|
CAPRICIILE DUPĂ PABLO
1. poate că o carte este doar un pod înălțat deasupra capetelor noastre de homeopatia cuvintelor
și vine ciocîrlia la fereastra ta să ciugulească poemul din axiomă: acel grăunte pentru care viața este doar acompaniament muzical
2. seducția ca unghia de mujic neagră de durere, peste care sîngele roade direct din os: o femeie sub a cărei piele crește o dibăcie fluidă a spațiului, o femeie care îți umple capul cu postulatele Halakhot, o femeie în care se descarcă electricitatea spațiului curb, o femeie care te pregătește pentru termenii cosmici, o femeie străbătută de erorile eternului Dingler cel senil, o femeie în care meșteșugarii zei jucători de mazurcă suie
și alt pretext mai bun ca jocul nu-i
3. într-o dimineață tăioasă te trezești uimit în camera ce s-a desfăcut exact în două jumătăți: tu , la mijloc, ai vrea să fii nici aici, nici dincolo
pînă cînd te va smulge din umbra umbrae o ciocîrlie sceptică, mama non-sensului fecioară
4. he is an originist, dar afară se aranjează în stol numerele ce mi-au fost fatale: migrația lui unu către sud mă lasă egală cu mine însămi, migrația lui șapte către est mă întoarce cu fața la travestiul ultim, migrația lui treizeci și patru îl aduce pe Unu lîngă o cruce de opal
limpede scad în mine, larvatus prodero. cine mă caută nu știe că acea idee scurmă nimicul
5. ia-mă din mine ca pe un sîmbure de opiu și scuipă-mă în bucuria pranei. din multe lumi se poate coborî în ființă, din casa 'Atsilut și din cenușă, din grămada de litere neordonate
un bărbat trece pe lîngă un înger ținînd în mînă o chitară: amîndoi umplu cu muzică spații ce nu se ating. noi nu ne vedem, noi ne știm
începem să nu murim
6. dacă ai scrie pe pielea arsă o carte despre înfățișare, tot din căință te-ai înfiripa?
porți masca ce nu te aduce în trup și urci la ora unu noaptea în patul unui Gentleman of Wealth and Taste. femeia lui e femeia lui: a cui e femeia din cui?
tu ești mirele zburător cu aripi de ființă și plexiglas. lucrul care pegasizează îl știe pe Dumnezeu de la pagina o sută doisprezece a cărții despre înfățișare: băiatul acela înalt din stînga garajului și bicicleta roșie care nu se vede
7. tot ce este mai important din toate socotelile despre mine încape în două unghiuri drepte, chiar dacă un asemenea chip angelic nu există nicăieri în lume. dimineața începe cu încă o cunoaștere: din ce în ce mai alb, ochiul
prefer să-ți vorbesc în limba Temuna: nici aici nu ajung să fiu pe jumătate vis- pe jumătate femeie de paraclis, dar nici acolo. ne dăm măduva hrană ciocîrliilor și hai să desemnăm un spațiu de locuit în sunet și să ne ascuțim craniile la lumina caustică a sinelui meu
8. iubește-te ca pe un instinct de pseudosferă, ia-te după acea poruncă ce șterge din tine o literă pentru totdeauna: o nouă lege va porni de la mine, pînă cînd fi-vei mai phyrrhonian decît phyrronienii și nu vei coborî două etaje mai jos, acolo unde desenul imposibilului mă deschide ca pe o ușă?
în unghiul tău drept încape o muzică mai coaptă decît noaptea în spuză
9. să fii la fel de departe de tine pe cît ești de aproape- de acolo să te privești, de unde nu mai începi
femeia stă în semnul cu care toate se răsfrîng asupra ceea ce ai fi fost de nu erai sunet
te uiți la soare: animalele lui Cyrano sînt tot acolo. la rîndul tău, nu vei da pe nimic mortul ce ți s-a strecurat sub limbă făcînd vocalize
10. oricum ți-ai așterne privirea peste numerele teratologice, nu-ți poți dezlipi mîinile de carnea mulatră a pianului: tu cînți despre Ordinea Merkabei, aici și acolo sînt îngeri cu chei
prima dragoste este întotdeauna o repetiție pentru Bach
singur ți-ai născut copilul în fugă, singur ai fi rămas
11. lumea află prea tîrziu despre tine că ești încă mort și ți-e bine. măcar setea de te-ar învăța cele șase sute de mii de căi de a nu fi cu Famulus: din toate răzbate solemnă frica de a nu începe lumea cu pica
și va fi totuși ceva ca o dezlegare, vei fi acolo și le vei cînta cu ciocîrlia căpătîi
bărbații te vor sec și sonor într-o chilie falsă. dar tu citești Ofeliei omilia. poate că ai ajuns la gol prin tine precum Yuan în cochilie de cuc
12. năluca nopții în Galgal te scoate virgin la mal și te învață cum se închide cercul
mai departe sînt castani înfloriți și cabaliști ce amestecă literele cu apă
trecînd pe acolo cu timpul după mine sol, eu nu încăpeam în căușul cerului gol
13. nu te întoarce la torentul vertical din care neînțărcatul ego suspicios își suge pneuma
lîngă păpușa ta de lut, o femeie dezvelește dinții de lapte ai altei femei. la rîu se vor duce să spele cuvintele de zgura făpturii
te vor hrăni și pe tine cu solzi de tikun. cine nu ești ? te vor întreba
14. tu nu ai decît povestea însuflețirii. cu nimeni nu te știi așa cum te găsești pe tine după ce istoria literelor te vomită
încă un pas și fratele tău orb îți pune în mînă un arc și spune: scoate sîngele din mine pe unde a trecut îngerul cu vestea
ești pe jumătate treaz și pe jumătate inform. atunci unde e limita?
15. acei domni care au o noțiune clară despre distanță văd cu ochii lor conturul unui sunet cu care începe lumea: este matematica lui tu
îmi ia ceva timp pînă să știu că este posibil să nu vrei să fii văzut
și atunci, îngere, nu-i așa că tortura neființei te face ritm în missa?
16. așa cum stă în fața clapelor înțepenite, bărbatul cu prunc în cocoașă stinge lumea ca o călăuză fără ochi
drumul îl înghite pe cel pribeag, făptuitorul îi spune înfăptuitorului: nu-i așa că și Dumnezeu ar fi stins lumea dacă nu ar fi fost cuvîntul cu care s-o înceapă?
eu te-am văzut în universul de rezervă: desenai îngeri din amintire (oh, if they existed!)
17. te cheamă Pablo și ai avut-o chiar și pe Zeița Geometriei, mai înainte de a avea pian și o virginitate de sunet
cu orice femeie poate începe un viraj logic: sînii se lasă ca plenitudinea vidului, două ciocîrlii cu ochii mari
murise Croniamantal cînd te-ai apucat să vorbești cu ciocîrliile: morții ne cîntă în loc să ne vadă
18. să retez cu pleoapa-mi roșie somnia vacuității cum pe un embrion din care sursa de neant a ființei să pară grădină cu fericiri
mă aștepți să încep o linie din care să nu mai pot ieși, ieruncă fără poruncă
aș vrea să locuiesc într-un cartier vechi peste care ceața unui pian să aștearnă ordinea lucrurilor
de la o casă la alta, fără contradicții, tu zbori prin chipuri ne-închipuit, neisprăvit, neizbăvit
19. să spunem numai ceea ce se poate spune: începutul este acel accident ce te iscă în neșama
tu te deschizi în timp ce crinul se risipește. vămile sînt pline de cerșetori și de hoți: nu te lua după mugurele de gînd, ia-te după Iov și vei ajunge la tine cîntînd
e aproape frig și în triunghiul ferestrei ciocîrlia ciugulește spațiu. iar pe mine, la urmă, ca sațiu
20. măcar de-aș locui acest alb curat al dorinței de ființă- să-mi fie foame și să am cer, să-mi fie sete și să am țărînă, să-mi fie cald și să am geometrie, să-mi fie dor și să fiu cîntec
tu încă nu știi că Hagada curge prin Valea Copacului Negru: sîngele meu este rîu din care beau ciocîrliile și se duc
rîul de va seca într-o zi, toate vor fi mai aproape de limită, întorcîndu-se la sunetul de germene al cuantei
21. în vîrful degetelor sale, ființa arde prin zece făclii ce deschid inima pianului de gheață: lucrurile din urmă sînt tot cele de demult, numai ochiul tău vede ceva mai bine acum jocul fiarei - ea te strînge în forma nimicului, ea te răsucește în jurul focului, ea te răsădește în piatră
fiecare om are fiara lui. într-o zi, el îi așează palmele pe creștet și o alintă și fiara cîntă
și pe mine mă cheamă Pablo, îți va răspunde fiara neîntrebată și te va duce în cîntecul ei nemaiauzit
22. să ai numai ceea ce întemeiază mogîldeața din care crește o simfonie - mergînd pe stradă, un sunet se ia după tine ca un cîine vagabond și nu te mai părăsește pînă ce nu ajungi la paideia, devorîndu-i ideea
acasă toate sînt cum le știi: în partitură zace un cîntec împăiat și morții sînt vii
o femeie albă te privește abuziv prin fanta tinereții centaur în sepia și lună plină
23. este ceva viu și nelămurit la bărbatul în care crește un cristal de cuarț- te uiți la el și te simți plin de dadaism
te întîlnești cu persoana și îi dai pe furiș un sunet. și acesta este sărutul de descoperire
pînă la sărutul de uimire mai rămîn de sărit porțile înalte ce închid ființa într-o tijă de stuf: trosnind, ea te cuprinde între gingii
24. femeia ți-a păstrat umbra și și-a făcut din ea o rochie nouă, mai albă
ca un cîine latră femeia ta la umbra ta și alte sute de cîini încep să o latre în cor: înseamnă că tu ești acolo unde zeul iese în pridvor
între voi, mîinile cioplesc din aer așchii de cîntec. pămîntul îi vine femeii ca turnat și pîntec
25. acele cuvinte, colier la gîtul unui mort ce ticăie ca un ceas - tu scrii o carte mai veche decît pămîntul în care te vei boteza
vei înghiți toate întrebările, cîteodată te vei arunca în gol - adevărul este iluzia că pielea întinsă a primului cuvînt este zona de maximă vizibilitate a căderii în cer
nici atunci cînd vei urca ultima treaptă nu vei observa cum femeia se dizolvă în Tehiru: ea știe întotdeauna cum să plece mai devreme din nunc stans în pas de dans
26. mă uit la pianul meu adormit și îi simt sub pleoape pofta cu care ar vrea să mă păstreze numai pentru el
o respirație te poate înghiți, o idee te poate înghiți, un înger te smulge din narcoză: vei fi vizitat, îți spune și dintr-o dată începe să se audă cîntecul cu care te vei întoarce la Kavana prima oară la Kavana de două- trei ori la Kavana niciodată
și se pune problema să fii sau înăuntrul sau în afara lui Dumnezeu. nu se pune problema să fii
27. mîine mă vei aștepta cuminte în cochilia nocturnei ca pe un ecou întrerupt: cine să se așeze în fața oglinzii și cine să stea în oglindă ?
două imagini se cuprind în noemă strivind din greșeală penajul ciocîrliei
cînd pleacă un om, i se naște încă o interogație - copilul din flori al absurdului te petrece pînă la mal și te leagă de o idee
viu și ispită, chipul de împrumut ține o predică neauzită despre Dumnezeu, solitarul meu
28. un punct de sprijin dinafară te poate închide în ființa intermediară. nu ești decît ceea ce ai fost ca și cînd ai mai fi fost estimp în altă parte. ești rost
cîntecul se sparge în litere. cioburile au gust de Yetzirah
tocmai crescuse iarba în ritmul variațiunilor lui Goldberg și mîinile mele ca iarba creșteau. tu nu te apropii de pian ci de zăpada cu care prinții deșertului construiesc văzduhul
în monos duh mă vezi ? botezul meu e jug, tu zbori în lut domesticit de plug
29. acum nu mai știu cu cine semăna cioclul ce a îngropat Arborele Vieții pînă la creștet
obsesia ta de a fugi în lume te distilează neîncetat. pînă la sunet ai ajuns împuținat, efrem al tăcerii
cîteva uimiri în fața pianului: eu cîntec, eu înger, eu tu, de ce este Dumnezeu atît de singur iar eu nu?
30. nu ne mai spunem frate și soră cînd sîntem îngeri în horă. purtăm lumea în priviri și o dăruim oricui are destul cer. astăzi ne vom naște
mai departe, jocul cere întîiul sînge de frate: să mă trezești din somn și să mă dai hrană peștilor. apa e adîncă precum lanul în care te vei pierde tot anul
pentru o vreme, pianul tău scormonește în camașa nopții după ultimul bănuț, un sunet pur și impur
31. tu ești numai ceea ce vezi și nu ai vreme să alungi din minte. de ce atîta grabă să te tot naști?
cîntecul mă aduce într-un contur pe a cărui nevăzută față stau la pîndă scripturile umbrei. astăzi sînt vie. astăzi sînt miez. astăzi sînt Duh. astăzi pianul este acvilă. ah, gustul de mir al mîinelui mire
un munte se luase după tine, cu sufletul lui de sunet-copil. l-ai hrănit cu miez alb de literă. l-ai împărțit săracilor. l-ai întors cu fața la tăișul clipei
i-ai spus vino și el a fugit
32. te cheamă Pablo și nimeni nu te știe mai bine decît chipul irosit. cine își va păstra chipul, îl va pierde. cine nu-și va păstra chipul, îl va pierde. tu ai avut odată un cîntec al tău: un izvor de acedia, un hău
îți spun că Dumnezeu este pluralul unui cuvînt încă neinventat. mă lași să gust apa îngerilor, neîncepută
între noi, pe malul improprierii, un sunet într-o barcă de vîsc
33. ține-te aproape de dalta cuvîntului care cioplește căușul crucii în carne vie. sau fii tu semnul în care mijește Golgota: ochiul de nălucă al nopții
diminețile tale sînt cupe cu elixir, pianul ți se așează blînd la picioare cum un cîine de rasă
un turbion înalță pulberea unui verset. valul spintecă lumea cu copita lui de cerb. în toate se iscă o stare de miez. așa vine noaptea cînd nu voi mai fi profet și diez
34. aproape tîrziu și aproape niciodată, erau de gheață vremurile cînd cîntecul nu se înfiripa din Yesod
într-o zi, m-ai găsit în accentul cu care imaginea ființei trezește un sine letargic: margine de oraș cu evreică nemuritoare
în casa mea locuiește portretul acelei femei
35. pînă în ziua cînd pianul mă va lua ostatică, pînă în ziua cînd inima mea va încălzi inima de fugă a lui Bach, pîna în ziua cînd voi naște un copil al imaginii, pînă în ziua cînd voi găsi un cîntec gol în care să intru ca într-un ou
numai pînă atunci
între timp, toate se vor petrece ca și cum
Poezii de Angela Furtună
|