dies In order to learn about death. He lets himself be breathed and at his turn breaths the animated and inanimated objects as if they were air.
It is not clear who breathes whom. History coagulates into solemn words: the future takes the shape of a speech uttered by mouths much more perfect than ours.
The earth of "to be" Draws its air from the earth of "not to be". It is not clear who breaths whom.
The slit-man comes and sees. It is not clear whether between his eye and the eye of the things there is any space for vision.
Slit-man`s retina is stuck to the retina of things. They see each other, simultaneously, one by the other ones by the others, others by the others, the others by themselves. It is not clear who sees whom.
There is not enough space for signs, for directions, Everything sticks to everything.
The slit-man comes from outside, he comes from beyond and even from further than beyond. Once arrived, it is not clear who arrived and who really is from beyond, and even from further than beyond, is.
Everything sticks to everything. belly to the belly, breathing to the breathing, retina to retina.
I am
I am sick. A wound hurts me, trampled by hooves of running horses. The invisible organ without a name, the unhearing, the unseeing, the unsmiling, the untasting, the untouching, the one between eye and eardrum, the one between finger and tongue;- -vanished at the same time with the evening. The sight comes first, then a pause, There is no eye for what comes next, then comes the smelling, then pause, there are no nostrils for what comes next; then the tasting, the humid vibration, then again a gap, then the eardrums for the languid movements of an eclipse; then the touching, the caressing, the sliding on a vast wavelet the frozen winter of movements forever covered by snow. But I am sick. I am sick of something Between hearing and seeing, A kind of eye, a kind of ear, Uninvented by the ages. The body, a branch without leaves, The deerlike body Rarefying in free space According to the laws of bone-left exposed The delicate organs of my sphere Between sight and hearing, between tasting and smelling Extending walls of silence. I am sick with walls, with demolished wall, With an eye-eardrum, with a smell-bud. I have been airily trampled by the abstract animals, fleeing in fear from abstract hunters, fearful of an abstract hunger, their screaming bellies have roused them from their abstract hunger. And they passed above the organ unclothed with flesh and nerves, with eardrum and retina, left to the mercy of the cosmic void, left to the divine mercy. Slanted organ, stretched organ, Organ hidden in ideas, like the humble rays in the sphere, like the bone named calcaneum in the heel of Achilles, struck by a mortal arrow; organ fluttered outside the strictly marmoreal body, accustomed only to dying. Here I am, sick with an imaginary wound stretched between the Pole Star and the Canopus, the star Arcturus and the star Casiopeea of the evening sky. I am dying of a wound that did not fit My body ready for wounds consumed in words, paying a tribute of rays At the custom houses. Here I am, stretched out over the stones, I moan, the organs are broken, the maestro, oh, he is mad because he suffers from the entire universe. It hurts me that the apple is an apple, I am sick of pips and stones, of four wheels, of the thin rain, of asteroids, of tents, of stains.
My organ called grass has been grazed by horses, My organ called bull has been slaughtered by the toreador and ziggurat lightning which you, arena, possess. My organ cloud has melted In torrential, rapid rains In order to achieve completion, you always drop your organ winter. The devil and the verb hurt me, the copper hurts me, the milkweed, the dog hurts me, the hare and the deer, the tree, the plank and the décor. The center of the atom hurts me, and that ribs that keeps me at distance, through my bodily limit, from the other bodies, and the heavenly bodies. I am sick. A wound hurts me I carry it on a tray like the death of Saint John in a dance of fierce glory. I cannot bear what is not seen, what is not heard, not tasted, what is not smelled, what does not fit in the narrow, skeletical embrainment of my individual, made visible in the simple world, suffering no other deaths other than those invented by himself to happen. I am not sick with songs, but with broken windows, Of the number one I am sick, because it cannot divide anymore, into two breasts, two heels, two running legs unable to stand still. because it cannot divide into two eyes, into two wanderers, two grapes, two roaring lions and two martyrs reposing on their pyres.
Entry into spring labors Heart larger than the body, springing from all directions at once and collapsing from all directions back onto the body, like a destructive rain of lava,
you, content larger than the form, this is knowledge of the self, this is why matter is born out of itself, in pain, in order to be able to die. Dies only he who knows himself. only he who is his own witness is born.
I should run, I said to myself, but for this, first, I should turn my soul towards my unmoving ancestors, withdrawn into the towers of their own bones, like the marrow, motionless as things brought to conclusion are.
I can run, because they are in me. I will run, because only what is motionless in itself can move, only he who is alone in himself is accompanied; and knows that, unreavealed, the heart will more strongly collapse towards its center, or broken up into planets, will accept the invasion of animals and plants.
or will lie stretched under the pyramids as if below an alien chest.
II
Everything is simple, so simple that it becomes incomprehensible.
Everything is close, so close, that it draws back behind the eyes, and can no longer be seen.
Everything is so perfect in the spring, that only by surrounding it with myself I become conscious of it. as of a sprouting of grass, confessed by words to the mouth that speaks them, confessed by the mouth to the heart, by the heart to its core, which in itself is motionless, like earth`s core stretching around itself an infinity of gravitation`s arms- attracting towards itself everything, and all at once in such a strong attraction that movement escapes through its arms.
III
So, I will run, in all directions at once, I will run after my own heart, like war-chariot driven simultaneously from all directions by a herd of whipped horses.
IV
I will run until the run, the chase itself overtakes me and moves away from me as the fruit-skin from the seed, until running runs within itself, and stops. and I will collapse like a young man meeting his lover.
V
And after I have made running overtake me, after moving in itself will stop like a stone, or rather like the quicksilver behind a mirror`s glass, I shall watch myself in all things, I shall embrace with myself, all things at once, and they, will throw me back long after all that was thing in me has passed back into things.
VI
Here I am remaining what I am, with flags of solitude, with shields of cold, running back, towards myself, tearing myself from everywhere, tearing myself from in front of me, from behind me, from my right, from my left, from above me, and from beneath me, leaving from everywhere and everywhere offering signs of rememberance: to the heaven: stars, to the earth: air, to the shadows: branches with leaves on it.
VII
strange body, assymetrical body, astonished at itself in the presence of the spheres, astonished standing in front of the sun, patiently waiting for the light to grow a body made-to-measure.
VIII
To lean on your own land when you are a seed, when winter liquefies its long white bones and spring rises.
To lean on your own land when you, man, are alone, when you are haunted by un-love, or simply when winter decomposes and the spring moves its spherical space like a heart from within itself to the borders.
Purified to enter the labors of spring, to tell the seeds that they are seeds, to tell the earth that it is earth!
But before everything, we are the seeds, we are those who are seen from all directions at once, as if we lived right inside an eye, or a field, where instead of grass glances grow-and us together with ourselves, suddenly, hard, almost metallic, we mow the blades of grass, in order for them to be like the other things among which we live which were born from our heart.
But before everything we are the seeds and we prepare to throw ourselves out of ourselves in something else much higher, in something else that bears the name of spring... To be inside the phenomena, always inside the phenomena.
To be a seed and to lean on Your own land.
English translation by Paul Doru Mugur
Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor
I
El începe cu sine și sfârșește cu sine. Nu-l vestește nici o aură, nu-l urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu are chip și nici formă. Ar semăna întrucâtva cu sfera, care are cel mai mult trup învelit în cea mai strâmtă piele cu putință. Dar el nu are nici măcar atâta piele cât sfera.
El este înlăuntrul-desăvârșit, și, deși fără margini, e profund limitat. Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria propriilor lui mișcări, așa cum semnul potcoavei urmează cu credință caii...
II
Nu are nici măcar prezent, deși e greu de închipuit cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârșit, interiorul punctului, mai înghesuit în sine decât însuși punctul.
III
El nu se lovește de nimeni și de nimic, pentru că n-are nimic de dăruit în afară prin care s-ar putea lovi.
IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, și cu atât mai puțin îl neagă:
Spune Nu doar acela care-l știe pe Da. Însă el, care știe totul, la Nu și la Da are foile rupte.
Și nu dorm numai eu aici, ci și întregul șir de bărbați al căror nume-l port.
Șirul de bărbați îmi populează un umăr. Șirul de femei alt umăr.
Și nici n-au loc. Ei sunt penele care nu se văd.
Bat din aripi și dorm - aici, înlăuntrul desăvârșit, care începe cu sine și se sfârșește cu sine, nevestit de nici o aură, neurmat de nici o coadă de cometă.
lui Vasile Pârvan
În fiecare scorbură era așezat un zeu.
Dacă se crăpa o piatră, repede era adus și pus acolo un zeu.
Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se așeze în locul gol un zeu,
ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă, ca să se așeze în ea un zeu.
O, nu te tăia la mână sau la picior, din greșeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu, ca peste tot, ca pretutindeni, vor așeza acolo un zeu ca să ne-nchinăm lui, pentru că el apără tot ceea ce se desparte de sine.
Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul, pentru că vor aduce și-ți vor așeza în orbită un zeu și el va sta acolo, împietrit, iar noi ne vom mișca sufletele slăvindu-l... Și chiar și tu îți vei urni sufletul slăvindu-l ca pe străini.
Contemplare, criză de timp și iar contemplare I. Contemplare Dacă te trezești, iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru ca un tunel, privirea se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma unei țevi de plumb prin care numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru ca o arteră fără sânge prin care peisajele curgătoare ale somnului se văd.
II. Criză de timp
O, scurtă tristețe, insectă verzuie, voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor spart; și de pălmile mele acoperite ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se varsă prin ferestre și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși.
Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate, mi se petrece-n iriși.
Mă amestec cu obiectele până la sânge, ca să le opresc din pornire, dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe spre o altă orânduire.
O, scurtă tristețe, rămâne de jur împrejur o sferă de vid! Stau în centrul ei și unul câte unul ochii din frunte, din tâmplă, din degete mi se deschid.
III Contemplare
Deodată aerul urlă... Își scutură păsările în spinarea mea și ele mi se înfig în umeri, în șiră, ocupă totul și nu mai au unde sta. În spinarea păsărilor mari se-nfig celelante. Frînghii zbătătoare le târăsc, acvatice plante. Nici nu mai pot sta drept, ci doborât, peste pietre fluorescente, mă țin cu brațele de stâlpul unui pod arcuit peste ape inexistente. Fluviu de păsări înfipte cu pliscurile una-ntr-alta se agită, din spinare mi se revarsă spre o mare-nghețată neînnegrită. Fluviul de păsări murind, pe care vor lansa bărci ascuțite barbarii, migrând mereu spre ținuturi nordice și nelocuite.
IV. Criză de timp
Ca și cum s-ar sparge un mormânt și-ar curge pe fluviu tot misterul lui...
Dar, mai degrabă, ea, privirea, ne ține la un capăt al ei, fructificați.
Suge din noi cât poate, părând a ne-arăta îngerii copacilor și ai celorlalte priveliști.
Copacii ne văd pe noi, iar nu noi pe ei.
Ca și cum s-ar sparge o frunză și-ar curge din ea o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificați. Atârnăm de capătul unei priviri care ne suge.
V. Contemplare
Se arăta fulgerător o lume mai repede chiar decît timpul literei A. Eu știam atât: că ea există, deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om atât de iute, că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte, și-ntr-alta, ca să-mi umplu țevile brațelor cu el. La fel și globul de peste umeri și celelalte-nfățișări, la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte lumea pe care-am înțeles-o fulgerător, și care m-a pedepsit zvârcolindu-mă-n trupul acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic. Doar atât - că am atins pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, care, știindu-mă, m-au respins.
Gravitație a inimii mele, toate-nțelesurile rechemându-le mereu înapoi. Chiar și pe tine, rob al magneților, gândule.
Lupta dintre visceral și real I
Învins în afară, Evul Mediu s-a retras în chiliile roși și albe ale sîngelui meu. În catedrala cu pereții pulsînd, s-a retras, zvîrlind și absorbind credincioșii întruna, într-un circuit absurd, într-o zonă absurdă, hrănindu-se cu mari bucăți de lună, în dorința lui de-a exista mușcîndu-le pe furiș, noaptea, cînd ochii lumii dorm și numai dinții celor care vorbesc prin somn se zăresc în întuneric, asemenea unei ploi de meteoriți strălucitori, urcînd și coborînd ritmic. Învins în afară, Evul Mediu s-a retras în mine și propriul meu trup nu mă mai înțelege și propriul meu trup mă urăște, ca să poată exista mai departe mă urăște. Astfel, el se grăbește să se prăbușească în somn, seară de seară; și iarna din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi de gheață, cutremurîndu-se și izbindu-mă și scufundîndu-mă adînc în el însuși, voind să mă ucidă ca să poată fi liber și neucigîndu-mă ca să poată fi, totuși, trăit de cineva.
II
Dar peste tot în mine sunt ruguri în așteptare și ample, întunecoase procesiuni cu o aură de durere.
Durere a ruperii-n două a lumii ca să-mi pătrundă prin ochii, doi. Durere a ruperii-n două a sunetelor lumii, ca să-mi lovească timpanele, două. Durere a ruperii-n două a mirosurilor lumii, ca să-mi atingă nările, două. Și tu, o, tu, refacere-n interior, tu, potrivire de jumătăți, aidoma rupte, cu flacără înceată, atît de înceată, încît ține aproape o viață ridicarea ei, aprinderea rugurilor, așteptata, prevestita, salvatoarea, aprindere-a rugurilor.
Tentația realului
N-am fost supărat niciodată pe mere că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine. Iată-mă dus la tribunalul frunzelor, la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subțiri, răcoroase. Iată-mă condamnat pentru neștiință, pentru plictiseală, pentru neliniște, pentru nemișcare. Sentințe scrise în limba sîmburilor. Acte de acuzare parafate cu măruntaie de pasăre, răcoroase penitențe gri, hotărîte mie. Stau în picioare, cu capul descoperit, încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranță... și nu pot, nu pot să descifrez nimic, și-această stare de spirtit, ea însăși, se supără pe mine și mă condamnă, indescifrabil, la o perpetuă așteptare, la o încordare a înțelesurilor în ele însele pînă iau forma merelor, frunzelor, umbrelor, păsărilor.
Afazia
Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul, stau între doi idoli și plouă mărunt, și nu pot să aleg pe nici unul și-n așteptare-nlemnesc idolii-n ploaia măruntă. Eu stau și nu pot să aleg între două bucăți de lemn, și plouă mărunt și nu pot în putreda ploaie s-aleg. Stau, și lemnele, cele două, și-arată coastele-albite de ploaia măruntă. Stau între două schelete de cal și nu pot să aleg pe nici unul, stau și plouă mărunt, topind pămîntul sub oasele albe, și nu pot să aleg. Stau între două gropi și plouă mărunt și apa roade pămîntul cu dinți de șobolan înfometat. Stau cu o lopată în mînă, între două gropi, și nu pot, în ploaia măruntă, să aleg prima pe care voi astupa-o cu pămîntul mușcat de ploaia măruntă.
Opțiunea la real
Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, schimb verdele pe galben și mă las pierit de toamnă. În numele pietrelor trăiesc și mă las cubic bătut în drumuri, cutreierate de repezi mașini. Trăiesc în numele merelor și am șase sîmburi scuipați printre dinții tinerei fete dusă cu gîndul tot după leneșe dansuri de ebonită. În numele cărămizilor trăiesc, cu brățări de mortar înțepenite la fiecare mînă, în timp ce îmbrățișez un posibil gălbenuș al existențelor. Niciodată n-am să fiu sacru. Mult, prea mult am imaginația celorlalte forme concrete. Și nici n-am vreme din pricina asta să mă gîndesc la propria mea viață. Iată-mă. Trăiesc în numele cailor. Nechez. Sar peste copaci retezați. Trăiesc în numele păsărilor, dar mai ales în numele zborului. Cred că am aripi, dar ele nu se văd. Totul pentru zbor. Totul, pentru a rezema ceea ce se află de ceea ce va fi. Întind o mînă, care-n loc de degete are cinci mîini, care-n loc de degete au cinci mîini, care în loc de degete au cinci mîini...
Totul pentru a îmbrățișa amănunțit, totul, pentru a pipăi nenăscutele priveliști și a le zgîria pînă la sînge cu o prezență.
I Ea mi-a spus atunci, văzînd lucrurile fixe ale alcătuirii mele: Aș vrea să fugim îm Hiperboreea și să te nasc viu, asemenea cerboaicei, pe tăpadă, în timp ce aleargă și urlă cu sunete lungi atîrnate de stelele nopții.
La frig cu noi și la gheață! îmi voi deznrăca trupul și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat, luînd drept limită animalele mării.
Oceanul va crește, desigur, va crește pînă cînd fiecare moleculă a lui cît un ochi de cerb va fi, sau cu mult mai mare, cît un trup de balenă va fi.
Voi plonja într-o astfel de apă mărită, izbindu-mă de brownienele priveliști, într-o mișcare de spor, disperată, voi face zigzaguri; lovită de mari, întunecatele, reci, molecule, adeptele lui hercule.
Fără putință de-înec și fără putință de mers și de zbor - numai zigzag și zigzag și zigzag, înrudindu-mă cu feriga printr-un destin de spor...
Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu, urlînd, alergînd, zdrobită de zimții cerului vinețiu, pe gheața crăpată în iceberguri risipite sub cer vinețiu.
II Ea aprinse deodată-o lumină, de lîngă genunchiul ei, verticală, sub o pălărie roșie virginală.
Aruncă lîngă glezna mea o carte scrisă în cuneiforme. îngeri presați ca florile se scuturau sfărîmați, pe platforme
Îngeri înnegriți între litere, între pagina de deasupra și cea de jos, subțiați, fără apă în ei și răcoare, cu tăiș fioros...
Ca să îmi tai cu ei privirile care, fără să le-nvoiesc, mi-au crescut - când, togă virilă, tristețea mea aspră cu o fibulă de gheață mi-o aprind.
La Hiperboreea, acolo - ea, mi-a spus, și luîndu-ne unul pe altul de ceafă cu brațul drept, cel nezburînd, ne vom cufunda pe sub gheață în apă.
Hiperboreea, zonă mortală a maimarilor minții, loc al nașterilor de copii de piatră, din care sculptați sînt doar sfinții.
Hiperboreea, alb-negru, aur-argint, revelație, tristețe alergînd și orbecăind.
III Ea își ridică deodată capul: deasupra ei aleargă globuri albe și norii se destramă în fîșii verzui.
Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munții, pe care păsările stînd înfipte-n ciocuri, cu pocnet greu de aripi, o rotesc.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici. Putem vedea mari berze-nfipte-n stîncă mișcîndu-se încet. Putem vedea vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre, bătînd asurzitor din aripi, și putem vedea o pasăre mai mare decît toate, cu ciocul ca o osie albastră, în jurul căreia se-nvîrte, cu patru anotimpuri, sfera.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici, și-o aură verzuie prevestește un mult mai aprig ideal.
Într-un ou negru mă las încălzit de așteptarea zborului locuind în mine; stă unul lângă altul, nedezlipit, sinele lângă sine. Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare, senzația de ochi își caută orbită. O, tu, întuneric mare, tu, dezgustată naștere încremenită. S-a așezat pe mine o idee și mă clocește maternă. Acum, tot ceea ce este e rotundă căldură și fermă. Sare din mine un fel de plisc în toate părțile și deodată. Refuză să fie un obelisc șira intimă, curbată. Sparg coaja pielii mele, arsă, lipită de-a dreptul pe suflet, ca să-mi rămînă ne-ntoarsă, întîia încercare de umblet. Sar cojile negre, oho! Mai mare mă aflu și nezburat, lipit de acel încotro, cu o boltă de jur-împrejur adăugat. Scot ochi cu priviri nereale la dreapta, la stînga, în sus și în jos, născînd șir de regi-animale, care știu cum se moare frumos. Întind și o pană de os, irizată atinge negrul concav. Sar cojile negre deodată și iată-mă, iarăși, suav, închis ăntr-un ou mult mai mare, clocit de-o idee mai mare, gălbenuș jumătate, pasăre jumătate, într-un joc cu pași pe furate. Ou mare! Silabă răcnită într-o perpetuă creștere smulsă fără tavan stalactită sedusă. Ouă concentrice, negre, sparte fiecare pe rînd și în parte. Pui de pasăre respins în zbor, străbătînd ou după ou, din miezul pămîntului pîn' la Alcor, într-un ritmic, dilatat ecou. "Sinele" încearcă din "sine" să iasă, ochiul din ochi, și mereu însuși pe însuși se lasă ca o neagră ninsoare, de greu. Dintr-un ou într-unul mai mare la nesfîrșit te naști, nezburată aripă. Numai dinsomn se poate trezi fiecare, - din coaja vieții nici unul, niciodată.
Se dedică lui Georg Wilhelm Friederich Hegel
Omul-fantă are îndepărtate origini. El vine din afară: din afara frunzelor, din afara luminii protectoare și chiar din afara lui însuși.
Ia ființă venind. Astfel, el se umple cu imaginile diforme atîrnînd lățose de marginile existenței, sau, pur și simplu, el adulmecă existența și ia naștere lăsîndu-se devorat de ea.-
Nu se știe cine mănîncă pe cine. Omul-fantă azvîrle mari piramide de vid peste deșerturi.
El se apropie, se apropie. Întîlnește sfera și are vederea aerului și a simunurilor.
El mănîncă o frunză, Dar o mănîncă pe dinlăuntru. El este în afară pîntec Și înlăuntru gură cu dinți. Nu se știe cine mănîncă pe cine.
Omul-fantă face înconjurul lumii Si există numai cît să ia cunoștiință de existență.
Sufletele morților sunt atmosfera terestră. Respirăm sufeletele lor; sufletele lor își înfig cite un deget adînc în respirația noastră.
Omul-fantă moare Ca să ia cunoștiință de moarte. El se lasă respirat și la rîndul lui respiră obiectele însuflețite și neînsuflețite ca și cum ar fi aer.
Nu se știe cine respiră pe cine. Istoria coagulează în cuvinte solemne; Viitorul ni se înfățișează sub forma unei Vorbiri Pronunțate de niște guri Cu mult mai perfecte decît ale noastre.
Pămîntul lui ?a fi? își trage aerul din pămîntul lui ?a nu fi?. Nu se știe cine îl respiră pe cine.
Omul-fantă vine și vede. Nu se știe dacă între ochiul lui și ochiul lucrurilor există vreun spațiu pentru vedere.
Retina omului-fantă e lipită de retina lucrurilor. Se văd împreună, deodată, unul pe celăllat, unii pe ceilalți, alții pe ceillați, ceilalți pe ceilalți. Nu se știe cine îl vede pe cine.
Nu e loc pentru semne, pentru direcții, Totul e lipit de tot.
Omul-fantă vine din afară, el vine de dincolo și încă mai departe de dincolo. O dată, venit, Nu se mai știe cine-a venit, și cine într-adevăr e de dincolo și încă de mai departe de dincolo, este.
Totul e lipit de tot; pîntecul de pîntec, respirația de respirație, retina de retină.
Sunt
Sunt bolnav. Mă doare o rană călcată-n copite de cai fugind. Invizibilul organ, cel fără nume fiind, neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul cel dintre ochi și timpan, cel dintre deget și limbă, - cu seara mi-a dispărut simultan. Vine vederea, mai întîi, apoi pauză, nu există ochi pentru ce vine; vine mirosul, apoi liniște, nu există nări pentru ce vine; apoi gustul, vibrația umedă, apoi iarăși lipsă, apoi timpanele pentru leneșele mișcări de eclipsă; apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare pe o ondulă întinsă, iarna-nhețată-a mișcărilor mereu cu suprafața ninsă. Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav de ceva între auz și vedere, de un fel de ochi, un fel de ureche neinventată de ere. Trupul ramură fără frunze, trupul cerbos rărindu-se-n spațiul liber după legile numai de os, neapărate mi-a lăsat suave organele sferei între văz și auz, între gust și miros întinzînd ziduri ale tăcerii. Sunt bolnav de zid, de zid dărîmat de ochi-timpan, de papilă-mirositoare. M-au călcat aerian abstractele animale, fugind speriate de abstracți vînători speriați de o foame abstractă, burțile lor țipînd i-au stîrnit dintr-o foame abstractă. Și au trecut peste organul ne-nveșmîntat în carne și nervi, în timpan și retină, și la voia vidului cosmic lăsat și la voia divină. Organ pieziș, organ întins, organ ascuns în idei, ca razele umile în sferă, ca osul numit calcaneu în călcîiul al lui Ahile lovit de-o săgeată mortală; organ fluturat în afară de trupul strict marmorean și obișnuit doar să moară. Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană închipuită între Steaua Polară și steaua Canopus și steaua Arcturus și Casiopeea din cerul de seară. Mor de-o rană ce n-a încăput în trupul meu apt pentru răni cheltuite-n cuvinte, dînd vamă de raze la vămi. Iată-mă, stau întins peste pietre și gem, organele-s sfărmate, maestrul, ah, e nebun căci el suferă de-ntreg universul. Mă doare că mărul e măr, sunt bolnav de sîmburi și de pietre, de patru roți, de ploaia măruntă de meteoriți, de corturi, de pete.
Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai organul numit taur mi-a fost înjunghiat de fulgerul toreador și zigurat pe care tu arenă-l ai. Organul nor mi s-a topit în ploi torențiale, repezi, și de organul iarnă, întregindu-te, mereu te lepezi. Mă doare diavolul și verbul, mă doare cuprul, aliorul, mă doare cîinele, și iepurele, cerbul, copacul, scîndura, decorul. Centrul atomului mă doare, și coasta cea care mă ține îndepărtat prin limita trupească de trupurile celelalte, și divine. Sunt bolnav. Mă doare o rană pe care o port pe tavă ca pe sfîrșitul Sfîntului Ioan într-un dans de aprigă slavă. Nu sufăr ceea ce nu se vede, ceea ce nu se aude, nu se gustă, ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape în încreierarea îngustă, scheletică a insului meu, pus la vederile lumii celei simple, nerăbdînd alte morți decît morțile inventate de ea să se-ntîmple. Sunt bolnav nu de cîntece, ci de ferestre sparte, de numărul unu sunt bolnav, că nu se mai poate împarte la două țîțe, la două călcîie, la două picioare în alergare neputînd să rămîie. Că nu se poate împarte la doi ochi, la doi rătăcitori, la doi struguri, la doi lei răgind, și la doi martiri odihnindu-se pe ruguri.
Intrare-n muncile de primăvară
I Inimă mai mare decît trupul, sărind din toate părțile deodată și prăbușindu-se din toate părțile-napoi, asupra lui, ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conținut mai mare decît forma, iată cunoașterea de sine, iată de ce materia-n dureri se naște din ea însăși, ca să poată muri. Moare numai cel care se știe pe sine, se naște numai cel care își este sieși martor.
Ar trebui să alerg, mi-am spus, dar pentru asta va trebui mai întîi să-mi întorc sufletul spre nemișcătorii mei strămoși, retrași în turnurile propriilor oase, asemenea măduvei, nemișcați aidoma lucruilor duse pînă la capăt.
Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine. Voi alerga, pentru că numai ceea ce este nemișcat în el însuși se poate mișca, numai cel care e singur în sine e însoțit; și știe că, nearătată, inima se va prăbuși mai puternic spre propriul ei centru sau, spartă-n planete, se va lăsa cotropită de vietăți și de planete,
sau întinsă va sta pe sub piramide, ca înapoia unui piept străin.
II
Totul e simplu, atît de simplu încît devine de neînțeles.
Totul este atît de aproape, atît de aproape, încît se trage-napoia ochilor și nu se mai vede.
Totul este atît de perfect în primăvară, încît numai înconjurîndu-l cu mine iau cunoștință de el, ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită de cuvinte gurii care le rostește. mărturisită de gură inimii, de inimă sîmburelui ei, cel în el însuși nemișcat, aidoma sîmburelui pămîntului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de brațe ale gravitației, strîngînd la sine totul și deodată într-o îmbrățișare atît de puternică, încît îi sare printre brațe mișcarea.
III
Voi alerga, deci, în toate părțile deodată, după propria mea inimă voi alerga, asemeni unui car de luptă tras din toate părțile simultan de o hergelie de cai biciuiți.
IV
Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana, ea însăși mă va întrece și se va îndepărta de mine aidoma cojii fructului de sămînță, pînă cînd alergarea chiar în ea însăși va alerga, și va sta. Iar eu mă voi prăbuși asemeni bărbatului tînăr întîmpinîndu-și iubita.
V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea să mă-ntreacă, după ce mișcîndu-se-n sine va sta ca de piatră, sau mai degrabă asemeni mercurului înapoia geamului oglinzii, mă voi privi în toate lucrurile, voi îmbrățișa cu mine însumi toate lucrurile deodată, iar ele mă vor azvîrli înapoi, după ce tot ceea ce era în mine lucru va fi trecut, de mult, în lucruri.
VI
Iată-mă rămînînd ceea ce sînt cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig, înapoi, spre mine însumi alerg, smulgîndu-mă de pretutindeni, smulgîndu-mă de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, și din stînga mea, de deasupra, și de dedesubtul meu, plecînd de pretutindeni și dăruind pretutindeni semne-ale aducerii-aminte: cerului - stelele, pămîntului - aer, umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.
VII
... trup ciudat, trup asimetric, mirat de el însuși în prezența sferelor, mirat stînd în fața soarelui, așteptînd cu răbdare să-i crească luminii un trup pe măsură.
VIII
A te sprijini de propriul tău pămînt cînd ești sămînță, cînd iarna își lichifiază oasele albe și lungi și primăvara se ridică. A te sprijini de propria țară cînd, omule, ești singur, cînd ești bîntuit de neiubire, sau pur și simplu cînd iarna se descompune și primăvara își mișcă spațiul sferic asemenea inimii din sine însăși spre margini.
A intra curățit în muncile de primăvară, a spune semințelor că sînt semințe, a spune pămîntului că e pămînt!
Dar mai înainte de toate, noi sîntem semințele, noi sîntem cei văzuți din toate părțile deodată, ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi, sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă cresc priviri - și noi cu noi înșine deodată, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele să fie aidoma tuturor lucrurilor în mijlocul cărora trăim și pe care inima noastră le-a născut.
Dar mai înainte de toate, noi suntem semințele și ne pregătim din noi înșine să ne azvîrlim în altceva cu mult mai înalt, în altceva care poartă numele primăverii... A fi înăuntrul fenomenelor, mereu înăuntrul fenomenelor.
A fi sămînță și a te sprijini de propriul tău pămînt.
Mulțumim doamnei Dora Stănescu pentru permisiunea de a reproduce și de a traduce cele 11 elegii |