Câmp liber pentru noi explorări muzicale: Flamenco Jazz

de Virgil Mihaiu

„Emanciparea” jazzului european s’a conturat abia prin anii 1960, atunci când jazzmenii Vechiului Continent au devenit conştienţi că una dintre virtuţile acestei muzici este individualitatea, capacitatea interpretului-creator de a-şi afirma o identitate puternică, originală. În 1967, pontiful jazzologiei germane, Joachim Ernst Berendt, organiza o gală intitulată Jazz Meets the World în cadrul festivalului Berliner Jazztage. Ideea era să demonstreze deschiderea mentală a jazzmenilor, curajul lor de a combina diverse tradiţii. În acest scop, Berendt a convocat pe scena berlineză muzicieni din Indonezia, Africa, India şi Spania. Toate aceste zone aveau să contribuie ulterior – în grade diferite – la afirmarea jazzului ca muzică periplanetară. Şi, pe măsură ce ne apropiam de trecerea în secolul 21, aportul spaniol la acest proces devenea tot mai semnificativ. Actualmente, se poate afirma că Spania reprezintă o zonă-chieie pentru destinul muzicii de jazz în cel de-al doilea secol de existenţă.

Iturralde are meritul de a fi propus atenţiei generale, pentru prima dată, flamenco-ul ca sursă viabilă de inspiraţie jazzistică. Adevărul e că – subliminal – o serie dintre componentele acestei muzici legate de pământul hispanic transpar până şi în anumite „amprente stilistice” ale compoziţiilor semnate de genialul Thelonious Monk. În fond, atât jazzul, cât şi flamenco-ul s’au afirmat pe căi asemănătoare. Ambele genuri au rezultat din societăţi multiculturale. La finele secolului 19, culturile muzicale europene şi africane – ca şi unele dintre derivatele lor latino-americane – au dat o primă sinteză la New Orleans. Flamenco-ul s’a născut în Andalusia, pe teritoriul dintre Sevilla şi Cadiz, combinând tradiţiile muzicale gitane, arabe, evreieşti (sefardice), europene şi nord-africane. Dezvoltarea sa ca artă e oarecum paralelă cu cea a blues-ului nord-american (deşi îl precede cu aproape un secol). Abia pe la 1850, flamenco devine o muzică de amplă popularitate. Atunci se deschide prima Cafe cantata la Sevilla, urmată de alte cafenele unde gitanii cântau şi dansau flamenco. Popularitatea a condus la extinderea repertoriului: genul începea să se raporteze improvizatoric la diverse tradiţii folclorice hispanice – tona, buleria, seguidilla, tango, bolero, fandango, malaguena etc.

Dacă flamenco-ul – ca şi fado-ul din Portugalia vecină, sau ca berea neagră irlandeză, să zicem – poate fi apreciat drept an acquired taste (un gust însuşit), varianta sa jazzificată mi se pare de-a dreptul o conquista a culturii hispanice actuale. Primele semne de mega-succes internaţional se manifestă la începutul anilor 1980, prin albume ca Friday Night In San Francisco 81 sau Passion, Grace & Fire 83, reunind trio-ul de ghitare acustice Paco DeLucia / John McLaughlin / Al DiMeola. Ele conţin, pare-mi-se, o doză de strategie menită să-l propulseze pe DeLucia (şi implicit genul cu care se identifică) spre empireul ghitaristic al jazzului. În paralel, Paco DeLucia elaborează o explozivă estetică flamenco-jazz, prin intermediul formaţiei sale eminamente latino-hispanice. E adevărat însă că într’un mediu muzical atât de specific iberic intruziunea unor colegi non-latini ar fi diluat probabil produsul final (aşa cum evocata operă de pionierat a lui Iturralde suferea de anumite debilităţi, datorate tocmai sidemen-ilor germano-helveţi, oricât de onorabili instumentişti ar fi fost ei). De ascultat, ca mostre antologice, albumele Solo quiero caminar (Philips, 1981), sau Paco DeLucia & Sextet – Live in America (Philips, 1993). Pe lângă incomparabilul maestru al ghitarei, îşi fac auzite talentele Ramon de Algeciras (fratele lui Paco), la ghitara secundă, Pepe DeLucia/vocal & palmas, Rubem Dantas/percuţie, Manolo Soler/percuţie & dans, Carlos Rebato & Enrique Soto/palmas şi cei doi muzicieni ce urmau să ducă greul dezvoltării acestei noi estetici: flautistul/saxofonistul Jorge Pardo şi bas-ghitaristul Carles Benavent.

Cheia reuşitei se afla însă la Benavent. Ei bine, închipuiţi-vă un Jaco Pastorius şi un Paco DeLucia „virtuali” exprimându-se simultan printr’o unică ghitară-bas. De câte ori ascultasem înregistrări cu Carles Benavent mă cuprindea o senzaţie de neverosimil, asmenea unei vrăji. În octombrie 2003, la Sala Radio din Bucureşti, l-am văzut pe artist în acţiune, dar misterul a rămas intact: fluiditatea liniilor basso continuo de tip-Pastorius se contopea cu acordurile flamenco printr’un act de magie. Aliajul era cu atât mai stupefiant, cu cât componenta bas şi cea armonică îşi menţineau totodată stările respective de autonomie. De aceea mi-am permis să-l numesc pe jazzmanul barcelonez – un Gaudi al ghitarei-bas, capabil să edifice dintr’un timbru instrumental relativ tânăr arhitecturi demne de flamboiantele „muzici eternizate în piatră” ale autorului Sagradei Familia.

Pe tot parcursul recitalului Pardo/Benavent/DiGeraldo, sufletul hispanic pulsa pasional, la fel ca în capodoperele artistice specifice acestei naţiuni. Un spectacol în care alternanţele tensiune-relaxare proprii swing-ului se pliau până la coincidenţă palpitaţiei specific flamenco. Iar muzica – îmbibată de vigoare, senzualitate, poesie, impulsuri coregrafice, bucurie vitală – metaforiza mândria de a fi spaniol în imagini sonore ale inefabilei, greu încercatei demnităţi umane.

Jorge Pardo, Carles Benavent si Tino DiGeraldo

Jazzul înfrăţeşte. Într’o ţară a marilor orgolii regionaliste, ideea de flamenco jazz solidarizează interpreţi din toate zonele. Să-i luăm pe cei trei ajunşi la noi în 2003: Pardo e din Madrid/Castilla, Benavent din Barcelona/Catalunya, iar DiGeraldo din Oviedo/Asturias. Revenind la începuturi – Iturralde însuşi, născut la Falcas, localitate din nordul Spaniei, colabora impecabil cu „sudistul” Paco DeLucia (despre care am aflat în Portugalia că e jumătate lusitan, pe linie maternă). Cu atât mai stranie (şi, să sperăm, datată) ne apare atitudinea legendarului pianist Tete Montoliu. Contactat printr’un emisar de către Joachim Ernst Berendt, pentru a participa la amintitul proiect Iturralde din 1967, Montoliu a furnizat adresa saxofonistului, adăugând că ar fi onorat să reviziteze Berlinul, dar nu în compania unor muzicieni spanioli, ci în aceea a unui grup internaţional (e de presupus că tot ceea ce depăşea sfera jazzului de pură extracţie americană îi repugna). Emisarul lui Berendt, criticul Olaf Hudtwalker, a recepţionat cu surprindere afirmaţia lui Tete Montoliu că, în calitatea sa de catalan, n’avea habar de flamenco.

În treacăt fie spus, aportul indeniabil al catalanului Carles Benavent la propăşirea flamenco jazzului poate fi asemănat rolului jucat de maramureşeanul Dumitru Fărcaşu în abordarea taragotului – un instrument ce părea ataşat exclusiv folclorului bănăţean.

Un marcant corifeu al fuziunii flamenco jazz este pianistul Chano Dominguez. Născut la Cadiz în 1960, el reuşeşte altă metamorfoză uimitoare: aceea de a preschimba în ghirlande sonore obţinute pe claviatură tezaurul de armonii ce constituise tradiţionalmente apanajul ghitarei-flamenco. Un album antologic realizează Dominguez în 1996 sub titlul Hecho a mano (Făcut de mână), împreună cu alţi doi fabuloşi muzicieni: contrabasistul Javier Colina şi bateristul (originar din Uruguay) Guillermo McGill. În delectabila sa explorare jazzistică de bulerias, tanguillo, seguirilla ş.a.m.d., Trio-ul Chano Dominguez e însoţit de vajnici companioni: brianţii ghitarişti Tomatito (alias, Jose Fernandez Torres, afirmat ca acompaniator al faimosului Camaron de la Isla), Antonio Toledo, Nono Garcia, Tito Alcedo; dansatorul Joaquin Grilo, cu ale sale trepidante bătăi din picioare; Tino DiGeraldo, pe post de percuţionist; bătătorii din palme Juan Diego, Lorenzo Virseda, Chonchi Heredia. La fel ca în muzica trio-ului Pardo/Benavent/DiGeraldo, flamenco jazzul lui Dominguez/Colina/McGill & compania atinge intensităţi absolut contraindicate în afecţiunile cardiace! Adeseori, energia trepidantă a muzicii pare să inducă tahicardii, asemănătoare celor cauzate de ingerarea unor supradoze de cafea. Şi asta, fără ca dimensiunea lirică a întregului demers estetic să fie neglijată.

Creaţia lui Dominguez atinge apoi o nouă culme prin albumul Oye como viene, realizat în septet pentru casa Lola! în 2002. Complici îi sunt aici, pe lângă acelaşi subtil artist al bateriei Guillermo McGill, contrabasistul Pablo Marti, Blas Cordoba/vocal, Pirana/percuţie, Tomasito şi Joaquin Grilo/dans. De remarcat încă o contribuţie majoră la extinderea limbajului jazzistic, datorată infuziei flamenco: o asumare netă a corporalităţii, prin asimilarea în chiar substanţa muzicii a sunetelor produse de dansatori.

Un alt reprezentant de seamă al jazzului spaniol actual este valencianul Perico Sambeat (pe care l-am prezentat deja cititorilor români în articolul Când valencianul devine universal, din Steaua nr.11-12/2000). Poliinstrumentist infatigabil, Sambeat a colaborat cu elita jazzului nu doar din patria sa, ci şi din USA, Portugalia etc. Tehnica sa imbatabilă, de extracţie neo-bop, e o premisă pentru afirmarea unei personalităţi vulcanice, creative, tutelate însă de luciditate. El pare, astfel, predestinat să fie un liant între mentalitatea (nu doar) muzicală hispanică – pe cât de generoasă, pe atât de orgolioasă şi autosuficientă – şi circuitul jazzistic mondial. Nu e de mirare că Sambeat a devenit unul dintre protagoniştii istoricului proiect Jazzpana, realizat din iniţiativa lui Siegfried Loch, liderul casei bavareze de discuri Act. Primul album Jazzpana, apărut în 1993, alătura big band-ului WDR din Koln, condus de Vince Mendoza, patru star-uri americane – Michael Brecker, Al DiMeola, Peter Erskine, Steve Khan – precum şi eclatantul grup Los Jovenes Flamencos, format din Ramon El Portugues/vocal, Juan Manuel Canizares/ghitară-flamenco, Jorge Pardo/flaut, sax sopran & tenor, Carles Benavent/ghitară-bas, Rubem Dantas/palmas, cajon, tinaja, Joselin Vargas/palmas, cajon, Paco El Americano/palmas.

În anul 2000 va fi apoi înregistrat şi editat albumul Jazzpana II. Acesta se concentrează decisiv, aş zice, asupra valorilor afrimate între timp în sfera flamenco-jazzului. Pe lângă invitaţii de onoare, Michael Brecker/sax, Fareed Haque/ghitară şi Colin Towns/aranjor, „distribuţia” are acum un caracter eminamente hispanic: Gerardo Nunez la ghitară-flamenco, Chano Dominguez/pian, bunele noastre cunoştinţe Pardo, Benavent, Sambeat, DiGeraldo, dar şi contrabasistul Renaud Garcia-Fons, vocalista Esperanza Fernandez, percuţionistul Cepillo şi sextetul Las Corraleras specializat în cânturile/dansurile „Sevillanas”.

Evident, flamenco-jazzul actual şi viitor are mult mai multe de oferit decât am putut sugera într’un spaţiu atât de restrâns. Pentru cei interesaţi, transcriu doar câteva adrese de unde îşi pot procura documentaţii suplimentare: cuadernos@cuadernosdejazz.com; www.lolarecords.org; enfasis@grapesadsl.com; info@actmusic.com