Un zâmbet, o floare…

                                                                                        de Paul Doru Mugur

1. Unii spun că totul s-ar reduce la cîteva cuvinte aranjate ingenios. Cuvinte potrivite. După ei, dincolo (sau, mă rog, dincoace) de cuvinte nu s-ar afla nimic. Un joc secund, o constelaţie de lumi alternative care gravitează în jurul soarelui negru al limbii.

2. Alţii zic că, dimpotrivă, cuvintele nu sunt esenţiale. Pentru ei, poezia este o privire specială, care asemenea degetelor regelui Midas transfomă tot ce atinge în aur. O stare de spirit deosebită, un fel de transă. „Acel năluc al minţii pătimind de un ce” cum a numit-o Ienăchiţă Văcărescu. O subiectivitate pură, asemenea culorilor, pe care le percepem fiecare dintre noi întotdeauna puţin diferit.

3. Poetul ca explorator. Geografie intimă. Istoria poeziei, istoria călătoriilor interioare. Nu există stil,ci doar zone psihice. Poeţi ai zonei senzuale, poeţi ai zonei sentimentale, poeţi ai zonei intelectuale şi poeţi ai zonei spirituale. Divina comedie interioară. Poeţi infernali, poeţi paradisiaci, poeţi ai Purgatoriului. Poetul ca reporter post-apocaliptic.

4. Dragoste, iubire, moarte. Schimbări bruşte, fulgerătoare. Accidente. Într-o clipă, totul balansează. Clipa, axul universului nostru interior. Poezia este şi ea tot un accident. Cădere în sus. Iluminare bruscă. Lichefiere. Orice poem reuşit este ca un koan zen.

5. Poezia este predată în licee şi universităţi, este disecată, pusă sub microscop. În seminarii care uneori durează ani întregi, sunt detaliate tehnici, se inventariază strategii, se discută reţete. Majoritatea cursurilor de poezie contemporană sunt structurate retoric. Din considerente mnemotehnice, titlurile cursurilor sună amuzant:

1. Ciocanul lui Thor: exprimă-te cît se poate de direct.
2. Gheara porumbelului: foloseşte antiteza.
3. Oglinda lui Narcis: hotărăşte-te cine scrie poezia.
4. Omul vineri: hrăneşte fiara din tine.
5. Focul de pe acoperişul de paie: sări de la un sentiment la altul.
6. Puşca cu lunetă: nu pierde niciodată din vedere ideea iniţială.
7. Epifanie: foloseşte cuvinte care au gust, miros şi, mai ales, luminozitate.
8. Sfîrşitul: trebuie să stîrnească ecou.

6. Agenţia de ştiri Xinhua din China a raportat pe data de 22 octombrie 2003 că Sitar Doje, un băieţel de 13 ani din prefectura Qamdo s-a trezit într-o dimineaţă capabil să recite din memorie timp de mai bine de şase ore cîteva mii de versuri din „Viaţa regelui Gesar”.  Acest poem epic conţine  aproximativ 15 milioane de cuvinte. Culturile tibetană şi mongolă sunt pline de astfel de fenomene de hipermnezie spontană la trezirea din somn.

7. Care este lungimea minimă a unui poem?

Abu ala Al Maari, un autor arab din secolul X, descria întreaga intreprindere umană în şase versuri:

„Dacă intelectul este instabil

Este copleşit de lume

Un om slab îmbrăţişat de o curvă.

Dacă mintea se disciplinează

Lumea devine o femeie distinsă

Care respinge avansurile iubitului ei.”

De la vizirul Ptahotep ne-au rămas cîteva hieroglife: „Gîndul frumos e mai ascuns decît nestemata. Îl găseşti în mîna slujnicei ce sfarmă bobul.”

Apoi Basho şi cel mai faimos haiku din poezia japoneză:

„Lacul bătrîn              „Furuike ya

O broască sare            Kawazu tobikomu

Sunetul apei.”             Mizu no oto.”

8. Indienii vorbeau despre savoare, rasa, o emoţie fundamentală, la fel ca dragostea. Pentru a aprecia un poem trebuie să-i simţi savoarea. Poemul există doar în măsura în care este savurat, competenţa receptorului poeziei este la fel de importantă cu cea a poetului. Fără savoare, un poem este doar o colecţie de cuvinte goale.

9. În timpul unei predici pe muntele Grdhrakuta Buddha a luat în mînă o floare şi le-a întins-o celor din audienţă. Toţi au tăcut, cu excepţia  lui Maha-Kashapa care a zîmbit involuntar.

Buddha atunci le-a spus: „Deţin viziunea învăţăturii veritabile, inima  Nirvanei, aspectul veritabil al non-formei, şi efortul veritabil în Dharma. Aceasta nu se exprimă în cuvinte ci este transmis dincolo de cuvinte. Această învăţătură i-o transmit lui Maha-Kashapa”.

Comentariul lui Mumon, un maestru zen contemporan din Secta Rinzai, rezumă, pe un ton ireverenţios, toate dificultăţile legate de transmiterea unui mesaj inefabil:

”Gautama cel cu faţă de aur credea că poate să-i trişeze pe toţi. Şi-a bătut joc de ascultători şi le-a vîndut carne de cîine drept oaie. Şi el însuşi credea că e minunat. Dar dacă toată audienţa ar fi izbucnit în rîs? Cum ar mai fi transmis învăţătura dacă Maha-Kashapa n-ar fi zîmbit? Dacă spune că realizarea poate fi transmisă, nu e cu nimic mai breaz decît  un şmecher de la oraş care îl fraiereşte pe prostul satului. Dacă spune că nu poate fi transmisă, atunci de ce îl aprobă pe Maha-Kashapa?

”La oferta unei flori

S-a dat de gol

Nimeni din cer sau de pe pămînt

Nu poate depăşi faţa ridată a lui Maha-Kashapa. ”