Catherine Mavrikakis, Deuils cannibales et mélancoliques, éditions Trois, 2000

(fragment)

În Québec sînt mai multe premii literare decât cărţi scrise. Un prieten făcuse această remarcă şi cât de multă dreptate a avut! Totul se instituţionalizează. Cu orice preţ. Cu ocazia unui colocviu, pe fericita beneficiară a unuia dintre aceste numeroase premii, o tânăra o întrebă inocent : « Cartea dumneavoastră a fost foarte criticată, nu-i aşa? Aţi suferit din cauza asta?» Iar laureata începu să descrie micile comentarii amare pe care a fost obligată să le suporte şi care, în mod sigur, da, în mod sigur a jenat parcursul operei sale. Să mori de râs… Aici fiecare carte este salutată cu o recompensă, criticii îşi pun întotdeauna mănuşi albe când vorbesc de un autor iar ziarele sînt atât de insipide încât trebuie să cauţi critica în alta parte, ca pe o boare de inteligenţă. Singurul pe care îl mai poti admira cu fervoare este Robert Lévesque.

            Prietenul meu mort, un Hervé, mare scriitor, îmi atrăgea atenţia asupra complezenţei criticilor la adresa lui. Asta-i făcea greaţă. În timpul scurtei sale vieţi, obtinuse atâtea premii încât crezu că este vorba despre un complot generalizat. Adesea îi spuneam să le refuze, să trimită la plimbare toate aceste rahaturi de aprobări şi aplauze. Însă nu reuşea. « Aş vrea să fiu Sartre ca să pot refuza Nobelul, dar eu nu reuşesc să refuz nici măcar premiul Tartempion, asta înseamnă nişte bani în plus… » Este adevărat că Hervé avea sida, că medicamentele ilegale îl costau scump şi că critica québecoasă i-a permis să-şi prelungească cu câteva luni viaţa lui şi a prietenului său, Jean-Marie. Premiile există aici pentru a înlocui faptul aproape imposibil pe pamînt québecos de a  trăi din scris. Gestul lui Sartre nu poate emana decât de la un burghez, relativ în formă bună, sau este privilegiul celor care trăiesc într-o societate civilizată unde medicamentele sînt gratuite şi mai ales nu atât de reglementate.

            Trebuie să întâlnesc, într-o cafenea pariziană, o scriitoare celebră care a citit piesa pe care i-am trimis-o ei, directoare de colectie. Stă în faţa mea, pe punctul de a mă judeca şi de a vedea , îmi spune, dacă piesa mea este un accident de parcurs sau dacă am stofa unui scriitor, a unuia adevărat. Dincolo de faptul că îi gasesc romanele complet nule, competenţa ei în materie de suflet mi se pare mai mult decât îndoielnică. Cum ar putea ea să vadă în douăzeci de minute dacă voi rezista pe parcurs, dacă voi deveni o scriitoare la fel de celebră şi inutilă ca şi ea? Pare să se îndoiască de capacitatea mea de a fi insipidă şi caută cu disperare să găsească proba tangibilă a viitorului meu care va fi neantul. Îmi vorbeşte de ultimul premiu pe care l-a primit. Voi fi la înăltimea unui premiu? Câţi ani am? Marea scriitoare sfârşi prin a-mi mărturisi, « pentru că îi place de mine », că îmi va fi foarte greu să răzbat din cauza frăţiei homosexuale. « Totul li se cuvine… » Criticii îi aparţin cu toţii şi nu ţin partea decât tinerilor cu care visează o escapadă. Scriitoarea celebră are gentileţea de a mă preveni şi de a-mi spune că drumul va fi pavat de homosexuali fără talent care vor fi mereu mai celebri decât mine. Se gândeşte desigur la prietenul meu Hervé, mort, mai cunoscut decât ea şi pe care probabil îl urăste mai mult decât pe oricine. Ce să-i spui acestei femei fără talent? Ce să-i explici şi de unde să începi? Tac, bineînteles. Nu am curajul sa îi spun cât o detest. Nu-i dau numele aici, dar ştiu că mă va citi şi că în cuvintele mele, se va recunoaşte, pentru că este pe punctul de

a-şi pierde pozitia de vedetă. Îşi petrece viaţa citind operele noilor scriitori, pentru a-şi anticipa sfârşitul domniei. Mă tenteaza să-i spun doar ca provocare : « A venit clipa! » Obsesia ei este de a surprinde momentul căderii proprii. Secretul numelui ei, îl împărtăşim, eu şi cu ea, în ascuns. Este singurul lucru pe care îl avem în comun.

            Povestea otravită este un gen pe care trebuie sa îl reinventăm.

            Totusi, am puţine de spus. Foarte puţin de spus şi nici măcar cruzimea nu-mi dă prea mare satisfacţie. Nu ştiu niciodată dacă trebuie să continui să scriu şi îmi spun că dacă aş avea cu adevărat ceva de spus, aş face ca Mallarrmé, l-aş încripta. Pentru că a spune lucrul pe care îl ai de spus mi se pare de neconceput, imposibil. Eu scriu ca să îmi distrag durerea, ca să nu vorbesc de ea. Trişez cu mine însămi, o stiu. Dar durerea mea este atât de tăcută sau atât de întoarsă împotriva mea, că am adeseori impresia că mă înghite, că mă mestecă. Durerea mea este balenă iar eu sînt tolanită în ea asemenea lui Iona. Am citi în Paris-Match de săptămîna asta doua fraze de Angelo Rinaldi şi Yann Queffélec : « Romanul este o depresie nervoasă dominată de gramatică » şi « Un artist care nu se sinucide merită să fie luat în serios? » Ştiu că scriu ca să nu fac o altă depresie dar că poate ar trebui mai degrabă să mă sinucid. Scriu ca să derutez toate sinuciderile şi toate morţile care ne cheamă fără încetare.

            Nu încetează să sune pe linia morţilor, nu încetează să îmi scrie la mavrik @alcor.concordia.ca.

            Ar trebui să raspund?

Traducere de Kati Bar