Savurând jazz la Bucureşti, mai bine de o săptămână

de Virgil Mihaiu

Parcă spre a compensa difuzarea tot mai precară a genului prin mass-media, Festivalul de Jazz Bucureşti 2003 ne-a răsfăţat cu muzică adevărată timp de nouă seri. Performanţa organizatorică aparţine Centrului de Proiecte Culturale ArCub, având în Iulian Vrabete un coordonator providenţial. Evenimentul a demarat în forţă, cu recitalul pianistului Michel Camilo la Ateneul Român. Născut în 1954 în Republica Dominicană, stabilit şi afrimat la New York, Camilo se profilează tot mai clar ca un super-star al generaţiei sale. Dincolo de tehnica briantă, el ştie să infuzeze în vocabularul clasicizat al jazzului savoarea şi culorile caraibeene. Nota specific dominicană o dau formulele ritmice merengue, însă muzicianul nu se lasă copleşit de efuziuni. Temele sunt „dezghiocate” până la esenţe, disecate, recompuse, în conformitate cu logica barocă a interpretului-compozitor. Pe scena bucureşteană Michel Camilo s’a dovedit a fi un dionisiac autocenzurat de spirit cartesian, în stare să-i capteze integral pe auditori.

De la primele acorduri am priceput că provocarea fusese surclasată: fluxul fremătător suscitat de Pardo prin intermediul unui instrument atât de fragil (şi adeseori limitativ) cum e flautul, în contrapunct cu rafinata „percuţie melodică” practicată de DiGeraldo, îşi aflau permanent suportul în genialitatea basistică a lui Benavent. Acest muzician catalan, pe care nu ezit să-l numesc un Gaudí al ghitarei-bas, edifică dintr’un timbru instrumental relativ tânăr arhitecturi demne de flamboiantele „muzici eternizate în piatră” ale autorului Sagradei Familia. Dacă Jaco Pastorius emancipase ghitara-bas conferindu-i un rol activ în jazz, Carles Benavent dezvoltă această tradiţie printr’un masiv aport armonic. Văzându-l, aveam senzaţia că fluiditatea liniilor basso continuo tip-Pastorius intră în aliaj cu acordurile tradiţiei flamenco printr’un act de magie. Forţa revitalizantă a muzicii create de Pardo-Benavent-DiGeraldo a provocat entuziasmul publicului român. Institutul Cervantes Bucureşti, condus de d-na Ioana Zlotescu Simatu, merită toată gratitudinea pentru a ne fi conectat la acest influent trend al jazzului actual.

După două asemenea recitaluri antologice, tonusul festivalier a devenit ceva mai ponderat, dar s’a menţinut la înalte cote valorice. Ne-am delectat astfel cu programul mainstream susţinut de Big Band-ul Radio dirijat de Ionel Tudor, dar şi cu propunerile mai audacioase ale vibrafonistului american de origine israeliană Eldad Tarmu. Alături de inventivul lider au evoluat pianistul Cenghiz Yaltkaya, promiţătorul baterist Robert Ikiz – un june turc născut în Suedia – şi contrabasistul Tibor Barna din Ungaria. Scena autohtonă a fost bine reprezentată, oarecum pe trei paliere de vârstă: Veteranii: un Johnny Răducanu descoperind că procesarea electronică îi poate furniza scat-ul tot mai rar prezent în natură; clarinetistul Alin Constanţiu şi ghitaristul Marian Georgescu răspunzând exigenţelor maestrului J.R.; Marius Popp, înt’o companie aptă să-i valorizeze compoziţiile: inegalabilul baterist Eugen Gondi, revenit printre noi din ţara polderelor, subtilul Cristian Soleanu la saxofoane şi basistul electrico-acustic Cătălin Răsvan. Generaţia de mijloc: saxofonistul par excellence Garbis Dedeian, în fine cu o trupă pe măsură – un septet în care experienţa ghitaristului Kapriel Dedeian, a trombonistului Valentin Dogaru, sau a bateristului Liviu Pop (întors, la rându-i, din State) se îmbină fericit cu exuberanţa funky a junilor Petru Popa la pian şi Sebastian Burneci la fluegelhorn şi trompetă. Program dens, energizant, cu solo-uri „la obiect”, pornind de la inspiratele teme compuse de Garbis şi recompensat cu flori din partea ambasadorului Armeniei, dl. Sarkisian, prezent în sală. Tineretul: disponibilitatea stilistică ieşită din comun a contrabasistului Vlaicu Golcea şi a ghitaristului Sorin Romanescu, în consonanţă cu talentul vocalistelor Maria Răducanu şi Marta Hristea, dar şi cu complexitatea ritmică asigurată de Vlad Popescu; în acelaşi grup – numit East Village – am remarcat intervenţiile coeziv-dinamizatoare ale lui Soleanu pe sax sopran, ca şi delirantele „fugi” ale lui Raul Kuşak (mâna dreaptă pe orgă sau sintetizator, cea stângă pe pian, sau invers, cine mai ştie?). Tot printre tineri – virtuozul claviaturii Marius Vernescu, aureolat de premiul întâi cucerit la competiţia pianistică de la Montreux 2002, acum în trio cu Golcea şi Tudy Zaharescu la baterie.

Dacă grupul timişorean Acum se mulţumeşte cu specia edulcorată numită smooth jazz, în schimb, Mircea Tiberian a profitat de parteneriatul cu câţiva tineri instrumentişti germano-americani reuniţi sub sigla Interzone, spre a mă determina să-l consider cel mai complet pianist din jazzul nostru de azi. Faptul şi-a pus amprenta şi pe colaborarea lui – de o libertate expresivă matură, germinativă – la proiectul trompetistului francez Michel Marre. Acesta din urmă dovedeşte o reală comprehensiune faţă de melosul românesc (citat uneori in extenso prin contribuţiile violoniştilor Marinică Botea şi Marius Borcoi, ale taragotistului Ioan Peptenar, sau ale ţambalistului Gheorghe Stan), incorporat unor viziuni melodice generoase, cu sofisticate combinaţii timbrale. La acestea au contribuit – graţie Institutului Francez, ce a susţinut proiectul – muzicieni de valoare, precum Nicolas Simion, Cristian Soleanu şi Ben Abarbanel Wolf la saxofoane, Liviu Mărculescu şi Corneliu Oancea la trombon, Jan Roder/contrabas, Vlad Popescu/baterie. A rezultat o superbă suită româno-occidentală, dacă vreţi, un fel de transfigurare prin sensibilitatea unui jazzman francez a visului nostru de integrare europeană.

Lăudabilă iniţiativa centrelor culturale polon şi ungar din Bucureşti de a promova muzicieni foarte tineri – trio-ul 0-58 din Gdansk şi Gabor Bolla Quartet, al cărui lider, deşi are abia 15 ani, stăpâneşte cu dezinvoltură saxofonul tenor. Faţă de o asemenea ofertă festivalieră, publicitatea a lăsat de dorit, iar cei ce mizau pe salutarele înregistrări TVR vor trebui să se consoleze cu cele realizate de Radio România. Dacă formaţiile programate în ultima seară – conduse de Liviu Butoi, Nicolas Simion şi Manfred Leuchter – ar fi fost răspândite în galele precedente, cred că manifestarea ar fi câştigat în densitate. Dar astea sunt mofturi de cârcotaş, obligat să se întoarcă la Cluj înainte de final (despre care „trimisa mea de încredere” Ana-Maria Săndoiu mi-a relatat că a fost la fel de reuşit ca întregul festival).