|
mersul gărilor
* asta-i singura concluzie mie nu îmi place venea așa normal sp nu întrebăm ce o înțelegere țopăia ca vrabia rătăcită iarna în tren pe culoar nimeni nu cunoaște pe nimeni vopsea reconfortantă nu trebuie să mă gîndesc să ne mai prefacem orice prezență a celuilalt gol este bine-venită vorbim recunosc suflarea nu iese din mine complet la întîmplare am fost odată cu tine pîna la craiova abia acum îmi amintesc să stăm umăr lîngă umăr era la fel imagine tremurată s-a crăpat puțin ușa murdară o rază de prafuri vechi de-ale noastre suspensie clară bănuiam eu că pentru o clipă apoi cad petarde și miroase urît a fost o bucurie lumea striga un nume eu îti spun că-i al tău salut și nu iei nimic cobor să arunc o hîrtie la coș speriat speriat așa sînt foarte speriat fără motiv
* este o gară în care oamenii au vomitat pe jos într-un oraș mic așteptam trenul să ne ducă de la nord pînă la sud în loc de tramvai sau așteptam pe cineva mint către o femeie precis bolnavă psihic (deci nu mint) - încearcă să intre în vorbă cu mine dacă aș mai vedea și îngeri ar ieși un poem sînt numai măturile femeilor în verde ele fac absurd curățenie aici au ceva îngeresc se aude un tren este seara de ajun măturați-mă și pe mine vă rog mîine e Cracinul și pe mine femeia sforăie cu mîinile în poală rotindu-și degetele ușor e frumoasă și grasă
* mimez citesc la telefonul public ceasul meu s-a furat de mult aveam febră lîngă calorifer stau borfașii mai de soi nu nu îndrăznim să ne apropiem spre cei împliniți ăsta e tonul deși e cam frig aiuram puțin așa cîteva gheruțe de vrăbii în zăpada murdară de pe beton în mijlocul sălii ne-am cam adaptat ăsta e tonul merită să trăiești prin gări ca să scrii cu siguranță e mai bine numai așa trece timpul ușor nici nu simți ultimul vagon o lumină se scutură de frig de emoții e atît de frumos aproape uman
poem de Ovidiu Gligu
|