Călătorului îi stă bine cu textul

                                                                                                        de Mona Momescu

M-am gîndit mult timp ce aş putea scrie pentru acest număr al revistei. Cum texte teoretice despre relaţia imaginii cu alte forme de reprezentare – printre care şi textul – nu am produs cu un efect mai pronunţat decît cel al notelor personale, şi cum un excurs cvasi-plicticos despre metaforă, imagine poetică nu cred că îşi va găsi un cititor potrivit(să nu mai spun fericit), voi decupa cîteva imagini cotidiene. Din spaţiul românesc sau de aiurea, lămuresc şi ele cum imaginea, aceea din ochiul privitorului, este un conglomerat de experienţe culturale, dispoziţiii momentane, sinestezii al căror traseu nu l-ar mai desluşi nici cel mai rafinat(şi „blestemat”) dintre simbolişti, decadenţi, etc. Pornim de la cele două aserţiuni filosofice de mai sus, anume că:

1. frumuseţea e în ochiul privitorului, cum ştim din poezii, filosofie casnică şi reclame la bijuterii, pantofi, aspiratoare, cremă de curăţat,etc.

2. „la ce bun poeţi în timpuri sărace?” cum zice un text combinat Heidegger+ Rilke, în traducerea lui Th. Kleininger, text bun de lamentat pe marginea istoriei, dar şi de creat o imagine de maudit cînd vrei să pari preocupat, important, îndrăgostit fatal şi altele. Sau pur şi simplu să-l foloseşti cînd ţi-e lene să scrii un text cu penaj teoretic şi dai vina pe diverse crize!

De aici, e deschisă calea oricăror decupaje de imagini, chiar şi a unora mincinoase, conform principiului numărul unu, sau a unora anoste şi total neinspirate, conform principiului numărul doi.

...natură moartă cu est-europence şi est-europeni

În general, europencele sînt acelea care poartă ciorapi iarna la New York. O victimă a modei din „cel mai frumos oraş al lumii – cum hîrîie o reclamă într-o alimentară cu miros constant de clor si salată de peşte – nu ar pune ciorapi nici s-o omori. Sigur că e vînătă de frig şi că sandalele decupate cît mai adînc nu par să adere la zăpada de pe trotuar, dar asta e altceva. Deprinse cu frigurile istoriei, europencele poartă ciorapi şi cizme. Probabil că est-europencele, deprinse cu crivăţul istoriei care a cam bătut de la răsărit, poartă pufoaică şi cizme de cauciuc. Oricum, căciulile ruseşti „cu urechi” sînt la mare preţuire, potrivindu-se à merveille cu paltoanele elegante, fularele de mătase ale domnilor şi mantourile de nurcă ale doamnelor. Pe la sfîrşitul lui ianuarie, un ins preocupat de imaginea ce i se arăta constant înaintea ochilor, pădurea de căciuli ruseşti impasibile ca mestecenii, se uită contrariat spre colegul cu care călătorea în metrou: „Nu ţi se pare că ţara asta a început să semene cu Rusia?” Că s-o fi referit la căciuli, că prin faţa ochilor lui or fi trecut imagini ale unei istorii mai proaspete, n-avem cum să speculăm, căci numai ochii lui ştiau ce vedeau!

O tînără, absolventă de studii superioare, este nevoită să lucreze ca baby-sitter pentru o perioadă limitată. Dintre toate ofertele, alege o familie în care soţia este din Belarus, iar soţul din Republica Moldova. Se gîndeşte că-s „de-ai noştri” şi că nu va întîmpina diferenţe de mentalitate. Soţia imperială îi face zile fripte, căci, nu-i aşa, şi ea biata, nu ştie cum s-o dea cu ţara asta, şi ea ar vrea să fie o bravă matroană americană, dar cum aici se schimbă teoriile şi comportamentele mai rapid decît orînduirile „noastre”, nu ştii cum s-o dai să pari de-al locului. Românca începe s-o urască sistematic, practicînd cel mai eficient sistem: îi iubeşte copiii, două creaturi semi-sălbatice care cresc ca nişte plante de apartament, adică cu hrană, suc, lapte şi remarci leşinate din partea mamei care nu vrea să le traumatizeze dezvoltarea naturală. Imperiala se ţine după ea prin casă, o strigă cerînd cîte ceva cînd o vede că se odihneşte cîteva clipe pe un fotoliu, în concluzie vrea să-i arate că ea a înţeles adică mecanismul istoric al americanizării, anume că nu poţi fi democrat planetar pînă nu ai o plantaţie, fie ea şi un paradis artificial al apartamentului propriu. Românca o pîndeşte la rîndul ei şi îi priveşte cu dispreţ toate lipsurile, ştie ea ce ştie, că după ce e rusoaică şi nu prea a fost educată cum trebuie, mai face şi pe americana sadea! Amîndouă se străduiesc de fapt să-şi ucidă imaginile, să se amestece în această oală care fierbe neîntrerupt aici pe pirostrii de cîteva sute de ani, să fie sarea şi piperul ghiveciului naţional-democratic al locului. Amîndouă se separă, cad în afară, se strepezesc, ca ouăle şi uleiul dintr-o maioneză tăiată. Căci imaginea de maioneză perfectă este dată numai de imitaţia de maioneză, care nu se taie, nu te îngraşă şi nu-ţi vine să crezi că nu-i adevărată. Şi dacă îţi vine să crezi şi înghiţi surogatul, cu imaginea proaspătului ou sub limbă?

Asist la o conferinţă căreia eu i-aş spune „cu circuit închis”. Călin-Andrei Mihăilescu lansează la Centrul Cultural Român, Ţara europsită, un volum de eseuri publicat la „Curtea Veche”. În sală sînt şi americani care vorbesc româneşte şi care au înţeles din prezentare că e ceva cu Caragiale. Autorul e spumos, ironic, distant, tandru, dedat spre bancuri licenţioase în grup restrîns(la sfîrşit, în hol), iubitor, enciclopedic, un fel de imagine arcimboldiană a eruditului şi celui din spaţiul academic la sfîrşit (sau la început?) de secol. Se joacă cu cuvintele în modul nostru de uz intern exclusiv, în mica noastră patrie de semne şi aluzii care ne face aşa de „altfel”, aşa de neinteligibili, aşa de misterioşi, cît pe-aci să te îndrăgosteşti de noi, zău aşa! Mai pe la jumătatea sălii, două doamne care în limbaj caragialian s-ar nume „dame bune”, în jargonul de dormitor al lui Camil Petrescu ar fi „pempante”, iar în contextul dat bat undeva între hot babes şi drag queens (domestice, ce-i drept, dar oricum!). Coafuri cu multe bucle, ruj scînteietor, bijuterii care atîrnă bizantin pe decolteurile somptuoase, bluze din voal şi un fel de perdea. Stau şi se miră academic, la fel de caragialian ca şi eseul din care autorul tocmai citeşte. O clipă, am impresia că le-a inchiriat ca să ilustreze eseul, că iată, ele sînt relaţia vie dintre text şi imagine. El e scînteietor, nu ştiu de ce îmi vine să-i zic ascuţit tot timpul. Din păcate, eseurile, profunde şi cu adevărat esenţiale, vor fi iarăşi numai pentru noi, căci trebuie să fii un virtuoz al limbii ca să poţi interpreta europsită. În vreo zece minute i-am explicat unui hawaian cu cosiţe pînă la mijloc, care vorbeşte o limbă română bună, cum e alcătuit europsit, ce înseamnă oropsit şi pricopsit şi cum stăm noi în această cumpănă istorică de oarece timp. Aha, aha, a făcut el, întrebîndu-mă la sfîrşit cam cît timp cred eu că i-ar trebui să poată atinge nivelul de limbă română care să-i permită să citească asemenea eseuri. Greu de spus, monşer, dar şi mai greu de imaginat efortul celui care intră în această mare a Sargasselor fără să-şi prindă vreun picior, sau cum s-ar zice, fără să-şi prindă urechile. Acesta e farmecul nostru intraductibil, intraductibilitatea însăşi.

...paradisuri artificiale cu localnici

Sigur, de cînd municipalitatea new-yorkeză a interzis fumatul chiar şi în locurile speciale din restaurnate şi baruri, imagine mai caragialiană nu se poate vedea! Celebra scenă din O scrisoare pierdută, în care informat(ul)/orul Pristanda este jenat în exerciţiul funcţiunii auditive de cuviosul părinte care îi azvîrle ţigara-n ochi „[iar eu] caz peste-un dobitoc ce şedea pe maidan”. Trotuarul în faţa elegantelor clădiri ale corporaţiilor dintre Times Square şi Grand Central este un imens cimitir de mucuri de ţigară, iar la orele de vîrf trebuie să fii mai atent decît Pristanda dacă nu vrei să te pîrlească vreunul cu ţigara aprinsă şi ţinută, subversiv, în palma semiînchisă, la nivelul coapsei. Într-un oraş înspăimîntat de incendii şi în care maşinile pompierilor trec în urlete din zece în zece minute, localnicii fumegă şi aruncă neglijent în cel mai caragialian mod, căci nu ştiu ei săracii, imagine cărui text sînt...Depinde cine te vede sau cine te citeşte, căci cum am spus, „frumuseţea e în ochii etc.” Un paradis artificial mutat în stradă, în plină lumină, întinde miresmele opiaceelor baudeliariene la soare, ca pe o rufă de mult păstrată în cufărul de zestre. Totul e curat, la vedere, viciul e criticat, măsurat, vindecat cu Green Tea Plus, cel mai puternic antioxidant, şi el un semn al paradisurilor orientale, la fel de artificiale pentru obişnuitul om de afaceri, ca şi pentru numeroşii Hare Krishna locali, care avertizează de departe, cu togile lor portocalii, tărîmul unei lumi care va să vină.

Dacă tutunul e scos la lumină şi denunţat ca un rege impudic, tot la lumina zilei paradisul artificial al mîncării este legănat după toate protocoalele. Restaurantele au pe mese romantica lumînare, care licăreşte începînd cu orele prînzului, cam de pe la două după-amiaza. Aceleaşi restaurante, care cultivă acest paradis al intimităţii la lumină scăzută, nu au perdele, astfel că poţi vedea bine, printre două raze de soare şi o lumînare romantică, amestecul de carne tocată cu salată şi altele, sau peştele crud, înfăşat în diverse buruieni, sushi, marele deliciu al occidentalului în căutare de paradisuri orientale.

Sau mai mult, ei da, să mănînci o prăjitură cu morcovi la lumînare nu e totuna cu a o înghiţi la lumina zilei!

Probabil că acest protocol al alimentaţiei a rămas ultima formă a modernistelor paradisuri artificiale, pentru că nimic nu mai e ce arată imaginea, sau imaginea de pe limba noastră, margarina e aşa bine imitată „că n-o să-ţi vină să crezi că nu unt”, sosul e cu gust de carne/legume/ etc. şi are numai cîteva calorii sau deloc; este ultimul joc al deliciilor estetice, care face probabil mai multe victime decît opiul şi absintul. Este ultimul joc de-a ghicitoarea, la lumînare, a unei imagini pe care trebuie s-o potriveşti cu gustul.

„Nici mie nu mi-a venit să cred ce mi s-a întîmplat” îşi începe povestea o femeie care cerşeşte în metrou cu oarecare stil, că una e să milogeşti sau să zornăi o cutie de plastic pe fundul căreia se mişcă nişte monezi, şi alta e să ai o poveste de spus. Ehe, cîte filem nu încep să ruleze atunci sub ochii noştri, care mai beatnice, care mai neorealist-locale după modelul Spike Lee. Ei, ce i s-a întîmplat? te întrebi, iar ea îţi spune cum a rămas fără casă pentru că nu şi-a plătit chiria, deoarece nu mai are serviciu. În viaţa ei nu-şi imaginase că proprietarul ar putea-o da afară dacă nu-şi plăteşte chiria, pesemne. E îmbrăcată asortat, curat, cu pantofii mult mai lustruiţi decît ai unora care merg la serviciu. Ne întreabă politicos, cu stil, dacă nu cumva o putem ajuta cu ceva bani pentru micul dejun.

Iată că imaginea trebuie să aibă şi un text, unul care mizează pe efectul-surpriză, căci după cum îşi începe povestea te-ai aştepta să spună că a cîştigat la loterie şi din cauza şocului rătăceşte prin metrou.

Tot la metrou este un permanent festival al muzicii „subterane”, de la country pînă la muzică clasică, trupe de rap şi un anemic imitator al lui Michael Jackson. Iluzia de profesionşti caritabili a acestor artişti e aproape perfectă de la distanţă, pînă te apropii si vezi o cutie/geantă/valiză deschisă, din care atîrnă, ca o blană lăsată neglijent pe scaun, cîteva bancnote de un dolar. Artistul se respectă, n-ai să vezi monezi în preajma lui, e o castă superioară a lumii subterane, traversată, ca o cîmpie amazoniană, de atîtea rîuri umane în continuă mişcare.

 Dar şi aceste comparaţii sînt tot paradisuri artificiale, aşa că, ştiind cît de adînc e încastrată frumuseţea în ochi, privire, după cum şi văzînd că în timpuri sărace...ştim noi, dar lasă, că nici în timpurile bogate artiştii nu...mă gîndesc că un text teoretic ar fi fost mai sigur. Precum maioneza fără calorii sau cel mai puternic antioxidant, care te spală de toate toxinele. Inclusiv a subiectivităţii.