Doctorul de animale

                                                                         de Doina Veronica Niculescu

Se lipise cu trupul de uşa rece a balconului, căci nu se făcea să fie atît de fierbinte într-o noapte aşa cruntă. Prin geamul înalt, prin genele ude, atîrnînd mai grele decît felia de beton de deasupra, privea formele albe ale peisajului îngheţat, mînjit pe alocuri de un indigo vechi, bătrînă copie a altor nopţi triste.

Soneria a sunat lung, de multe ori, iar prin uşa de la intrare a răzbătut glasul Nicoletei, întîi vesel, ca un ciripit de copil cu burta plină de lapte, apoi tot mai îngrijorat. “Ce face?” Luminile fuseseră stinse din timp. Singurătatea îi era un abţibild lipit dureros de geam, transparent, floare de gheaţă născătoare de fantastice încrucişări de linii imprevizibile, în unghiuri ascuţite, periculoase. Balconul îşi pierduse înălţimea, dar nu şi darul de a fi ameţitor, iar clapele lui imaginare sunau încă înfundat, în acelaşi ritm tărăgănat, rusesc, cum reuşeau vara, în serile verzui cînd ea, îndrăgostită, asculta muzică tolănită în şezlong, cu tălpile goale sprijinite de balustradă. Soneria tăcuse.

Fugi, dă-te de la fereastră, lasă-i să plece gîndindu-se că petreci Revelionul undeva, altundeva, într-o cameră caldă, luminată cu roşu şi verde crăciunesc, că-ţi stă aşa de bine în rochia de seară, ciorapii ţi se întind impecabil pe picioarele fine, atît de scumpe la vedere, ascunse mereu sub blugii roşi pe la buzunare. Că sînii îţi tresaltă ghiduşi sub mătasea, neagră desigur, lăsîndu-se zăriţi cam atît, o dată pe an – între ani. Mieluşei liberi, boticuri umede de viţei, uite-i cum privesc chiar acum naivi, dezgoliţi, în oglinda înnegrită proptită pe parchet, aşteptînd o mînă care să le şteargă broboanele fine, miraţi că mîna întîrzie. El e tot mai departe.

Artificii s-au străduit să lumineze cerul la miezul nopţii, dar cerul nu s-a lăsat luminat. A plîns cînd lumea rîdea, mică icoană palidă, femeie părăsită între ruinele propriului templu, cu capul plecat strigînd printre lacrimi întrebări şi, prăbuşită în atîta gol dintr-o dată ivit, visînd-frămîntînd din formele singurătăţii nu un prinţ călare, ci un bărbat desenat din linii simple, cum nicicînd nu-şi dorise. Adormi tîrziu, pe perna zvîntată, împletind rugăminţi cu promisiuni, cu repetatele întrebări, pînă ce toate se contopiră în vise, învîrtite în cercuri concentrice, colorate vîrtejuri sfîşietoare. Sufrageria mirosea încă a obraz aspru, bărbătesc, însă doar imaginaţia femeii era cea care se încăpăţîna să păstreze aroma iubitului între pereţii camerei reci, pustiite.

*

Vraja se legase, aşa cum se întîmpla cînd, pe canapeaua şleampătă, îşi dorea ceva din tot sufletul - dar numai atunci cînd dorinţa era dureroasă, urlată, insuportabilă, cînd trupul ei slab se topea în chin şi lacrimi şi din el exploda ruga, ca o nestemată vomitată, zgîriind gîtul cu laturile neşlefuite. Noul an îi aduse întîi în casă, apoi în pat şi abia pe urmă în suflet, bărbatul. Chiar ordinea aceasta era dovada că minunea se întîmplase. Căci doar cu o zi în urmă succesiunea nu ar fi fost posibilă. Doctorul intrase pe uşa apartamentului – zăvorîtă noaptea trecută ca o rană proaspăt cusută, din care tocmai fusese extirpată iubirea – aducînd cu el nepăsarea şi parfumînd aerul cu un zîmbet larg, de cal nărăvaş. Slab şi energic, o cuceri cu nonşalanţa lui nechezată, fiindcă ea, abia ieşită din mănăstirea dărîmată în focuri de artificii, exact de nepăsare avea nevoie. Şi de obrazul lui neras, mirosind a amestec de medicamente.

Ca şi cum ar fi reuşit să deruleze înapoi banda evenimentelor, cei patru au petrecut abia în seara de întîi o versiune îmbunătăţită şi adăugită a Revelionului. Uşa de la intrare se deschisese acum primitoare pentru Nicoleta şi pentru iubitul ei, amîndoi colegi din redacţie, ca şi pentru doctorul veterinar pe care niciunul dintre ei nu-l cunoştea prea bine, iar ea îi întîmpină radiind autentic, aşa cum numai după o noapte teribilă putea. Figură palidă încadrată de plete blonde, ştia că a secat pentru a face loc, înţelegea că pustiul din ea se vede prin cearcăne şi se lăsă citită cînd doctoraşul se juca, răsfoind-o. Peste cîteva ore, se abandonă fără să fie iubită, se lăsă folosită manipulînd la rîndul ei corpul acela străin şi uscat, inspiră miresmele tuturor flacoanelor din cabinetul veterinar, simţind cum, cu fiecare aromă necunoscută care îi invada nările, cucerea o lume nouă, un tărîm la care nu avusese acces pentru că singură îşi impusese cenzura. O cenzură cu care se împrietenise de-a lungul anilor, pentru că era trup din trupul său, dormeau împreună în patul de o persoană şi îi dădea să mănînce din farfuria ei. Dar peste ale cărei graniţe, construite firesc, de dragul unicului bărbat care avusese loc în viaţa sa - deşi acum i se părea că locul nu fusese realmente ocupat vreodată, în ciuda biletului pe care scria “Rezervat” - se hotărîse să treacă imediat, cu ochii închişi, la adăpostul întunericului zilei de după cumplita noapte, de după tristele luni, de după anii ceţoşi, repede, ca şi cum ar fi dat pe gît o doctorie amară, cu singura speranţă că va fi eficientă.

Iar lumea nouă o primi de îndată, neaşteptat de blîndă şi îngăduitoare, cu braţe grăsune şi calde; se cuibări între ele temătoare şi cam rigidă, acoperindu-şi şoldurile crispate cu colţul cuverturii.

Şi încet-încet, cu fiecare seară de iarnă în care uşa se deschidea şi plapuma se lăsa la o parte, descoperi un alt fel de dragoste. Fără aşteptare, fără suspans, cu linişte sufletească şi cu nelinişte trupească. Corpul ei începu să răspundă la tratament şi se trezi, spre primăvară, încolţind obraznic ca bulbul îngropat al unei flori de mult uscate, deşi nu era nimic gingaş în felul doctorului de-a o iubi, ci mai degrabă primitiv şi brutal. Căci buzele lui muşcau, dar nu vorbeau, mîinile lui apucau, dar nu mîngîiau.

*

Departe, iubitul datorită căruia anii… Departe, iubitul din cauza căruia anii… Departe, fostul iubit cîntărea încă, închis în una din lungile, sofisticatele şi altădată insuportabilele lui tăceri, neştiind că ea, în timp ce punea conştiincioasă virgule şi repara dezacorduri în paginile ziarului împreună cu un profesor pensionar miop, pînă în creierii nopţii, renegase aşteptarea, evadase jurînd că se va elibera de-adevăratelea. Că ea, care înainte îşi închidea cu grijă lacătul de la lanţuri, pusese legămînt că se va juca şi va chiui desculţă şi despletită pe dealuri înrourate, că va dormi noaptea îmbrăţişînd şacalii, că va înota despuiată în ape limpezi sau mocirloase şi va lăsa lipitorile să îi sugă sîngele pînă la leşin şi iar pînă la leşin, numai să uite să aştepte. Că se va juca, la treizeci de ani, de-a adolescenta nebună, sperînd să fie primită la ore, aşa repetentă cum era, cu fine riduri la ochi şi cărînd după ea în ghiozdanul demodat un manual vechi, de mult scos din uz.

Descoperea muşcătura puternică a armăsarului care o dobora seară de seară pe canapeaua şubredă, fără multe cuvinte, şi i se părea că fiecare haină smulsă şi aruncată aiurea, fiecare scîrţîit de arc, fiecare urmă de pe gîtul ei erau cîte un capitol rescris în manualul personal de supravieţuire. Ridica la rang de tablou imaginea unei şosete bărbăteşti bosumflate la piciorul patului sau a lenjeriei sale agăţate, în zbor, în vîrful creioanelor din borcanul de pe masă, fotografia cu mintea curbele lungi de pe spinarea de deasupră-i, făcea capturi de ecran din camera răvăşită şi ilustra cu toate acestea cartea ei secretă, cu pagini înfometate, punîndu-se pe sine în rolul principal, mereu cu mirare, de obicei cu tristeţe. Ştergea vechile lecţii şi aşternea capitole noi şi imprevizibile, în fraze simple, cu aceleaşi mîini cu care îmbrăţişa bărbatul răsărit în viaţa ei ca la comandă, în prima zi a anului. Cu gîtul frînt de sărutări dureroase, cu gura pecetluită de continua uimire, se lăsa purtată pe vîrful valului în orele de tăcere delimitate de sunetul soneriei şi de cloncănitul yalei, la sosirea şi la plecarea doctorului. Se lăsa iubită fără să spună, fără să întrebe şi fără să aştepte mai ales, de parcă toată aşteptarea din lume se scursese deja prin craterul iubirii ce fusese.

Într-o noapte, tentaţia a fost prea mare şi, lansîndu-se cu patimă într-o discuţie, nu despre dragoste, nu despre iubire, ci despre literatură, căută un răspuns, o reacţie. Îi citi pustiul din ochi în secundele următoare, cînd braţele lui – singurele animate de întrebare – au întors-o cu spatele, cu dexteritatea unui scamator, şi au cuprins-o zdravăn, făcîndu-i oasele să trosnească precum surcelele uscate aruncate pe foc, în familiarul preludiu sălbatic. Şi se cufundă din nou, tăcută, fără griji, în mîinile îndemînatice ale medicului, regretînd clipa de slăbiciune şi promiţînd să fie mai atentă.

Terapia continuă. O terapie pe care doctorul de animale se pricepea de minune să o aplice, de parcă mîna lui învăţată să apuce ferm mîţele de ceafă ar fi ştiut, implicit, ce gesturi sînt necesare pentru ca tratamentul aplicat femeii să dea roade. Şi mai ales, ştia ce reţetă să aleagă pentru acest pacient fără grai, supus şi, fără doar şi poate, suferind.

Iar ea îşi spuse că e preferabil să se lase tratată în continuare ca un animal. Şi, cînd îşi defini astfel termenii relaţiei lor, fu pe deplin satisfăcută - pentru că iubea şi înţelegea animalele, iar pentru ea sintagma “ca animalele” nu avea sensul vulgar pe care considera că numai ignoranţii i-l atribuie - ba chiar zîmbi şi se simţi mai liniştită şi implicit, mai puternică. Precum o felină misterioasă şi, măcar în teorie, independentă, chiar dacă încă bolnavă. Pricepea, în fond, că şi în această situaţie funcţionase legea cererii şi a ofertei şi că doctorul veterinar nu putuse să rămînă indiferent în faţa unui astfel de caz, care lansase semnale disperate de ajutor. Zăvorît ore în şir în cabinetul lui faianţat, medicul nu avea cum şi de ce să-şi iasă din rol odată intrat pe uşa apartamentului, astfel că răspunsese cererii de ajutor cu o ofertă pe măsură. Iar ea nu numai că accepta tratamentul nocturn de bună voie, necondiţionat, dar savura din plin beneficiile lui şi, considerîndu-l necesar, se lungea mereu supusă pe canapea, atentă însă, mai nou, ca nu cumva să înceapă să toarcă.

*

Fiindcă armăsarul are ochi frumoşi şi uneori, în nopţile tot mai calde, mergînd în chiloţi largi de la un perete al sufrageriei la altul, vorbeşte despre mama şi tata, despre fratele bolnav ori despre greutăţile firmei, stinge ţigări neterminate şi soarbe din sticla de Stella Artois, iar ea, în întuneric, ghiceşte după voce cînd doctorul, puţin mai tînăr ca ea, plînge. Era o seară de vară cînd, cuibărită în dormitor i-a privit, prin deschizătura uşii, umbra uriaşă proiectată pe pereţii camerei alăturate, diavol trist dansînd dezlănţuit în pielea goală, pe melodia plînsă iar şi iar din boxele casetofonului. Îi amintea de fotografia unei statui de-a lui Dali, făcută la Paris cu ani în urmă, în Place Vendome. De imaginea aceea a statuii, nu de statuia în sine. De proiecţia înfricoşătoare a Minotaurului care domina cerul înalt, furîndu-i lumina. Şi, dacă se gîndea mai bine, îi aducea aminte mai ales de tremurul şi emoţia celei care privea atunci în sus prin ferestruica aparatului de fotografiat, de la baza soclului uriaş, cu trupul mult curbat pe spate, ca frînt de suflul unei explozii. Nu s-ar fi mirat prea tare, dacă ar fi dat buzna dincolo peste el, să-l vadă cum stă puţin cocoşat, ca să nu lovească tavanul cu vîrful corniţelor răsărite în dreptul vîrtejului din frunte. De mîinile lui însă, cu falange lungi, era absolut sigură că pot trece prin pereţii de cărămidă ca prin apă, de vreme ce simţea vîrfurile calde ale degetelor, de dincolo de ziduri, plimbîndu-i-se pe piele ca pe clape de pian. S-a cutremurat şi, ghemuită în plapuma mirosind a dragoste, exact atunci, aşa, dezbrăcată şi transpirată, apăsîndu-şi pîntecul ca pe un sertar care nu vrea să stea închis, a ştiut că devenise Femeia în flăcări[1], gata să se lase devorată şi să devoreze ea însăşi Minotaurul, că îl iubeşte cumva şi că, deşi doctorul poate nu înţelege încă, este momentul ca pacientul să renunţe la tratament.

Dar vorbele lui, pentru prima dată construind fraze sensibile, lansate orizontal, din pragul uşii, au făcut-o să îl cheme iar şi iar, şi în nopţile de vară. Îi plăcea cum sună vocea lui în telefon, pe fundalul apei clipocind într-o chiuvetă mică, instalată de mîinile-i osoase, aşa de pricepute la toate. Seara tîrziu, cînd cabinetul se închidea, iar el strîngea firele de blană de pe mesele reci de faianţă, golea tăviţele metalice cu pui avortaţi, ca boabele de fasole roşie, şi cînd ştergea de pe jos urina animalelor speriate, atunci îl chema. Iar el, obosit dar extrem de conştiincios, schimba halatul verde cu un pulover şi îi bătea la uşă după o oră sau mai bine de-atît, aducînd amestecul acela de mirosuri de sînge, de pipi şi de moarte, imposibil de acoperit cu parfum. Cafeaua se răcea întotdeauna, lîngă telefoanele închise.

*

În toamnă îl părăsi, fără să-i spună nimic. Ascunzîndu-se de el şi de aşteptările nocturne, în camera cufundată în întuneric şi pustiită din propria-i voinţă. Nici un alt final, decît unul brusc, aparent inexplicabil, nu ar fi fost posibil. Fără reveniri şi reluări. Cu hotărîrea cu care la redacţie, aşezată lîngă bătrînul corector, tăia virgula dintre subiect şi predicat, puse punct. Zece luni copsese la puiul de iubire; era tîrziu cînd îl simţi zvîrcolindu-i-se în trup, crescuse prea mare ca să mai poată fi avortat. Odată născut, îl privi atentă răsucindu-l pe toate părţile cu un creion imaginar, mai mult ca să vadă cît din el e animal şi cît om - deşi nu ar fi putut să tragă din asta vreo concluzie utilă - şi îl abandonă, nu fără remuşcări. A reuşit, la fel de repede şi neaşteptat cum acceptase, în iarnă, să urmeze tratamentul. Vindecată de doctorul de animale şi eliberată de dulcea povară abia ivită, a renunţat la postul de corector şi s-a mutat la scurt timp din oraş, chemată de o iubire nouă, începută cu începutul, posibilă.

L-a mai întîlnit o singură dată, în sala de primire a baroului. Aştepta avocatul, pentru un proces de presă stupid, rămas de pe vremea cînd pleca noaptea tîrziu din redacţie şi singura bucurie era muşcătura lui dureroasă, secretă. Un epitet pe care pixul roşu uitase să îl taie o plimba şi-acum, după mai bine de-un an, prin tribunale. Urmărea prin geamul de la intrare bărbaţii care se apropiau, încercînd să-şi identifice apărătorul. În faţă i-a apărut el, incredibil, ca un miraj răsărit din miezul blurat al asfaltului topit, rîzînd larg, cum numai lui îi ieşea. A strîns-o în braţele uscăţive ca-n joacă, iar ea, cu capul dat pe spate, s-a mirat de-atîta lumină şi de puterea pe care unele geamuri înalte o au. Reţinerile şi tăcerile stînjenitoare au încercat să-şi facă loc mai tîrziu, în liniştea sălii de aşteptare, cînd stăteau cuminţi pe scaunele de plastic, iar ţărănci cu basmale îi scrutau pe sub sprîncene joase, fără fereală, ca maimuţele de la zoo. A fost chemată repede în birou, iar cînd a ieşit, el dispăruse. Pe hol mirosea puternic a indigo. Strada era orbitoare, încinsă. Cîinii se odihneau la umbra castanilor şi se sinchiseau să se ridice numai ca să latre după ţigani. S-a uitat în susul şi-n josul bulevardului, dar nu l-a mai văzut.

I-a părut rău că nu a reuşit să-i mulţumească doctorului de animale. Chiar dacă el înţelesese, şi-ar fi dorit să fie primul pacient care, însănătoşit, îi vorbeşte. Toate cuvintele au rămas însă la ea, zăvorîte după retinele care învăţaseră să se lărgească primitoare la întuneric şi să ia formă de semilună ocrotitoare cînd prea puternică-i lumina, apărate cu unghiile care izbutiseră să devină retractile. Păşi cu pernuţele fine pe asfaltul fierbinte, spre gară, legănîndu-se pe un drum ocolit, fără grabă, privind din mers peste garduri, în curţile oamenilor. De peste tot se înălţa miros crud de animale şi de dragoste, iar ea nu mai avea a se teme de nimic din toate acestea.