Epilepstoria

                                                                               de Anda Cadariu

            Mi-o amintesc pe mama. Unghiile ei lungi şi roşii, ascuţite... Mîna ei vine spre gura mea, mi-o acoperă, mi-o descoperă. Acum o simt pe frunte. Acum o văd. E mare, şi unghiile i se lungesc. I se cojesc. Instantaneu. Ca nişte şerpi care-şi schimbă pielea, blana, penele...ele.. roşii, mari, ca un excavator, e o doamnă maică-mea, iar eu, eu sînt un sfînt.

            Dincolo de asta, nimic. Poate o carte-două. Sau Gigi. Care s-a născut şi a copilărit la sat. Acum e în Spania, creşte portocale. Roşii pe dinăuntru, cred că sînt mandarine de fapt. Vrea să-şi cumpere calculator. Din America. Acolo sînt multe unghii. Peste tot, de fapt, sînt multe. Dar nu ca ale lui mama. Cînd mă prindea de nas. Şi mi-l trăgea în sus...Pînă a ajuns la dimensiunea asta nu s-a oprit din mîzgalit  pe la nasul meu cu roşul ăla care am crezut tot timpul că e sîngele meu, din nasul meu. Mic cît nasturele de la blugii lui tata. L-am văzut la baie, prin gaura cheii, cînd îşi descheia pantalonii să facă pipi. În baia noastră sînt multe cărţi. Eu le-am dus acolo. Şi blocnotesul meu e tot acolo. Şi blugii lui tata şi hainele mamei, printre cărţi. Trebuie să caut cam o oră pînă să găsesc una care să-mi tihnească şi mie. Ei cred că stau prea mult la baie. O dată am făcut baie din greşeală. Tot din greşeală am adormit în apă, cu cartea în mînă şi am visat că în loc de păr am în cap iarbă. Blugii lui tata şi nasturele ăla care a strălucit în razele de soare cînd îl descheia. Şi cînd vin oamenii să tundă iarba din faţa casei mă doare capul şi părul. E verde, foarte mult verde. Numai că eu sînt daltonist. De-asta îmi  plac unghiile femeilor. Nasturele. Da. Apoi şi-a mai descheiat unul. Şi apoi a trebuit să plec. Departe. În sus undeva. Era vară acolo şi o sobă mare cît un perete stătea fără să facă nimic, ticsită cu lemne. Eu eram înăuntru şi dormeam. Şi în somn eram într-o sobă. Am ieşit prin labirintul dintre lemne şi am văzut că sînt un vierme de lemn, care-l mănîncă adică. Am coborît undeva. Sub pămînt, la psihiatru. Era o tanti. Tare drăguţă. Aşa ca mama.  Ştiu că mă credea prost numai fiindcă vorbesc prostii. Dar nu sînt deloc, ştiu şi engleză, l-am citit pe Freud. Tot acolo. Sus, adică. Bineînţeles că mă întîlnesc pînă şi acolo cu Gigi. Eu îmi dau aere şi mă fac că nu-l văd, îmi e ruşine de mor, şi cînd îi văd şi salopeta aia albastră murdară... Gigi vine şi mă bate pe umăr: ‘Ce mai faci, grasule?!’ Eu mă uit la corpul meu, speriat, pentru că iau totul ad literam şi trebuie să mă conving de orice aud sau văd.

Arătam ca un schelet – chiar ca un schelet, adică se putea vedea prin mine - şi în loc de inimă şi plămîni şi stomac aveam cactuşi. Cel care-mi ţinea loc de stomac înflorise, era galben sau aşa ceva. Şi psihiatra: ‘Ţi se face rău des? Ai senzaţia de slăbiciune?’ Şi eu: ‘Tanti, dumneavoastră vreţi să ştiţi cum e să dormi în sobă printre lemne, şi să  te crezi un vierme care mănîncă lemnul?’ Psihiatra scoate o seringă şi un termometru şi vine cu una-ntr-o mînă şi cu celălalt în cealaltă spre mine. O văd că rînjeşte şi dinţii i se fac ca-n filmul ăla cu Al Pacino şi atunci îmi  dau seama că în loc de nas are un nasture de la blugii mei, nu ai lui tata. Mă uit şi într-adevăr, îmi  lipseşte un nasture. Îmi  desfac blugii, să fiu sigur, aia se apropie cu seringa şi începem să ţipăm amîndoi – ea că vreau să-i fac nu ştiu ce cu chestia mea, eu că vrea să-mi injecteze heroină. Vin medicii de gardă, brancardierii, bineînţeles că eu sînt de vină – deja m-am obişnuit – pentru toate eu sînt de vină. Că n-am dus gunoiul, că am întîrziat la şcoală, că mi se rup hainele, că-s trist tot timpul. Medicii îi iau seringa din mînă şi îmi  injectează heroina. Şi eu nu sînt prost, ştiu ce e aia pe care mi-o bagă în venă şi ca să le fac în ciudă încep să recit pasaje din Schelling – Sistemul idealismului transcendental – deştept şi eu, ce subiect haios mi-am ales; făceam mişto de ei pînă la nu se poate. Şi ei cică – gata, începe să delireze, e cazu’ s-o ştergem. Apoi au plecat iar eu am rămas într-un loc alb, pufos. Era iarnă cred, cu toate că era cald, pe zăpadă se plimbau oameni mici şi negri. M-au luat de mînă şi m-au dus undeva unde ziceau că este elixirul vieţii, care izvorăşte din piatra filosofală, şi ziceau să beau. Apoi mi-au pus comprese pe creier, nu pe frunte, că ştiau că dacă se apropie de frunte încep să urlu, o să cred că-s unghiile mamei. Şi am văzut în momentul ăla în care am început să beau – deşi ştiam că ăla nu e elixir, era vodcă toată ziua – cum începe să-mi crească la loc corpul. Picioarele mi se acopereau de muşchi şi de tendoane, simţeam cum în ochi îmi  curge din nou umoarea apoasă şi sticleşte umoarea sticloasă, vedeam cum îmi  cresc unghiile – m-am şi speriat că o să se înroşească şi că o să mă transform în mama - apoi venele de la mîini se umpleau cu sînge, şi pielea de pe burtă se întindea şi acoperea cactusul înflorit. Am vrut să bag mîna şi să rup floarea, să demonstrez cui nu m-ar fi crezut că n-am minţit şi că floarea aia cu totul specială chiar era din stomacul meu. Cînd să-mi bag mîna după floare, apar din senin ăia în halate albe şi aud, aşa ca prin vis ‘Săriţi că-şi bagă bisturiul’ – aşa mi-au spus după aia, că vroiam să mă sinucid în timp ce mă loveam spasmodic cu capul de tăblia patului. Auzi, să mă sinucid, cînd eu nici măcar cărţile din baie nu mi le-am pus în ordine. Păi mă omoară mama, dacă nu ajung la timp acasă. Aşa că trebuie să scap din soba asta, dintre lemnele astea care nu-mi spun nimic – ia uite, cred că am evoluat, pentru că acum ştiu sigur că nu sînt vierme de lemn. Sigur eram viermele ăla – da’ nu de lemn. Că mie nu-mi place lemnul. De fapt urăsc lemnul. Altfel de vierme trebuie să fiu... Am o bănuială ce fel de... da’ nu pot să recunosc nici măcar faţă de mine că am ideea asta-n cap. Ar fi prea de tot, adică nu ştiu, pe bune, ar fi îngrozitor să am o astfel de bănuială şi să nu se adeverească. Aşa că mai bine n-o am.

            Cad de sus, de unde plecasem, înapoi, în fata uşii de la baie, cu ochiul fixat sub clanţă, şi-mi dau seama că am pierdut partea cea mai interesantă – tata tocmai îşi încheia blugii şi trăgea apa. N-am  văzut nimic, în afară de nasturele ăla – al treilea de sus cred că era – cum sclipea în soare din nou, ca atunci cînd îl descheiase. Cum poate un nasture să sclipească exact în acelaşi fel şi cînd îl deschei şi cînd îl închei? Asta n-o să înţeleg niciodată...

            Vine soră-mea şi mă bate pe umăr, să nu mai spionez atîta. Ea e la conservator. Vine cu vioara şi-mi scîrţîie în urechi Paganini. Pe ăsta-l ştiu pe de rost - mă miră şi pe mine, fiindcă stau cam prost cu memoria. Da’ ăsta-mi place. El şi Schelling. Şi încă cîţiva, în afară de Gigi, pe care-l dispreţuiesc. Şi scîrţîie soră-mea de parcă peste ea ar trece cineva arcuşul, nu peste Stradivarius ăla – nu e Stradivarius, că n-avem atîţia bani, da’ mie aşa-mi place să zic, să-i fac ei plăcere. Cîntă de parcă în cinci minute ar muri, şi nu alta. Cîntă cu tot corpul. Parcă face sex cu vioara. Eu nu pot să mă uit la ea. Mă scîrbeşte – poate e şi ăsta un fel de catharsis, habar n-am. Da’ mi-am dat seama că numai eu văd asta. De exemplu Bubu nu vede aşa. El vine şi i se scurg ochii după soru-mea – Ralu – eu îi zic Graalu’, da’ nici asta n-o vede nimeni, mai exact n-o aude. Bubu se postează cît mai decent poate el în cadrul uşii, rîgîie uşurel, îşi arată buricul şi apoi, cînd vede că Ralu nu-i de oprit din cîntat, se aşază pe canapea şi se preface c-o ascultă. Asta ar fi încă bine, dacă după aia nu s-ar preface impresionat. Eu ajung în culmea scîrbei, încep să simt că iar mă descompun şi mi se face frică, o frică groaznică să nu mi se ducă pielea de pe burtă şi să-mi vadă ei cactusul. Soră-mi precis i-ar sta vioara-n loc dacă l-ar vedea, şi Bubu, evident, ar trebui să rupă galant floarea şi să i-o ofere. Fiindcă pe asta pun ei preţ, nu pe faptul că ăla e stomacul meu, unde ajung emoţiile, unde intră mîncarea, unde se duce toată lumea asta. De-asta mi-e frică de soră-mea şi de Bubu, care oricum, nici măcar nu-i prietenul ei, şi nici Gigi. Gigi e în Spania. Şi Graalu’ n-ar umbla cu luzări din ăştia. Ea are arcuşul ei.

            Într-o noapte pe cînd dormeam în soba cu lemne şi simţeam că cresc, am visat că dorm în soba cu lemne şi visez.  Normal, aşa se întîmplă tot timpul, să ţin minte tot felul de cretinităţi, asta cînd îmi amintesc visele. Dacă îmi amintesc eu – mai rar – ce mi se întîmplă noaptea. Îmi  visam stomacul pe dinăuntru. Printre petalele florii erau viermi, aşa ca mine, mulţi şi drăguţi. Bineînţeles că subconştientul a reţinut dorinţa mea – să fiu un vierme special, ştiu eu de care, dar mai bine să nu sper - aşa mi-am spus atunci cînd mi-a venit ideea asta cu natura mea, şi am şi alungat-o. Pentru că n-aş suporta să fiu doar un vierme obişnuit, să sper că nu sînt, şi de fapt să fiu. Aşa că nu sper. Nimic. Dar subconştientul.... hm. Da, să termin visul. Şi viermii ăia mulţi erau aşezaţi simetric între petalele florii, ca într-un caleidoscop. Floarea era galbenă, cum o ştiam de la cactusul meu, şi ei nu ştiu ce culoare aveau, că parcă n-aveau nici una. Şi toţi dintr-o dată se înconjoară cu nişte fire, aşa, repede, cum mai vedeam pe la Teleenciclopedia, şi apoi, din floarea aia se înalţă fluturi... Fluturi de toate culorile şi mărimile, fluturi, că doar nu era să iasă camioane din nişte viermi... Savuram extazul zborului, dar bleg cum sînt, mă uit din greşeală în jos la floare. Şi văd că creşte, creşte, se face  roşie – şi atunci am spus, dumnezeule, nu! –  petalele devin cornoase, cheratinoase, roşii, cresc, prind fluturii... Cînd i-au prins se decojesc, şi unghiile şi fluturii, şi floarea mănîncă fluturii... M-am trezit cu o durere groaznică de stomac, hotărît să-i fac cadou mamei un lac de unghii negru.

 Mă duc la baie – iar dau de tata, văd cum işi desface nasturele – era iar soare, şi eu încep să-njur soarele, să intre-odată naibii în nori, să nu-mi mai arate el mie lucruri pe care alţii nu le văd, şi mi-am jurat atunci, doamne, să-i schimb lui tata nasturii şi să-i pun în loc un fermoar.

*

            Deci ăştia sîntem. Mama, tata, Gigi, Bubu, Graalu, şi eu. Eu – adică eu şi G.. În rest, doctori, realitate descompusă – pentru care ce vină am?! – şi două-trei  cărţi. Cărţi, da, pentru că fără ele aş muri în coşul ăsta de paie, în soba asta nenorocită. Şi cine să mă ajute? Gagicile? Hm... am avut vreo cîteva. Dintre care pe două le-am iubit. Adică pe una ...numai am crezut că am iubit-o. Că ea era prima. Dar pe-a doua am iubit-o şi încă o iubesc şi chiar dacă nu e lîngă mine acuma tot ei îi vorbesc şi asta e. N-am ce să-i fac, cu ea de gît am să mor.

Dacă vreţi s-o dăm pe filosofie, se poate. Dar nu e cazu’ să ne secăm. Eu vroiam doar să spun că realitatea e aşa: cînd am crize, mă gîndesc la ea, că altfel m-aş rupe total de viaţă. Oricum, uit după spasme ce gust au alimentele, îmi  amorţesc membrele, abia pot vorbi, şi mai mult decît asta, uit numele celor din jur, uit unde sînt şi de ce sînt acolo... şi cîteodată bat cîmpii. Aşa că nu ştiu ce-am spus înainte, da’ s-ar putea să fi aiurat rău de tot. Urăsc cînd mi se întîmplă chestia asta. Atunci văd roşu în fata ochilor. Ba nu, că-s daltonist. Sînt de toate. Cum spuneam, sînt un sfînt. Da, am dat de cîteva ori într-un tip, am băut, am fumat de vreo două ori iarbă – da’ să lăsăm, asta aţi făcut-o cu toţii – am urlat la maică-mea de nenumărate ori, îl urăsc pe taică-meu, am lăsat-o pe una... cam însărcinată... şi cam atîta. Şi ce dacă? Am dreptul să mă consider ce vreau eu. Chiar dacă nu sînt nimic pentru alţii, pentru mine sînt.

Să nu mă plictisesc. Ce să fac? Să mă duc la disco... mmm, iar să le văd pe vacile alea cum se fandosesc... Se iau de mine, vacile: ‘Ce faci? Nu vii la o cafea?’ Nu mulţumesc. ‘De ce?’ Îi răspund, şi aia se îndepărtează plîngînd. Păi eu m-am luat de ea?! Nu, eu mă gîndesc la G. Asta e şi asta o să fie. A mea. Uite, aşa mi-am pus eu în cap. Artistic love. Adevărată. Aia e, nu casă, maşină, şi alte d’astea. Oricum, eu sînt din sud, ea e din nord. Sînt cu ea pentru că nu îşi vopseşte unghiile în roşu. Nu mă mai gîndesc la ea acuma. Mai bine nu, că cine ştie ce mai sparg pe-aici. Mai bine mă gîndesc la altceva.

Pentru că în general nu mă prea interesează mare lucru în afară de propria mea persoană, am să fac un efort major să povestesc în următoarele două ore cît mă mai ţin ăstia aici ceva inventat, ceva, orice, numai nu despre mine. Sau poate am să povestesc ceva adevărat. Sau şi una şi alta. Nu ştiu. În orice caz nu ceva moralizator. Nu suport asta, ai mei s-au chinuit ca nişte cîini şi n-au reuşit să mă schimbe nici cu un milimetru făcîndu-mi morală. Nenenehhhhhhh, cu mine nu aşa se negociază. Ciudat e că acuma nu ştiu ce vor ăştia de-aici de la mine. Încerc să mă gîndesc de ce au pus lumina aşa, să cadă de sus ca şi cînd aş fi sub un microscop? Mă tratează de parcă aş fi Hannibal Lecter – ola, Hanny, dacă eşti acolo şi mă auzi, salutări şi poftă bună!  Este şi un geam aici, simt că cineva mă observă, şi mai ştiu că sînt într-o cămaşă din care nu-mi pot scoate mîinile. Cămaşă de forţă... Ce-oi mai fi făcut, doamne? Şi dacă vorbesc singur, adică cu voi -  dar ei nu ştiu că eu mi-am dat seama deja că existaţi - e mai bine decît să stau aici în camera asta aşa, degeaba. Graalu’, m-auzi? Tot facem noi o formaţie pînă la urmă. Tu la vioară, eu la chitară, G. la voce, găsim şi un baterist adevărat. Mergem prin munţi şi dăm concerte.... aşa, pentru noi! Graalu’, dacă e şi mama pe-acolo, ai grijă de ea. Săru’mîna mamă. Nici nu ştiţi ce bine-mi face să ştiu că sînteţi acolo. Cred că dacă n-aş şti de existenţa voastră, aş muri aici, pe loc (şi-aşa nu mai am mult). Oricum, ştiind că sînteţi acolo, e aşa de uşor să scriu despre voi, să vă imaginez, să fiţi voi lucrul acela care să mă intereseze în afară de propria-mi persoană.... Da’mă plictisiţi. Las’ că  mai găsesc eu ceva care să-mi stîrnească interesul...

Uite, de exemplu domnul acela în pijama, care citeşte nuvela asta în ultima ediţie a revistei XXL – avea bani să-şi ia volumul în care-a apărut recent, da’ a preferat să-şi ia ţigări... Nu, nu, domnule, nu vă speriaţi, nu aruncaţi revista din mînă – deja a aruncat-o, la naiba, trebuie să vorbesc la trecut. Da. L-am speriat. Ciudat, nu credeam că o să-şi de seama că despre el vorbesc... Graalu’, de ce citeşti şi tu chestia asta cretină? Nu ţi-am povestit de zeci de mii de ori toate prostiile de-aici? Ce? Zici că e bine scrisă? Crezi? Hm... ciudat. Bine, Graalu’, te lăsăm şi pe tine... Domnişoara în cămaşă de noapte cu ursuleţi, ce frumos sînteţi pe cale să adormiţi cu volumul în mînă - şi l-a cumpărat din snobism, deşi ştia că putea să găsească textul ăsta şi în ultima ediţie a revistei XXL... hei, nu ţipa, ce, eşti nebună? Uite, acuma se scoală colega de cameră şi te taxează, că n-o laşi să doarmă, că o să-şi pericliteze activitatea intelectuală din cauza ta... Stai pe fundul tău şi ascultă ce-ţi spun. Ştiu că eşti acolo, înţelegi? Şi mai ştiu că te dai mare intelectuală şi că nu ţi-au plăcut fazele de la început – alea cu fluturele şi alea cu unghiile lu’ maică-mea. Fii atentă, că te văd. Dacă mai îndrăzneşti să te atingi de obiectele cu valoare sentimentală, am să scriu despre crocodili, şi am să-i  trimit în lume. Văd eu prin care exemplar al cărţii ăsteia... dar cred că pe tine o să te aleg... stai, nu ţipa, că nu scriu despre nici un crocodil... Să nu mai adormi. În seara asta citeşte încă două pagini, cel puţin, pînă ajung să vorbesc cu G. Cearta cu ea o sari, că e plicticoasă, şi dimineaţă mai citeşti două pagini. Ai înţeles? Dacă nu, scriu de crocodili. Noapte bună, că am treabă cu copilul ăsta tîmpit care crede că nu-l văd şi deschide la întîmplare cartea, care nu i se adresează nici în cea mai mica măsură... A deschis la pagina.... asta. Hei, puştiule, vezi că există forţele întunericului, ce fraier eşti că i-ai crezut pe mămicuţa şi tăticuţu’ cînd ti-au explicat fenomenu’... Da, da, tu, cu tine vorbesc, nu te mai mira şi nu-ţi mai şterge mucii şi în nici un caz nu scăpa cartea pe jos şi n-o călca!

În orice caz, nu mă provocaţi să vorbesc despre crocodili. Mai bine despre... structurile europene. Acolo există o mai mare flexibilitate decît la noi, cei din lumea a şaişpea, flexibilitate datorată toleranţei lor faţă de persoanele cu handicap. Există foarte multe astfel de persoane în aceste structuri – doar se împrumută şi modele americane, nu? Şi te poţi integra din cauza asta mult mult mai uşor... Se poate spune că artistul e... nu o persoană cu handicap, ci, hai să zicem, una cu nevoi mai speciale...

Apropo de nevoi speciale: ieri văzut o tipă care purta ochelari cu ramă roşie. Asta m-a făcut să mă gîndesc la fratele Moldovan, pe care l-am întîlnit acum cîteva zile cînd am fost să-mi reglez şi eu dioptriile. Nu-i convenea nici o ramă de ochelari, şi pentru dumnezeu, era un călugăr! De unde avea atîta energie? Pe care şi-o consuma pentru nişte amărîte de rame... care la ce aveau să-i folosească? Cine avea să le remarce în adăpostul lui cucernic şi sobru? O fi avut el cine ştie ce temperament artistic ascuns... Oricum, se spune că artistul e, spre deosebire de burghez, cel care nu-şi găseşte locul niciodată. Burghezul se integrează într-o structură şi e fericit acolo... Bineînţeles - ca s-o spun pe şleau - că tuturor ne convine să ne identificăm cu una din aceste două ipostaze, cînd ne convine – după nevoie, după situaţie, după gradul de pozitivitate al termenului pe care-l folosim ca să ne identificăm cu ceva... Nici unii dintre noi n-am spune: Sînt un burghez, decît, eventual, în glumă. În schimb mulţi ar spune (şi, nu-i aşa, ce frumos sună) Sînt un artist... Există însă oameni care nu pot face asta, nu se pot minţi pe ei înşişi că sînt una sau alta. Sigur, sigur, nu există forme pure, trebuie să ne identificăm însă cu toţii la un moment dat cu ceva ce ne convine, nu? Există însă oameni care, cum spuneam, nu pot face asta. Cel puţin unul există. Ăla cu cactuşi.

Nu-i aşa că e ciudată conştientizarea de către voi a faptului că eu spun asta şi că în momentul în care o spun nu numai că sînt în viaţă, dar mai şi ştiu că vă identificaţi cu toţii (în virtutea inerţiei textuale deridadaiste pe care cu perversitate v-am strecurat-o în sînge prin mijloace subliminale) cu acel cel puţin unul pe care l-am menţionat mai sus? Poate nu e ciudat ce vi se întîmplă citind textul ăsta, ci pur şi simplu neverosimil. Nu vă atinge personal. Oricînd – vă spuneţi – e posibilă retragerea în vizuina voastră, protejată de orice interferenţă a ficţionalităţii. Nu-i chiar aşa. Fie că vă place, fie că nu, ficţiunea e şi ea realitate; în consecinţă, pentru voi contează cum o percepeţi, iar pentru mine, cum o creez.

Domnu’, vă rog eu mult, nu mai scrieţi studiul asupra tehnicilor postmoderne folosite în nuvela mea. Nu vă e clar că mă aberez?!

*

Aş vrea să scriu toate cărţile pe care le-am citit. Să le scriu în una singură. Nu să fiu eu acela care să le fi scris deja. Am destulă imaginaţie ca să iau totul de la început, aşa că le-aş re-crea, în aşa fel încît nimeni nu şi-ar da seama că personajul meu care-şi cumpără revista XXL e de fapt Don Quijote; sau fata în cămaşă de noapte cu ursuleţi e Cenuşăreasa în dizgraţie, copilul care scapă cartea pe jos şi o calcă în picioare cînd îi spun eu chestia cu forţele întunericului e Peter Pan – poate să fie şi Wendy, la faza asta vă las pe voi să alegeţi – sau eu, cel în cămaşă de forţă, sînt nimeni altul decît baronul de Münchausen. Sau Ioana d’Arc, sau Maria Tereza, sau un gargui de pe Notre-Dame, găsiţi-vă un reper odată, ce naiba! Cine vreţi voi... Salvador Dali, mica sirenă, Tristan Tzara, Becket, sau 101 dalmaţieni, Marguerite Yourcenar sau Dani, colegul meu de liceu care s-a sinucis, Oedip, Sfinxul, Lancelot, Pocahontas, pot fi chiar mama, dacă vreţi... dar aici realitatea mă îneacă şi va trebui să mă ajutaţi procurîndu-mi nişte lac de unghii... sau poate chiar nişte unghii... roşii, din care să poată ieşi fluturi...

La faza asta, dacă mă mai înregistrează medicii ăia, au să creadă nenorociţii – încremeniţi în proiect cum sînt – că sufăr şi de tulburări schizoidice. Lasă, să-şi scrie cărţile... Ce carte ar ieşi dacă ar transcrie cuvînt cu cuvînt ce-am spus eu... mamă, ce carte-ar ieşi... Ce nebun aş fi să cred că o să facă asta... Dar nu-i aşa, domnilor specialişti în ale psihiatriei, că v-au plăcut momentele în care mă dădeam drept un ubicuu scriitor postmodern, bătîndu-mi joc de diverşi cititori, printre care şi preupusa mea soră, Graalu’? V-a plăcut... recunoaşteţi... (Ce zici, Graalu’, ce nume-i dăm formaţiei?)

Îmi place să fiu cel care pierde. Pentru că astfel reprezint condiţia fără de care nu ar putea exista un cîştigător. Viaţa se schimbă, cînd nu eşti pe locul întîi nici măcar pentru tine... Eu sînt un caz elocvent: să vă spun ce cred eu de fapt despre motivul pentru care am ajuns în cămaşă de forţă. Păi, fiţi atenţi: G. şi cu mine stăm la distanţă de şapte sute cinşpe kilometri şi trei sute de metri unul de altul. Iar eu am transformat apartamentul alor mei într-o utopie, într-un loc în care primeşti fără să dai, unde nimic nu are preţ, iar valoarea lucrurilor este cea pe care le-o conferi tu. Şi... am vorbit cu ea la telefon cam prea mult pentru gustul patronilor reali ai lumii mele virtuale. Aşa că ei, mama şi cu tata, m-au băgat în cămăşuţa asta ca să scape de mine. Au primit nota la telefon. Cu siguranţă. Pe chestia asta m-am certat şi cu G. Domnişoara în cămaşă cu ursuleţi, sper că aţi reţinut să săriţi peste cearta cu G., că e plicticoasă! Dacă nu...

Aşa, sper, pentru binele ei, că nu mai citeşte. Bun, mai departe... Scrisori şi e-mailuri supărate de la G. am primit la greu. În legătură cu telefoanele. Ea mi le mai închidea în nas, că altfel nu scăpa de mine. Ce vreţi, sînt obsedat, sînt sfînt, sînt. Şi eu, ca s-o împac, îi spun: I’m the one for you. Slabist. Nu ţine, la o tipă deşteaptă ca ea. Îi urlu că sînt în ultimul stadiu de degradare metafizică, ea îmi rîde în nas şi îmi comunică detalii despre noul ei boyfriend: saxofonist, pletos, îi ordonează lumea interioară, o adoră, ea îl dispreţuieşte, el îi dă CD-uri, ea le zgîrie... ce mai, cuplul perfect. Eu recurg la faza simplistă cu sinuciderea – chiar acum, cînd îţi vorbesc, îmi curge sîngele din vene, pe telefon, pe covor, cel mai mişto arată pe unghii, le-a acoperit, miroase a acetonă – ea zice că am murit demult, şi dacă nu, ar fi cazul.

Ne-am certat, ne-am împăcat... tot eu sînt ăla în cămaşă de forţă...

Şi o dată, adică acum cinci minute, deci o dată, pe cînd mă plictiseam, am început să-mi numerotez cactuşii. a, b, c, d, şi cînd ajung la cactusul g, adică G.. – ce groaznic, ce festă mi-a jucat destinul... – îmi dau seama că era ăla din stomac, nu ăla din creier, nu ăla de la inimă, nu cactusul succesului sau al morţii. Cel din stomac, înflorit, galben, mai mare frumuseţea şi jalea. G. de la Glaucon. De la gastrită, Gorgias, gangster. Eu. Falic. G.. G., G., G.. Tot deGeaba, ce am eu nu cred că este dorit de cineva. De-asta nu sînt nici eu dorit. Pentru că sînt doar un om. Capabil de orice, disponibil pentru orice. I-am spus şi lui G.: Ia-mă şi fă ceva cu mine. Nu am nici o direcţie, sînt difuz şi am trecut prin multe. Cu toate astea, nu am formă, asta contează. Şi sînt artist. De-asta sînt un sfînt. Peste ce-a spus G. la faza asta.... mai bine sar, fiindcă avea dreptate.

Ştiu despre oameni nişte lucruri care mă ajută doar să supravieţuiesc. De evoluţie – în lumea lor – nu poate fi vorba pentru mine. Fiecare om are un farmec personal, care te poate acapara eventual pînă la erotism. Eu sînt un extremist, şi asta mă face să nu pot avea cu cei din jur alte relaţii decît de natură erotică. Ei, voi, toţi aveţi cîte un mod personal de a vă exprima. V-aţi adaptat la sistem, l-aţi adaptat pe el la voi. Aveţi relaţii unii cu alţii, comunicaţi între voi. Iar eu mă erotizez cu demonii, cu dumnezeii. Cu mine, deci.

Of, la naiba. Iar am ajuns să vorbesc despre mine. Oricum, între cele două eforturi – acela de a mă conştientiza, explica, judeca, şi acela de a nu vorbi despre mine – l-am ales pe cel mai mare. Sper ca măcar asta să apreciaţi, azi, acum, cînd mi se întîmplă şi mie să am un puseu de generozitate, cînd încerc să comunic. Poate e totuşi vorba de egoism... Pentru că nu fac altceva decît să caut pe altcineva ca mine. Deşi ştiu că nu mai există. Cactus cu floare galbenă, adică, nu mai există.

Să încerc să intru printre voi. Toţi ştiţi să faceţi cîte ceva foarte bine. Vă caracterizează o anumită capacitate de a face un singur lucru bine. Aveţi cu toţii o vocaţie. A, că nu toţi v-o cunoaşteţi, asta e altceva. Nu e aşa important să ţi-o şi conştientizezi ca s-o duci bine. Mai important e să o ai. Iar aici intervine paradoxul. Chestia e că eu am o vocaţie. Ca voi toţi. Numai că ea nu se înscrie în nici un tipar. Oamenii nu o pot califica decît ca fiind josnică şi pornită din slăbiciune. Poate. Poate sînt un avorton, un misfit, un accident. Şi un parazit. Pentru că în momentul în care secret substanţa pe care o am în mine doar datorită acestei vocaţii îi îndepărtez pe cei din jurul meu. De-asta sînt singur mai tot timpul. Hehe... ce uşor mă pot salva, cum fac oamenii în general, simplificînd lucrurile şi spunînd că nimeni nu suportă arta adevărată pentru că ea nu se află niciodată la locul potrivit, se manifestă fără a putea fi recunoscută imediat şi pare nocivă... Arta vine din vocaţie. Vocaţia, harul, vin de dincolo. Iar eu sînt dincolo. Cînd mă manifest în lumea asta, parazitez. Şi acum vă parazitez pe voi, expunîndu-mi interiorul mutilat fără să întreb în prealabil dacă interesează pe cineva. Aşa am făcut întotdeauna cu toţi oamenii, cunoscuţi sau necunoscuţi. De-asta am plăcut atît de mult la prima vedere; ştiam ce vreau, şi astfel dădeam senzaţia unui om onest, direct, fără complexe sau probleme. Dar vocaţia, care la mine vine din boală, nu întîrzia să intervină... Of, din nou trebuie s-o spun pe şleau, ceea ce mă seacă, pentru că mă lasă complet neprotejat de atacurile voastre. La urma urmei, oricum nu mai am nimic de pierdut... Aşa că iată darul meu. Ce ştiu eu să fac cel mai bine. Dragi elevi, studenţi, profesori, muncitori, artişti, colocatari, prieteni, duşmani, oameni, cel mai bine eu ştiu să-mi fie frică. Să mă tem. (Verbe reflexive! Ce v-am spus, că numai despre mine ştiu să vorbesc?! De obicei capacitatea, vocaţia, potenţialitatea, toate aceste noţiuni care într-un fel sau altul se subsumează celei de generozitate nu se exprimă prin verbe reflexive, i.e. să scriu, să citesc, să muncesc, să învăţ, să joc [într-un spectacol], să fac calcule, să alerg... să...ceva.)

 Arta reflexivă e cea mai grea. Din toate punctele de vedere. Ea nu îţi oferă motivaţii exterioare. Iată de ce e entropică, nocivă, şi pare inutilă. Iată de ce mulţi ajung celebri numai după ce mor şi li se descoperă opera într-un sertar. Pentru că cei din jur nu apreciază decît randamentul, producţia evidentă, pe cei care aduc un profit, care comercializează orice.

Artiştii reflexivi nu au nici o treabă cu exteriorul, cel puţin nu aşa cum se aşteaptă cei din jur, ci se exprimă pentru ei, prin ei, în ei. Nu se comunică pe ei înşişi, ci îşi comunică lor înşile. Lucru pe care oamenii îl cataloghează drept un act de egoism.

Aşa sînt eu. Opera de artă vie. O fire brută. O brută, dacă vreţi. Nu-mi pasă de voi. Nu-mi pasă de nimeni. Şi nu sînt de acord să mă port frumos cu cineva doar pentru a-l cîştiga, pentru a-l face să se poarte la rîndul lui frumos, corect, moral. Pentru că s-ar putea ca purtarea asta să fie doar o reacţie la un stimul fals. Şi mă tem de reacţii false la stimuli falşi. Mă tem să fac asta. Mă tem şi să respir, mi-e frică de valorile voastre, de lumea voastră. Şi nu arăt nimănui că mi-e frică, pentru că mi-e frică să nu mi se facă frică. Mă tem să nu îmi catalogheze cineva mai curajos logica drept una speculativă. Şi ştiţi ceva? Aş vrea să nu existaţi. Dar am nevoie de voi. Pentru că voi sînteţi întotdeauna pe locul întîi, căci asta vreţi cu toţii. Dacă n-aţi fi primii în toate, aş fi nevoit să populez eu acest loc întîi cu prezenţa mea, ceea ce m-ar împovăra cu responsabilităţi nedorite. Asta-i lumea mea, nene: locul întîi şi locul doi. Voi, şi eu. Pentru că aşa mi-am organizat lucrurile, pentru că altfel nu puteam. Linişte. Gura, şi ascultaţi mai departe. Comentariile la sfîrşit. N-am terminat. Încă n-am ajuns iar la stadiul în care să mi-o amintesc pe mama...

Îmi place să renunţ. Nu-mi trebuiţi decît voi pentru asta. Să fiţi acolo, să fiţi cei mai buni. Să mă milogesc la picioarele voastre. Să fiţi lăudaţi, doriţi, idealizaţi, transformaţi în statui, simboluri, monumente, să fiţi crezuţi, plini de prieteni, creditaţi de alţii mai valoroşi ca voi, vorbiţi de bine, micuţi, drăguţi, bunuţi. Să fiţi iubiţi. Şi vreau reacţii, nu fiţi de lemn cînd vă vorbesc.

Lemnul e dur. Mai ales cînd dai cu capul de el. Şi pe deasupra îţi mai şi muşti limba. Şi scoţi nişte zgomote îngrozitoare, parc-ai fi demonizat. Plus spume la gură. E ciudată manifestarea asta fizică, mai ales pentru cel căruia îi aparţine. Psihicul e altceva. Acolo nu mă bag, e clar că acolo e mult mai dur. Lemnul, adică. Dacă e să ne luăm după teoria umorilor a lui Ben Jonson, dacă e să ne gîndim la Jung, R.E.M., Jethro Tull, de ăia supăraţi nici nu mai vorbesc – Anathema, Craddle of Filth, Gorgoroth, J.S. Bach, Wagner – sau la ăia şi mai supăraţi, cum ar fi Schelling – pe prietenul ăla al lui Wagner, care a scris şi Cazul... ştiţi voi care, pe tipul ăsta, zic, nici nu-l mai menţionez, că mă seacă individu’ de nu-i adevărat –  sau la Walter Benjamin, Picasso, Dostoievski, Jethro Tull, Pink… Freud, Derrida, şi alţii, atunci, într-adevăr avem toate argumentele în a susţine că lemnul e mai dur cînd e vorba de psihic. Asta mă-nnebuneşte. Lemnul. De-asta aş vrea uneori să fiu un vierme din ăla, care-l mănîncă. Neah, nu se poate. Ăştia-s viermii de pe locul întîi. Ei sînt folositori la ceva. Iar eu, fiind pe locul doi, s-ar putea (în ciuda tuturor viselor, premoniţiilor şi semnelor care ar trebui să-mi dea o  certitudine, eu totuşi rămîn la acest s-ar putea) să fiu vierme din ăla din care iese ceva frumos şi deci, cum spune Oscar Wilde – că pe ăsta tot l-am uitat în enumerarea de mai sus – destul de nefolositor.

Doamne, da’ unghiile alea... ale maică-mii... Ştiu că-s obsesiv-compulsiv cu unghiile şi viermii şi chestiile astea, da’ pe bune, să-mi amintiţi cînd ies de-aici şi mă-ntîlnesc cu vreunul din voi pe stradă să-i schimb culoarea aia oribilă a ghearelor de sfinx sastisit. Nu, nici o problemă, ele sînt foarte teatrale, dar nu cu mine. Eu nu mă sensibilizez la aşa ceva. La alte chestii, în schimb…

*

Bine… cănumaisînt… l…aspital. Ascult... muzică... mama, cu ochii roşii. Nasturi, mii de nasturi se răspîndesc în jurul meu, un pom de Crăciun, un album cu Dali... tata, care îmi ţine capul ameţit. Mă lovesc cu creierul de parchet. Mă lovesc şi îmi iese din el spumă, ca de şampanie. G…

 Acum, într-o semiinconştienţă spumoasă, spasmodică, îmi permit să deconspir orice. Ce număr are maică-mea la pantofi. Cîte curele a rupt pe mine tata. Cît am băut cu hipioţii la Sighişoara. Cum a strigat mama la tata, cînd eu aveam doar cinci ani şi venisem acasă dintr-o altă casă mai mare, mai albă, care avea să devină a doua mea reşedinţă, o casă cu paturi de fier şi miros uscat. A strigat... foarte tare: 'Mi-ai adus boala asta disperată pe cap, cretinule!' Taică-meu n-a fost niciodată un artist, aşa că a luat-o de bună şi s-a pleoştit. N-a făcut niciodată faţă situaţiei. În afară de cea din baie. Cînd îşi desfăcea nasturele... Ah, n-am să uit niciodată arta aia inconştientă a lui, de a-l face să strălucească la fel şi cînd îl încheie şi cînd îl descheie... De-acolo a început totul. Atunci am început să mă trezesc, să înţeleg că trebuie să-mi dau seama... de cactuşi.

Mama intră la mine în cameră. Vede toată colecţia de plante ţepoase pe care le-am adunat şi le-am pus peste tot, pe birou, pe dulap, în dulap, şi pe pernă. Se uită urît, şi le strînge una cîte una. Iar eu simt o furie incomensurabilă şi o trimit în lumea ei şi-a mă-sii, tacit, din priviri. Mama se preface într-o păpuşă mecanică, uriaşă, ca balerina de pe ring-und-spiel, pe a cărei fustă imensă erau înşirate scaunele kitschoase care se învîrteau aşa cum face capul meu, într-o superbă experienţă cognitivă. Aceea a vertijului. Vertij... spumă... şampanie. Sînt un tip suspect. G. mă suspectează, pînă şi plantele mele mă suspectează. Şi toţi cred că mă consider un neînţeles. Dimpotrivă. Mă comport doar ca unul, fiindcă aşa e moda, aşa cum trebuie să fac şi cînd intru într-un bar şi cer violent o bere.

Şi zîmbesc sub masca feţei mele de tip dur; rîd pe dinăuntu, pentru că îmi simt cactusul înflorind şi pulsînd în stomac. Semn că nu m-am pierdut, nu sînt ca ei, semn că nu m-am pervertit. M-am apărat. M-am păstrat. De-asta e bun totuşi lemnul. Poţi să-ţi faci măşti din el.  Dar ele cad în momentul vertijului. Atunci... şampanie. Spumant de baie. Rîs isteric. Contracţii musculare. Demoni. Mişto, nu? Pe bune, ar trebui să încercaţi şi voi, dac-aţi putea. Aveţi acces astfel la o lume de neimaginat, puteţi fi purtaţi cu viteză maximă spre ea, aveţi în trei secunde ceea ce alţii se muncesc o viaţă întreagă să atingă... De asta sînt un om fericit. Pentru că deşi existenţa mea pare să stagneze, deşi nu pare să se întîmple mare lucru în afara mea, lumea asta îmi este accesibilă. Poate fi oriunde, în bucătărie, în telefon, în unghiile mamei, în afară, înăuntru.

Din nou… parchetul. Doare. Oare pe el îl doare cînd îl lovesc cu capul? Îl mîngîi şi tremur, tata îmi ia mîna de pe lemnul rece şi o ţine între ale lui, iar eu nu mă pot abţine şi în bunătatea mea universală îl gratulez cu un zîmbet şi cu opritul din tremurat. Sînt din nou pe punctul de a mă descuama, simt cum mi se duce pielea de pe burtă, doamne, nu, nu de faţă cu alţii, nu mă interesează dacă se vede ce am mîncat ieri, numai să nu se vadă cactusul... M-ar analiza, m-ar diseca, psihiatra şi doctorii ei ca nişte căţeluşi cuminţi şi albi... Şi aş ajunge o celebritate. E ultimul lucru pe care-l vreau, pestilenţiala voastră celebritate... Înduioşătoare, crizele astea... E aşa de urît să te vezi la mila lor, cînd  tu eşti atît de deştept, ştii atît de multe şi îi iubeşti pe ceilalţi în virtutea superiorităţii pe care o simţi cînd faci un bine, ceva care tuturor le cere un efort monstruos...

Mai demult îmi ascundeam răutatea după răutate. Nimeni nu avea s-o găsească acolo. Aşa am ajuns un pervers. Eram doctorul tuturor tipelor cu inima frîntă, al invalizilor, alcoolicilor, pederaştilor, decrepiţilor. Îi ajutam. Din asta îmi trăgeam energia, din faptul că ascultam şi sfătuiam nişte oameni cărora nici prin cap nu le-ar fi trecut că au în faţă unul cu probleme de o gravitate înmiită faţă de micile lor vicii şi tristeţi. Apoi m-am plictisit şi de asta. M-am întors la cactuşii din camera mea. 

Au început să mă preocupe şi ei. Dar mureau. Erau bolnavi de boala mea. Unul pe zi. Se duceau unul cîte unul. Făceau spume şi îşi mişcau ţepii în convulsii, apoi se uscau, brusc. Eram disperat. Am încercat să le explic că ştiu că ei nu sînt doar plante, că ştiu că sînt ca mine, că am mare grijă de ei (ce tupeu, să îngrijeşti cactuşi…) şi nu li se poate întîmpla nimic rău. Da’ nu înţelegeau. Nu păreau să poată decoda animismul meu maladiv. Normal, nivelul lor intelectual era mult sub al meu, era o proiecţie a minţii mele fracturate. A sufletului meu care nu mai convingea pe nimeni de aşa-zisa lui puritate şi nealterare; care nu interesa pe nimeni. Eram un subiect de interes - de asta nu mă pot plînge - dar doar din punct de vedere medical. Nu că aş fi avut vreo formă neobişnuită a bolii - e una chiar comună, benignă - dar era ciudat pentru doctori să vadă că mai şi gîndeam, că sărisem de un anumit nivel, şi că doar în scurtele momente de pierdere a lucidităţii o luam razna şi deliram pe tema asexuată a mamei. Eu, prin urmare, interesam pe mulţi. Dar sufletul meu - ce cuvînt abject şi derizoriu... - nu interesa absolut pe nimeni, utilitarismul îi acaparase pe toţi. Aşadar, rămîneam singur cu vocaţia şi cu boala mea. Să-mi trăiesc viaţa frumoasă, grea şi goală - ca femeia visurilor multora; aş fi cedat-o oricui, nu corespundea standardelor mele nici pe departe. Plină de cactuşi....       

Cînd se usca unul, îl mîncam. Ajunsesem livid şi eram pe punctul de a mă supune benevol unei operaţii de apendicită. M-am abţinut totuşi şi i-am mîncat pe toţi, digerîndu-i cu cactusul meu galben, înflorit, genial.

Şi într-o bună zi m-am trezit urlînd. Iar visasem că-mi iau zborul, eu, viermele special, din floarea galbenă. Numai că de data asta nu se mai făcuse roşie. Acum se transformase... în ceva... ceva oribil de frumos, ceva pe care cu toţii ni-l dorim dar limitele decenţei ne obligă să ne minţim mai departe că putem trăi şi fără. Acel ceva din care îmi luasem din nou zborul, supunîndu-mă extaziat norocului pe care mi-l aduc visele repetitive ale epilepticilor, era un sex de femeie. Sexul meu feminin. Visul acela îmi redase integritatea, eram în sfîrşit un om complet. Groaznică senzaţie, să ştii că pentru tine nu mai au nici un sens teoriile, să ştii că nu mai ai nici un reper în afara ta, că le conţii pe toate. Din plafonat, însingurat şi infatuat, devenisem universal. Ce groaznic. Oribil. Nici nu mai avea rost să trăiesc, le făcusem pe toate, înţelesesem lucrul privilegiat pe care îl genera interiorul stomacului meu. 

M-am ridicat şi m-am dus la baie -  

*

 - unde am dat iar de tata. Nici nu m-am mirat. De la începutul vieţii mi se întîmplă asta; era firesc ca şi  atunci cînd îi bănuieşti sfîrşitul să fie la fel. Am urmărit prin gaura cheii cum unghiile mamei îi desfăceau nasturii metalici de la pantaloni. Ei nu înţeleg că am o nevoie imensă de baie. Gigi sau Bubu - de ce mi-oi fi amintit de ei tocmai acum? A, ştiu, pentru că ... la început... e ca la sfîrşit - ei nu m-ar înţelege. Mi-ar rîgîi şi mi-ar rîde în nas. Graalu' m-ar înţelege. Şi G. . Simt ceva ce nu poate fi explicat şi trebuie să intru. Să strig... Am să mor. Acum. Vreau să-mi aranjez cărţile din baie. Mă doare stomacul. Şi spatele. Nu pot să le spun. Forţez uşa. Intru. Urmează să mă prăbuşec pe faianţa albă, o să am o criză. Spasmul fatal. Spume roşii... ce-i asta... nu vă şocaţi, încerc să le spun, îmi duc mîna la stomac, n-n-nnnnuuu... v-v-v-vvvăăă... şocaţi..., mîna îmi alunecă între picioare.. N-nn-nn.. Mmii-a v-vvv-venit ci...c-c-c- .. actusul.