X
de
Adrian Buz
-Sînt X, o caut pe...
-Ești X? Pe onoarea mea, aș fi zis că ești omul
invizibil. N-ai invitație? Hmm... și de ce crezi că ar trebui să-mi
spună ceva numele?
Un mălău cu buze groase răsfrînte îi rînji din
intrare, cu brațele încrucișate pe piept.
-N-ar trebui... nu știu... ce spui... ?
Aceeași atitudine ostentativă, replica i-a venit prea
tîrziu, lipsită de sprijinul spontaneității, ar fi sunat chiar
plîngăcios: știi ce, ia-mi pardesiul și îmi spui tu după ce ies de ce.
În cele din urmă intră, nu-i luă nimeni pardesiul și, odată intrat,
începu să o caute din priviri. Dar locul e înțesat de lume și trebuie
să facă o tură dacă vrea să dea de ea. Această situație tipică pentru
ei are să fie și ultima. Sătul de telefoanele primite pe mobil de la
numere pe care nu le cunoaște, îi spune să vină într-un loc de care nu
a auzit, iar el trebuie să ia un taxi să ajungă acolo, așa cum
taximetriștii sînt foarte sensibili la formele și conținutul în
continuă transformare ale orașului. E un vernisaj la Brutărie pe la 7,
și a închis înainte ca el să protesteze: uite ce e, știi părerea mea,
niște bezmetici, vino acasă, poate că ar trebui să încercăm să vorbim.
Ceea ce, bineînțeles, nu se va întîmpla, de vreme ce nu s-a întîmplat
niciodată... ei nu vorbeau. Pe de altă parte, ar fi vrut să-i spună
să-și ia lucrurile de la el, fiecare cu viața lui. E nehotărît.
Înainte era o brutărie aci, acu vad că e plin de
fițe, face patruj de mii, meștere.
I-a întins banii taximetristului, înjurînd printre
dinți și, după ce trecu de uriașul din ușă, se trezi căscînd gura
năucit la un morman de saci de plastic plini cu gunoaie, cutii de
ambalaj, sticle și cutii de Coca Cola, lipiți între ei cu scoci și
cocoțați pe un piedestal ceremonios. Un tip trendy se pregătește să
spună cîteva cuvinte de genul... enunțul estetic pălește în fața
țipătului ecologist al autorului, iar la sfîrșit va face comentarii
despre zgîrcenia artistului, care ar fi putut să ofere ceva mai multă
băutură. O caută din priviri, ea nu e nicăieri.
Situația în sine începe să-l sîcîîie. Dar ceea ce-l
sîcîie cel mai tare e senzația pregnantă că ceva îi scapă.
*
Odată i-am zis că aș vrea să călătoresc, să ies pentru
o vreme din cloaca asta, iar ea mi-a răspuns că n-ar părăsi orașul cu
o față ca a mea. Poate doar în cazul în care intenționezi să dai o
spargere la o bancă din provincie. Ca să mă împace, a venit spre
mine cu buzele țuguiate și ochii închiși, abandonîndu-se într-un sărut
copilăros. Într-un fel, mă ironiza din nou ...
Te-am amețit? Îmi cer scuze, sînt puțin tulburat, sar
de la una la alta. Ar trebui să o iau de la început. Nu știu ce mi-a
venit în vara aia. Eram liber, aveam ceva bani, m-am trezit într-un
tren care m-a dus pînă undeva, de acolo m-a luat o mașină, iar după
două ore mă holbam prin fereastra altui tren la buza creață a mării.
Știi tu, s-au scris cîntece pe tema asta. Fără nici un sentiment
special... îmi doream doar să găsesc o terasă liniștită unde să beau
în pace cîteva beri și să mă holbez la soare. Am găsit mai mult de
atît. Tipa nu promitea cine știe ce conversații, dar avea cea mai
incredibilă pereche de sîni pe care am văzut-o vreodată ițindu-se
printr-o bluză... Neavînd altceva mai bun de făcut, m-am holbat la ea.
Am citit cîndva o povestire stupida despre un tip care a pățit o
chestie similară. Pînă la urmă mi-a suflat-o un grup de rockeri cu un
guru cam bizar, un slănănog blonziu și destul de agresiv pe post de
mascul alfa, i-a turnat rapid cîteva chestii despre niște cărți sacre
și alte rahaturi și, din felul cum ea s-a înmuiat, mi-am dat seama că
în curînd vor abuza de trupul ei... Să fiu sincer, nu i-am
condamnat... După ce m-am instalat la un hotel ieftin, am ieșit să mai
beau ceva și, spre seară, berea a început să lucreze și chiar mă
simțeam bine. Exact atunci am găsit-o. Am găsit-o pe ea. Fără litere
mari; unii oameni cred în momente magice și litere mari, chestii
grele. În nici un caz genul nostru. Eu am recunoscut-o după felul cum
îi transpirau palmele, după expresia posacă a gurii, după aerul de
absență preocupată, după privirea tulbure și rigidă... un fel de
zombie care își asumă resemnat singurătatea și pe care îl întîlnești
frecvent la întrunirile alcoolicilor anonimi... avea o strălucire
uleioasă în acel grup de spilcuiți, știi genul, copyrighter-i
lucrînd pentru corporații multinaționale, cam snobi pentru gustul meu,
comentau filme, cărți și alte rahaturi artistice cu un aerul unui
cinism posac, vrînd să pară amuzanți probabil așa își imaginau ei că
ar trebui să arate niște artiști. Pe cîțiva dintre ei avusesem
nefericirea să-i fi întîlnit în alte ocazii. Ea stătea acolo,
plimbîndi-și privirea de la unul la altul cu o întârziere
imperceptibilă pentru cineva care nu era în condiția ei... Dar eu m-am
prins imediat ce soi e și ea s-a prins că m-am prins, ceea însemna că
eram deja doi din aceeași specie în zonă, așa că, după ce m-am
introdus fără să mă formalizez, m-am așezat direct lîngă ea și am
început să bem... Între timp am aflat că Fight Club era filmul
lor preferat, mesajul anarhist care în final e deturnat de acel cadru
subliminal... cum ar veni, sînteți tîmpiți să vă imaginați că
filmul e altceva decît un mare ștoi, tipă unul dintre ei... rîsete
ca niște mîrîituri și rahaturile au început să curgă pe același ton
neplăcut... M-am văzut nevoit să apreciez punctul de vedere, dar mai
ales concluzia, chiar dacă o scoteam din context și îi dădeam un
înțeles mai amplu. Și gagica aia, pentru că se mișca încet cu comanda,
și-a atras disprețul lor... Chelner! Ce căcat de meserie o mai fi
și asta? Însă gagica respectivă chiar avea urechi cu care auzea
mai multe decît își imaginau ei, chiar dacă trecea îngropată sub tăvi
pline, cu o notă de plată în dinți... Și chiar au fost unele mici
semne care mi-au spus că nu era indicat să mai întîrziem la masă, doar
dacă nu cumva doream să beneficiem de un cocktail Fight Club. Dacă aș
fi fost în locul lor, aș fi anulat comanda de bezele... În orice caz,
nici un fel de steluțe acolo, doar aceleași figuri copleșite de mici
imposturi... Am înhățat-o și ne-am cărat la o altă terasă și de-acolo
la alta și ne-am amuzat de o grămadă de lucruri care erau, de fapt,
foarte amuzante... Auzi, mai bine te întreb acum decît să-mi pară
rău mai tîziu: îți mai funcționează scula? Iar eu i-am răspuns:
măcar pot să fac pipi cu ea... Chiar o fată dintr-o mie. Am rîs
iar și am băut fără să ne mai gîndim la prostii... mă tem că eram prea
beți pentru așa ceva. Ne-am trezit după o săptămînă la mine în
apartament, casa era vraiște, își adusese între timp și lucrurile ei,
nici unul dintre noi nu-și aducea aminte cînd sau, în orice caz, nu-și
amintea mai mult decît cîteva pîlpîiri de neoane pe terase pline de
oameni cu chipuri opărite, muzică tehno bubuind, soarele arzîndu-ne
într-un mod prea puțin misterios pielea la ora amiezii, imagini
mînjite cu peisaje rurale prin fereastra unui tren fantomă, uși
trîntite în taxiuri fără șofer, țipete și vuiete dintr-o realitate
foarte apropiată, dar pe care nu putusem să o mai identificăm din
cauza întunericului în care ne scufundasem de bunăvoie. Cineva ne
văzuse împreună la mare, m-a sunat să mă felicite, mi-a spus că sîntem
un cuplu foarte reușit. Era ironic? De fapt, voia să știe dacă am
ajuns în siguranță acasă. Da, eram în siguranță, de ce n-am fi? Am
scos o sticlă de vin alb din frigider și am sărbătorit momentul. Am
continuat cu șampanie, pe care m-am dus să o cumpăr din colț, cîndva
după miezul nopții, gîndindu-mă că e un lucru drăguț ca cineva să se
arate îngrijorat pentru noi. Mă întrebam cine o fi fost. Spre
deosebire de puștiul ăla care vindea în prăvălie și care, cînd m-a
văzut, și-a ridicat ochelarii de soare pe frunte, hlizîndu-se la mine,
mimînd că sună la poliție: alo, poliția, omul molie a intrat în
prăvălie... mai e valabilă recompensa?... Apoi țipă către mine: să-mi
trag piticu, îți fac o poză și o trimit la X Files și m-am umplut de
coco! Dacă îmi mai păsa? Mă simțeam foarte bine. Așa că ne-am
făcut pulbere cînd am ajuns sus cu cele două sticle de șampanie și
plasa cu bere. Apoi lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Ea lucra
pentru o revistă din aceea pentru femei, foarte colorată și plină cu
mizerii pe care nu le poți citi decît la closet... rețete imposibile
de slăbit, romane romantice în foileton, orientate către un public
țintă, tragedii adevărate sub titluri de genul Viața ca-n filme,
povestea succesului unui VIP de obicei, fotografia scoate tot ce se
poate scoate dintr-o tipă bondoacă, nelispită de feminitate... unii
spun despre ea că ar fi o nimfo-maniacă de prost-gust... așa cum
uneori chiar și o mașină de spălat poate avea forme feminine, doar că
din mașina de spălat nu-și face nimeni un model în viață ...în fine,
știi tu, reportaje de călătorii în peisaje exotice de pe planete
ideale, bîrfe în regim de știri mondene și alte aspecte ale unor vieți
de lux. Răsfoind o astfel de revistă, ai putea spune că poporul ăsta
se duce dracului, dar rețeta nu e originală, e copiată, ceea ce mă
face să cred că nu sîntem singurul neam de tîmpiți pe lume. Ei bine,
chestia asta avea și o parte bună. Primea invitații la tot soiul de
lansări de discuri sau cărți ale unor oameni de succes, fotbaliști sau
stiliști, ceea ce însemna băutură pe gratis. Și chiar reușeam să fim
un cuplu drăguț, aș spune. Noi eram acolo, în rîndul doi, întotdeauna,
cu niște fețe aparent preocupate de ceea ce se discuta în jurul
nostru, înțelegi?, nu eram deloc diferiți de acele mulțimi fără chip
și, de multe ori, pe acolo, cîte unul care avea păreri pe dos față de
restul, stătea și bea singur, retras și își imagina că ceea ce gîndea
el are sens și că oamenii sînt inculți și mult mai stupizi ca el sau
cîte un individ din ăla băgat în politică pînă peste puteri,
străduindu-se să nu arate că n-are nici cea mai mică idee ce caută
pe-acolo, oameni de afaceri a căror importanță nu are nici o legătură
cu gustul sau un jurnalist panicat al cărui mesaj seamănă cu bomba cu
ceas din capul unui nebun și alte persoane asemănătoare care merită să
apară televizor, atunci cînd e cazul. Ei bine, de vreo cîteva ori am
apărut și noi... stau steag în lanul de secară... pace, fraților...
mamă, e o lume crudă... Dar cine să priceapă mesajul nostru mut,
exprimat doar cu încrețiturile de pe frunte sau strălucirea uleioasă
cu care abia dacă impresionam pe cineva. Eram în rîndul doi, eram mai
banali ca o crimă sexuală. În fond, de ce să te agiți prea tare? După
cum bine spunea cineva... cînd începe să-ți pese prea tare, se
întîmplă să vrei să faci tot ce poți, adică numai lucruri greșite...
sau să faci ceea ce trebuie făcut, adică lucruri și mai greșite...
*
Privește încurcat mulțimea care zumzăie. Cască. Un
bărbat cu o barbă dichisită, purtînd o haină tweed și vestă peste o
cămașă galbenă cere un pic de atenție. E ignorat, zumzetul nu
încetează, dar măcar a reușit să-i oprească din graba cu care
orbitează după tipele cu tăvi. Își sterge cu grijă ochelarii și începe
să vorbească fără chef, măcinat de o stare de indispoziție vizibilă,
aruncîndu-și din cînd în cînd ochii pe o foaie de hîrtie. X agață un
pahar de pe o tavă și se întoarce cu fața către bărbatul care vorbește
și nu-l ascultă nimeni. Din spate aude următoarea discuție:
-Nu mai văd banii de la putoarea aia. Afacerea asta se
duce în pizda mă-sii.
-Am auzit că e cuplată cu un italian acum.
-Sigur, îi suflă în trompetă macaronarului... pe bani
grei.
-Iar tu trebuie să îi sufli ei, dacă vrei să-ți mai
vezi banii.
-Mă tem că ăsta e unul din principiile fundamentale
ale vieții... fluxul continuu al banilor...
-Sigur, acolo unde sînt, cineva trebuie să-i sufle
cuiva.
-Ei bine, ai putea spune că la un moment dat devine
chiar plăcut. Important e să curgă mălaiul, să nu ajungi să ți-o sufli
singur. Nu doar că ți-ai putea rupe gîtul, dar ar fi neproductiv.
Rîsete.
Îi e rău. E palid și are o privire dezorientată.
Soarbe cu înghițituri grăbite din pahar și își vîră capul între umeri
cu un gest brusc. Unul dintre cei doi îi dă un cot celuilalt și face
semn cu bărbia către X, scoțînd un șuierat semnificativ printre dinți.
Vocea domnului în haină tweed abia se mai aude.
Vorbește fără chef, privind peste mulțime, probabil că mintea i-a
zburat deja la altceva și se vede treaba că nu se găsește nimeni să-i
taxeze discursul fără noimă.
*
O vreme lucrurile au mers bine. Apoi au început să
apară tot felul de semne. Se învîrtea prin casă cu o cană de rom în
mînă în care își turnase un pic de ceai și o vedeam cum scotocea prin
acele locuri în care alte femei își ascund ciocolată sau calendare cu
horoscop, ca să-și calmeze nervii; ea, în schimb, scotea cîte un pumn
de codeine pe care le ronțăia sorbind din cană. Nu m-am băgat, aveam o
înțelegere. Bărbatul vine de pe planeta viermelui mut, iar femeia de
pe cea a cailor verzi de pe pereți, greu să-i faci să se înțeleagă...
Mi-a explicat că nu sînt deloc original, un englez sau un francez a
scris o carte cu un titlu asemănător, o prezentase în revista pentru
care lucra. Dar, să revin... Femeile întotdeauna vor ceva, greu de
spus ce. Totuși, aveam convingerea, din motive lesne de înțeles, că
noi nu sîntem un cuplu obișnuit. În seara aia mi-a zis că are niște
nemulțumiri, că, de fapt, e o artistă și că are, de bine de rău, o
reputație la care ține. O priveam curios. Nu înțeleg, e vina mea?
N-nu. N-nu chiar. Adică? Una din tipele cu care lucra în birou
ajunsese un fel de secretară a nu știu cărui comitet și, deși era o
năucă, nici nu pretinsese pînă atunci că nu ar fi, cunoști genul, tace
și roade oase, iar funcția ei era mai degrabă o glumă, devenise
deodată foarte importantă și provoca tot felul de discuții, cînd
ieșeau la o țigară pe hol... Ea vrea să mă înțeleagă. Să-mi
înțeleagă problemele. Bine, și? Trimite-o la plimbare. N-ai înțeles.
Eu, în ochii lor, sînt o persoană cu probleme. Dar la fel erai și
înainte. Da, dar ai apărut tu. Serios? Da, nu ai slujbă, ești cam
ostil și nu te ferești să ieși băut, ai o reputație dubioasă.
Chestiile astea dau rău în ochii lor... e clar că așa vorbesc toate,
ea spune ce a auzit. Știi, odată scriam poezii, aș fi putut ajunge o
poetă bună. Eram siderat. Ți se pare că sînt ostil? Reputație
dubioasă? Am uitat să-ți spun, dar eu îmi cîștig banii ca arhitect...
mă rog, îi cîștigam. Există niște motive de natură politică pe care nu
are rost să ți le povestesc... Hai să o luăm altfel... am o casă, nu
fac pe mine, mă rog, nu în public, port haine curate... poate nu tot
timpul, dar mă străduiesc... uh, uite ce e, mă uimești cu naivitatea
asta... ele vorbesc? Sintagma gura lumii îți spune ceva? Tu nu vezi
că oamenii ăștia reușesc, dracu știe cum, să creadă în concepția
imaculată și se gîndesc prea mult la viața de apoi, dar nu sînt în
stare să-și vadă de treaba lor în viața asta? ... uh... Spui că ești
poetă? Ce fel de poetă? Ca duduia aia care prezintă știri la TV?
Cred că am întins coarda prea tare. Îi luceau ochii de lacrimi. Își
flutura mîinile prin dreptul urechilor, privindu-mă încruntat și cred
că astfel a afirmat tot ce a priceput. Vreau să spun... peste chestia
asta cu reputația se mai poate trece, dar, dacă vrei să faci din
cineva o cîrpă de vase, lucrează-l la vise. Poetă? Eu n-am văzut-o
vreodată citind o carte. În fine. Mă ambalasem fără voia mea, dar
reușise să-mi amintească ceva: nefericirea roade pe ascuns, oamenii au
secrete bizare. Momentele disperate cer măsuri disperate. Se făcuse
cocoloș într-un colț de pat, într-un șort și în maiou și încerca să se
acopere cu un cearceaf în care își suflase nasul și, văzînd-o
ne-epilată, cu tălpile galbene și lucioase, nefericită, umedă,
vlăguită, am simțit că nu exista decît o singură ieșire din criză. N-a
fost greu, mă excitase groaznic. Am luat-o în brațe, fără să o
bruschez prea tare și am început să o sărut, în ciuda rezistenței pe
care mi-o opunea, moale, abulică. Am întins-o pe spate și nu mi-a
trebuit prea mult să-mi dau seama că era mult mai umedă decît
sperasem, cînd mi-am strecurat mîna, trecînd-o peste părul des și
aspru. Am jupuit-o din haine și lenjerii și i-am gustat sudoarea
acrișoară și uleioasă, îi atîrnau sînii într-o parte ca o pereche de
șosete, am luat inerția ei drept accept și am trecut la treabă, fără
tandrețe, cu un soi de disperare feroce, văzîndu-i abisul din ochii
iritați de plîns, iar ea a stat cuminte, întînzîndu-se din cînd în
cînd către cana cu alcool și pumnul deja împuținat de pastile mici,
umede, lipite între ele și îmi amintesc că juisarea a fost aproape
sincronă. Exact înainte ca eu să văd steluțe, ea și-a întors capul
puțin într-o parte și a vomat o spumă galben-verzuie. I se făcuse
pielea de găină.
*
-A făcut bine că a plecat. Acolo trăiește mai bine.
Aici nu s-ar fi realizat niciodată, în nici un caz nu ar fi ajuns să
cîștige cît cîștigă acolo. Uite-l pe domnul X.
Cele două doamne își opresc discuția, îi fac cu mîna,
joviale, lui X. Par sincere, două profesoare care s-au oprit la un
pișcot în drum spre casă.
-Dumneata nu ai fost coleg cu fiul meu?
X îi privește sticlos băscuța de mohair bordo. Puțin
probabil să aibă vreo idee despre ce vorbește doamna zîmbitoare din
fața lui.
-E în America, și-a terminat doctoratul și s-a
stabilit acolo. S-a frămîntat mult înainte să plece, spuse mușcînd
dintr-un pișcot. Mi-a spus că aici va fi un vasal la... Domnule,
fiu-meu avea un fel foarte ciudat de a vorbi.
Lui X i se scurge un fir de transpirație în ureche. E
cuprins de o panică uleioasă, privește în jur cu mirare.
-Înțelegi dumneata, spuse profesoara cu băscuță de
mohair. Știi ce mi-a zis pe aeroport, la plecare...? Că el nu vrea sub
nici o formă să rămînă în țara asta, ar însemna să-și vadă viața
batjocorită de aceeași oameni care ne-au mutilat-o și nouă. Atunci mi
s-a părut că exagerează, acum nu-mi pare rău că a plecat. Auzi, ție
cum ție se pare arta asta modernă? Eu cred că e o mare porcărie.
X își drege vocea.
-Doamnă, aveți firimituri pe piept... Se apleacă spre
profesoară și îi culege firimiturile de pe pieptul pardesiului cu o
grijă de vrabie, una cîte una, făcînd-o să roșească.
Cînd X se îndepărtează, aceasta își regăsește cu greu
suflul și șoptește către cealaltă doamnă:
-Am auzit că nu mai e în toate mințile. Tu îți dai
seama, e de-o vîrstă cu fiul meu.
Privirea umedă i se tulbură.
*
M-am trezit într-o zi cu ea peste mine în pat, aveam o
mahmureală destul de nasoală din care nu-mi reveneam de vreo cîteva
zile... trebuie neapărat să mergem pînă la frate-meu... am primit
un telefon și sînt îngrijorată... Credeam că fusesem destul de
clar: exclus familia. Nu trebuise să insist, măcar în privința asta,
ne aflam într-un acord deplin. Odată îmi povestise despre mesele alea
scorțoase unde, în virtutea tradiției, își adusese iubiții... fusese
la un pas să se căsătorească cu inginer. După un an împreună cu el,
începuse să bea și de atunci nu s-a mai oprit. Scăpase, în orice caz,
de nenorocit. Se întreba rîzînd: ce dracului mi-o fi plăcut la
căcăciosul ăla? ... de un conformism grețos, era atît de plin de
principii și manii și tabuuri, reușea să fie mai plicticos decît
mersul trenurilor, fără să depună efort. După care a trăit o vreme
cu un poet, un decadent... printre altele, a învățat-o combinații de
alcool cu diverse pastile și, zicea ea cu o detașare factuală,
plăcerile intromisiunii anale. Cică doar acolo mai găsea plăcere.
Din cauza alcoolismului? Nu, nu cred, probabil că era îndrăgostit de
mă-sa. Cam ambiguu, doar o speculație interesantă... totuși, nu
reieșea clar cine cui îi oferea plăcere, penetrare, vreau să spun.
Deși relevant, m-am jenat să o întreb... nu puteam să o forțez să-și
bîrfească foștii iubiți. Îl cunosc, tipul pare onorabil, în ciuda
demenței care îi pîlpîie în privirea albastră și a strălucirii
uleioase, specifică speciei... Și de ce v-ați despărțit? Tipul avea
o mustață caraghioasă la care nu ar fi renunțat pentru nimic în
lume... Ce chestie! Cine s-ar fi așteptat? A, da, mesele... Mesele
aveau loc de Crăciun, de Paște, de Sfînta Filofteea sau de Ziua
Pompierilor... solemnitatea cioflăitoare a masticației era întreruptă,
după două pahare de vin, de o discuție plină de emoție care se relua
identic, cu o precizie de cartelă IBM: ce-a pățit ea în prima zi de
școală, concediul din anul cutare de la munte cînd ea a călcat într-un
rahat în spatele cabanei, prima bicicletă cu care era să-și rupă gîtul
ăla micu, cum era să rămînă tata fără un deget încercînd să pună sita
de muște la fereastra de la bucătărie, suspansul examenului de
facultate și mama care a plîns două zile cînd a aflat că fata ei a
intrat prima la filologie, cînd v-ați pus nunta? Și vițelul îi
asculta de fiecare dată cuminte, de parcă ar fi fost prima oară cînd
auzea ororile și răspundea de parcă ei nu știau cînd. Obiectasem,
eu aveam alte chestii în minte: mai mult sau mai puțin aceeași masă și
aceleași personaje adunate de același pretexte, doar că poveștile se
schimbaseră de la an la an, se îmbogățiseră în baza unei vechi
sminteli omenești... figura centrală a tatălui care are o reputație și
o familie de hrănit, vremuri grele, sacrificii, tot dichisul.... de
obicei, poveștile relatau înfrîngerile tatălui, care ar fi putut
ajunge dintr-un umil funcționar, fără efort și cu soluții de efect,
director de instituție și uneori chiar ministru de resort... toată
lumea îl respecta, avea o mulțime de prieteni cu care putea discuta
tot felul de lucruri interesante, pe care le auzea dimineața la radio,
la rubrica răspundem ascultătorului, numai eu nu o făceam, fiind un
derbedeu irecuperabil, și nici mama, fiind femeie... Un omuleț
îmbrăcat într-un halat cenușiu, într-o mare de halate cenușii. Cel mai
sigur, bătrînul meu era un guguman incurabil, ca orice alt bărbat la
vîrsta lui...
În orice caz, în ziua aia, văzîndu-i panica, nu am
putut să nu accept să mergem la frate-său. M-a pregătit foarte scurt:
e muzician, ca și cum atît mi-ar fi fost suficient să pricep ceva. Și
nu mi-a părut rău, cînd, odată ajunși, am văzut din ușă priveliștea
unui dezastru cu mult mai mare decît imaginația brodise,
pregătindu-mă. O garsonieră plină de mucuri de țigări și căni de cafea
rase cu scrum, să fi fost mucegai?, firimituri tari ca piatra îmi
scrîșneau sub tălpi, pereții mîzgăliți cu obscenități, ca un dos de
bloc din periferie, haine murdare adunate într-un maldăr dinspre care
venea un miros rînced, un calculator pe o măsuță într-un colț și
animalul care mă ridicase din propria mea putrefacție se lungi înapoi
pe canapea, cu claia de pe cap făcută cîrnați din cauza jegului...
nimic rasta în coafura omului, era doar jeg întărit... cu
chipul șifonat de o suferință acută, a grăit de parcă și-ar fi dat
duhul: Dracula și mireasa ei... hîh.... Și se întoarse cu
spatele la noi. Eram surprins pînă la lacrimi, pe punctul de a-l
ridica din pat într-o îmbrățișare, strigîndu-i în ureche: cumnate; dar
ea trecu la atac imediat. Că ce ai de gînd să faci, că nu poți trăi
fără bani, că eu nu mai pot să te țin, că o fi și-o păți, ți s-a urît
chiar așa tare de viață? nu-i nimic, găsim noi o soluție... Din care
am înțeles că ea, totuși, mai avea resurse, aproape că-mi venea să o
cred... Fu întreruptă de sonerie, el se ridică gemînd și deschise și
lăsă înăuntru un năpîrstoc în pantaloni militari, bocanci și
hanorac... toate protuberanțele feței ciuruite de tot felul de ace și
lacăte... arăta ca un cuier metalic în migrație... și părul ăla de un
roșu free your mind... se trînti pe scaunul de la calculator și
începu să butoneze după ce îi aruncă fratelui o țigară aprinsă... am
recunoscut imediat aroma... Cine-i Ren și cine-i Stimpy? am
încercat ca să decongestionez momentul. O cheamă Maria, băi
sinistrule... m-a privit cruciș, continuînd... îh, Dario
Argento știe că exiști? Cine? Tipa mi-a aruncat o privire candidă,
nu părea deranjată de gluma mea, mi-a întins, în semn de apreciere, un
trabuc răsucit într-o hîrtie fină tipărită, un fel de pipă a păcii.
Nu te sfii, avem căcălău. Nu mă îndoiam, însă fiecare își
prețuiește proprii zei, niciodată nu le-am amestecat. Și-a scos
hanoracul și, văzîndu-i trupul împlinit, am înțeles că nu era omul cu
marfa, puștoiaca minoră din vecini, ci chiar prietena fratelui și am
mai văzut că avea un tatuaj nevindecat al baza gîtului, o cruce
malteză, trebuie să o fi durut ca dracu, se vedea deasupra
decolteului tricoului. După ce absolviseră conservatorul, cariera lor
trecuse printr-o aventură care atinsese apogeul în cîteva cluburi
underground, unde cîntaseră un fel de jazz electronic minimalist,
habar nu am ce vrea să însemne, sub numele de Custozii, cu un
hit care făcuse furori, Mamona, și se încheiase ca fundal sonor
pentru cîteva clipuri publicitare. Se convertiseră la o chestie
ecumenică sau ocultă. Una sau alta sau amîndouă, eu nu i-aș fi luat în
serios, în orice caz, ceva de avangardă, probabil de-acolo jegul,
iarba, deghizarea funky și atitudinea responsabilă față de
viață. Ea se temea, am înțeles după ce am mai lăsat-o să turuie cîteva
minute, că într-o bună zi vor comite o sinucidere ritualică. Cele mai
multe amănunte le-am aflat după ce am dat buzna afară, aerul devenise
insuportabil înăuntru, simțisem în mod cît se poate de clar că
individul putea deveni contagios, dacă și-ar fi dat drumul la discurs.
Cînd am ajuns în stradă, a fost rîndul meu să gîfîi. Nesimțitule,
te-am cărat degeaba după mine... de ce ai tăcut? Ești un tîmpit.
Să ne lămurim: mai întîi vrei să-l salvezi pe unul, apoi pe toți...
toată țara... și, eventual, toată omenirea... ei bine, și cum ai putea
să faci așa ceva fără să o întrebi mai întîi?... ce te face să crezi
că ea, omenirea, vrea să o salvezi? Ce să mai vorbim de țară... se
putea și mai rău... toată Africa moare în stradă, și cea mai mare
parte din Asia, se căsăpesc între ei ca turbații, America de Sud la
fel... iar America de Nord dă semne clare de nebunie, Sfinte Sisoe! au
reușit să voteze iar un actor prost într-un rol cabotin de guvernator,
malacul vorbește de parcă a scăpat din balamuc, deschide televizorul,
te poți convinge și singur... Doar Europa de Vest, leagănul
civilizațiilor, e bine mersi, cică... Pe noi ne mănîncă cîinii, ei și!
Trăim cu lumina stinsă de cînd lumea. Și dacă la un moment dat, cînd
crezi că tocmai ai căcat-o, vine un tip și-ți bagă în ochi o lampă ca
să te salveze, tu știi că e doar un alt nebun care, de fapt, are o
mașină care scîrție cînd merge înainte și pîrțîie cînd merge înapoi,
după ultima modă. Iar sfîntul Papă nu poate să facă nimic în nici una
din aceste chestiuni, poate doar să agraveze lucrurile, ascunzînd sub
cur un maldăr de secrete. Să-i salvezi pe toți? De unde să începi? De
cine să-i salvezi mai întîi? Dar pe tine te poți salva? Cum de cine?
...de tine, de ei... Gîfîiam. Pînă să ajungem la primul colț, am
intrat într-o cîrciumă. Da, mami, ai dreptate mami, i-am zis
clipind des, făcînd o față de tîmpit. Ce rost avea? Replica ei a fost
următoarea: ce naiba ai? Mi-a răspuns tot ea, învîrtindu-și
pumnul cu arătătorul fixat în dreptul tîmplei. Îți spun, din crîșma
aia am ieșit praștie. Amîndoi.
*
Domnul în haină tweed, cu vestă și cămașă galbenă
surprinde cu coada ochiului agitație într-un colț. Apoi izbucniră
vocile.
-E dement, opriți-l!
N-are nici o îndoială că X e pe undeva pe-acolo. Îl
observase puțin mai devreme, rătăcind prin mulțime cu o figură
imobilă, rău prevestitoare și ar fi vrut să apuce să-i vorbească pînă
să-și țină spiciul anost. Ar fi vrut să-l așeze undeva pe un scaun și
să-i vîre un pahar în mînă, să-l știe în siguranță, pînă ar fi avut
timp să se ocupe de el, să-l urce într-un taxi și să-l trimită acasă.
Din păcate n-a apucat să facă nimic din toate astea. În memoria lui,
figura lui X pîlpîie într-o secvență de benzi desenate: încercînd să
se așeze picior peste picior, cu o figură extrem de serioasă, dar
prăbușindu-se de pe scaun, pe o terasă, într-o cunoscută stațiune
litorală, vara trecută... și tînăra cu care se afla acolo izbucnind
într-un rîs isteric care, în cele din urmă, o aduse alături de el,
întinsă pe asfalt. Erau amîndoi beți în pragul comei, arși de soare și
acoperiți de o sudoare uleioasă. Aflase apoi povești despre ei de la
diverse cunoștințe comune, odată sau de două ori chiar îl întîlnise,
dar în circumstanțe care nu i-au permis să-i vorbească. Citise șocat
relatările din ziare despre moartea ei, în urma ingerării unui număr
astronomic de calmante. Accident sau sinucidere? Mai mult ca sigur
accident, deși presa făcuse unele speculații în sensul celei de a doua
ipoteze... Nimeni nu putea spune sigur ce s-a întîmplat acolo, cu atît
mai puțin X, care, după două săptămîni într-o clinică din afara
orașului a fost lăsat să plece acasă. Doctorii au găsit că e pașnic și
într-o stare de funcționare a organismului rezonabilă, spitalizarea
era inutilă.
Într-adevăr, X se zbate într-o mulțime dispusă să-l
linșeze. Ține strîns în pumn o fotografie decupată dintr-o revistă, pe
care a extras-o greu din sacul de plastic plin cu sticle și cutii de
Coca Cola, cartoane de ambalaj și multe alte gunoaie, cocoțat pe un
piedestal.
Domnul în tweed reușește să potolească mulțimea, îl
scoate pe X într-un hol luminat de lămpi cu halogen, în timp ce acesta
îi vîră în față o hîrtie mototolită. Un decupaj dintr-o revistă, ea
citind în cadrul Cenaclului Poeților Urbani un poem.
-Spune-mi, ai văzut-o cumva în seara asta pe-aici?
Vorbea ca un ventriloc, imaginea chipului rigid înghețîndu-i șira
domnului în tweed. M-a sunat ceva mai devreme și mi-a spus să ne
întîlnim aici.
-Te-a sunat? De unde ai fotografia?
X face un gest evaziv cu mîna. Într-adevăr, nu are
rost să-și bată capul cu el, așa cum îi sugerase și persoana cu care
discutase în urmă cu cîteva zile.
-Ai idee ce se întîmplă, poate și-a schimbat numărul
de telefon, mie nu-mi răspunde.
-Insistă, deși nu știu ce ți-a venit, omul e vegetal
-N-are un mobil?
-Mobil? Domnule, am senzația că nu vorbim despre
aceeași persoană. Nu pricepi, e dus cu pluta. E de mirare că poate să
se hrănească singur.
În cele din urmă a reușit să dea de el și la invitat
la vernisaj, sperînd că lumea vorbește răutăți. Dar X e, într-adevăr,
o legumă irecuperabilă. Domnul în tweed are o strîngere de inimă...
cîndva fusese un companion excepțional. Se simte indispus și, din cine
știe ce motiv bizar, începe să-i vorbească, strecurîndu-l afară, pe
lîngă namila inimoasă din ușă.
-Știi și tu ce greu se trăiește din asta... Adică...
cine mai bagă bani în așa ceva în ziua de azi? Nu vezi ce se expune
aici? Ce poți să faci, toată lumea trebuie să trăiască din ceva...
Țipă toți că statul nu ajută cultura. Ce dracu să facă statul? Mai
mult încurcă lucrurile. Înțelegi? Te-aș ruga să nu mă judeci prea
tare. Am o familie...
Pînă să-i cheme un taxi, X se și pierde pe străzile
întunecate.
*
Ei bine, cam așa stătea treaba. Într-o zi intrasem în
crize. Plouase toată săptămîna și simțeam un îngheț pe spate, unul
care nu se vindeca cu nimic. Era unul din acele anotimpuri în care se
întîmplă astfel de lucruri. Am început să urlu: vreau meteo. Țipa și
televizorul și ea m-a găsit în halul ăsta și nu cred că s-a mirat prea
mult. Habar nu am ce se întîmplă, uite ce urît e afară... nu opri
televizorul, trebuie să aflu ce se întîmplă cu steluțele mele...
Cred că rămîn fără job, te mulțumești cu atît? vrînd
parcă să încetez cu prostiile. Dacă nu, atunci poftim încă una: un
bou mi-a ars paltonul cu țigara în stația de tramvai. Era, a
trebuit să recunosc, nu doar un palton foarte elegant, dar era
singurul pe care îl avea. S-a dus glonț la cutiuța fermecată, după ce
și-a turnat o cană de vermut. Dacă l-aș fi găsit eu, l-aș fi băut
înaintea ei. M-am liniștit, dar m-am liniștit brusc, de parcă cineva
mi-ar fi retezat șira. O urmăream doar din ochi, nici un alt mușchi nu
mi se clintea. Și-a scos hainele și a început să danseze doar în
chilot și sutien, făcea tumbe prin pat, se arunca peste mine, rîdea
nebunește. Victorie: reușise să le deranjeze pe cele două șefe ale ei
care i-au pus în vedere că dacă nu încetează cu aluziile politice îi
vor lua rubrica... cel mai sigur, o vor pune pe liber. Pe de altă
parte, nu știu ce-i venise, de cînd cu frate-său, avea ceva de eroină.
Vrei să ne ruinezi afacerea? Cine vrea să audă chestiile astea? Ai
uitat ce facem noi aici? Creăm iluzii, dragă. Da, dragă, iluzii,
le-a răspuns ea și și-a semnat ultimul articol, mai degrabă social
decît politic, deși în lumea a treia lucrurile astea merg obligatoriu
împreună. Dar ele nu știau asta, nu aveau cum să știe. Două ignorante
de o stupizenie ieșită din comun, soții de bărbați care știu să facă
bani cu orice preț, singura lor calitate fiind aceea că se pricep să
asorteze rebusul de pe ultima pagină cu tema numărului respectiv. O
alta ar fi aceea că sînt niște sadice perverse. Știi tu, genul
javre manipulatoare... Se tăvălea și rîdea, iar eu o urmăream,
paralizat, doar din privire. Nu știu din ce cutiuță își ciugulise
porția de grăunțe, cred că nu era aceeași, ori poate că mixtura nu
reușea să-i astîmpere vîlvătaia. Drrragul meu, se scălămbăia,
sîntem specii diferite, ai avut dreptate, încă nu pot să-ți spun
din ce specie fac ele parte. Am recunoscut-o imediat, o fată
dintr-o mie, iubita mea. Din păcate, dispoziția în care mă aflam nu-mi
permitea să particip la eveniment. A reușit să se răstoarne iarăși
peste mine în pat, într-o poziție complet aiurea, și i-am simțit
buzele în gură, reci, moi, umede, molfăindu-mă, se zvîrcolea ca un
țipar, un ochi mic și maro, cu cearcăne roz mă studia cu o curiozitate
isterică, flămîndă. După un timp s-a ridicat, părea mai liniștită, iar
eu am rămas zăcînd în exact aceeași poziție în care mă găsise și mă
întrebam de unde o fi gustul metalic pe care îl simțeam pregnant în
gură: îmi sîngeraseră gingiile sau ea era în săptămîna aia?
Pipăindu-mi dinții cu limba, am constatat liniștit că nu-mi lipsea
nici unul. Am căzut în nesimțire și mi-am continuat coșmarul meteo.
Nu știu cum de lucrurile s-au potrivit atît de bine.
Foarte curînd, m-am trezit cu o sumă frumușică de bani pe cap, niște
bani de la care îmi luasem gîndul de mult. Iată că există și miracole,
mi-am zis, participînd într-un mod inconștient la bucuria lumii. Ce
fel de sumă? Una pe care omenirea o ține strîns în minte, jucînd la
loto, visînd mașini de spălat cu bule și frigidere fără azot, duzini
de ciorapi și de paste de dinți cu fluoride, cizme îmblănite, Sony
digital în BMW, seturi noi de undițe, tricouri negre cu Jesus Loves
You, baterii Duracell și concedii la Marea Roșie, visînd la zero
rate, la room service sau la spitalizări omenești pentru copiii
lor suspecți de rahitism dinainte de a se naște. Măcar pentru o
vreme sîntem asigurați. Chiar crezi? mi-a răspuns cu mintea
aiurea. I-am ghicit imediat simptomele: fără slujbă, se ofilea. De la
o vreme reușea să bea de două ori mai mult ca mine. La început am
pus-o pe seama metabolismului; dar abia acum, văzînd-o cum se usucă
din picioare, am înțeles că îi lipsea esențialul: avea nevoie să fie
umilită, călcată în picioare, să-și negocieze porția de rahat zilnic
sub limita rezonabilului, numind chestia asta compromis de
supraviețuire. Trebuie să-mi recunosc eșecul... nici din punctul
acesta de vedere nu o mulțumeam. Din contră, aș spune. Deși, i-am
propus mai multe alternative. De exemplu, pentru că eliminasem grijile
materiale, i-am zis să fim, măcar pentru o vreme, intelectuali. Am
dus-o la cîteva filme n-am îndrăznit să intrăm într-o sală de
teatru, de obicei sforăi destul de nasol și unii actori chiar își dau
silința pe scenă și i-am cumpărat dintr-un anticariat un braț de
cărți, cadou de Crăciun. Ce drăguț! Ce dracu să fac cu atîția
clasici? Le răsfoia plictisită. N-aș fi zis despre de Sade că e un
clasic de disprețuit, dar n-am insistat. În schimb, s-a arătat mult
mai interesată de sticlele de J&B pe care le-am cumpărat în aceeași
zi, să ne țină loc de sarmale și fripturi și cîrnați afumați și
cozonaci. Ea mi-a făcut cadou un telefon mobil pe care un șmenar i l-a
plasat la un preț rezonabil într-un gang din centru. Am vorbit de la
acest dispozitiv foarte interesant cu o grămadă de persoane care îl
căutau pe domnul Popescu, zis Coco. Dintre toate convorbirile rețin în
mod special una, o tipă cu o voce care ar fi putut foarte ușor să
ridice morții din morminte și care, după ce i-am explicat de ce nu mai
e Coco disponibil la acest număr, mi-a zis că mă cunoaște foarte bine,
mai bine chiar decît nevastă-mea și nu se aștepta să-i fac figuri din
astea ieftine. Tonul, logica bizară și disperarea înghețată, fără
noimă, care țîșneau în avalanșă din cutiuța de plastic m-au făcut să
recunosc specia. Ultima conversație am avut-o chiar în noaptea de Anul
Nou și poate că ar fi fost una benefică pentru toată lumea, dacă ea nu
ar fi intervenit. Mi-a smuls telefonul și a răcnit ținîndu-l la
distanță de un braț în dreptul feței: uite ce e, nenorocito, să-ți
intre bine în cap, ăsta e Coco al meu... Mi-a căzut apoi cu capul
pe piept, cum stăteam pe canapea, cu tălpile proptite în calorifer,
privind focurile de artificii și veselia nebunească în care era prins
orașul, sărbătorind intrarea într-un an nou. Și poate că eram
îndreptățit să scot capul pe geam să strig: nu vă bucurați, din cauza
voastră... noi... totul... în timp ce ea moțăia, un fir argintiu
scurgîndu-i-se prin colțul gurii, în lumina fulgerătoare a ciupercilor
multicolore brusc, pentru o clipă, o felicitare de anul nou: vedenie
în raze X, schelete claie peste grămadă în cutiile de beton... An
nou fericit scris cu litere de rugină peste cerul de culoarea
otrăvii. Schelele astea au inventat orașul. Cu multă impostură și
lucruri de nimic și cîteva, atît de puține, lucruri autentice, dar
care ne salvează pe toți și împiedică pămîntul să fie plat. Cred că
dragostea e lucru mare, pentru că nu am făcut-o, am tăcut mîlc. Aș
putea spune că, totuși, și eu mă simțeam bine, mîngîndu-i pe întuneric
tîmpla udă, și pentru prima dată a trebuit să admit că ea nu era
străină de acest fapt. Am simțit preț de o clipă cît eram de perfecți.
Am văzut atunci steluțele. Destul de ciudat... un idiot pocit și o
muribundă...
Lucrurile nu s-au oprit, bineînțeles, aici. Era foarte
bolnavă, e drept, o boală comună. Știi cumva ce se întîmplă cu noi,
lumea? Sîntem material genetic manipulat în scopul obținerii unei rase
de sclavi, după cum susțin conspiraționiștii? Tu poți să descifrezi
mesajul politic dincolo de balivernele astea cu eradicarea sărăciei,
venituri fără impozite sau abolirea tuturor taxelor? Care sărăcie?
Pămîntul are destulă apă în el și peste vreo zece ani, după următoarea
glaciațiune, Sahara va da grîne. Oare cine conduce lumea astfel încît
am ajuns să nu mai știm să muncim de plăcere? Foarte puțini reușesc să
o facă, să muncească de plăcere. Iar din aceștia, foarte puțini
cîștigă și bani din ceea ce fac. Iată-i pe artiști, artiștii adevărați
ai timpurilor noastre. Cum aș fi putut să o vindec tocmai pe ea?
Înțelegi? Sistemul își făcuse de cap în metabolismul ei, era complet
alterată, nu putea să muncească de plăcere. Așteptam să văd de la ea
cîteva versuri, i-am propus să scrie un roman. Am auzit că se
cîștigă ceva bani din chestia asta, cine știe, în zece ani, ajungi
autoare de bestseller-uri, dai lovitura, încercam să repar gafa
pe care o făcusem nu de mult. Bestseller? Zece ani? Hai lasă-mă,
chiar ești tîmpit, am recunoscut-o pe sora fratelui funky, preotul
voodoo al gîndacilor de bucătărie. Da, devenise o hepatică, jegoasă și
arțăgoasă. Zăcea cu zilele călare pe telefon și cred că folosea votcă
și să se spele pe dinți, în rarele ocazii cînd ajungea prin baie.
Vorbea într-una cu Mimi, cu Cici, cu mătușa Fifi de la mama
dracului... și într-o zi, nu știu cu cine vorbea, dar am auzit-o
întrebînd: spune-mi, crezi că mă puteți primi înapoi? simt că
înnebunesc fără slujbă. Pe cuvîntul meu, chiar mă durea.
M-am ținut de capul ei, nu am lăsat-o să meargă
singură, cine știe ce i s-ar fi putut întîmpla. Am nimerit la fix,
ședința de redacție era pe sfîrșite. Am rămas undeva pe un hol,
fumînd, dinăuntru se auzeau exclamații, pupături, rîsete, Domne, ce-ți
e și cu femeile astea... În orice caz, după o vreme s-au liniștit și
foarte curînd, cele două șefe ale ei, eminențele satanice, au ieșit pe
culoar să fumeze... Una - uscată, cu un decolteu ridicol în care îi
atîrnau două piei fleșcăite, peste chelia distinsă, cele cîteva fire
de păr oxigenate îi stăteau răvășite într-o coafură interesantă,
garderobei de intelectuală extravagantă nu-i lipseau ochelarii
atîrnați de gît cu un lanț de aur fin, strălucea toată ca un
extraterestru. Cealaltă - plinuță, fusta ușor ridicată la spate peste
dosul enorm, fermoarul strîmb, tunica japoneză din mătase explodînd pe
ea, o măsea de alpaca sticlindu-i șic la capătul rînjetului. Ce
chestie! Pizdulicea noastră vrea înapoi, o mai fi cu maniacul ăla?
a eliberat fumul supt cu prețiozitate din țigară direct spre tavan.
N-am înțeles dacă au făcut-o intenționat, maniacul se afla la un metru
de ele, privindu-le perplex. Probabil că nici nu le păsa. Apoi au
început una din discuțiile lor obișnuite. Vorbeau în regim de
competiție despre bolile lor complicate, despre soții lor, cu unele
remarci pline de simțire la adresa virilității lor... phiii, bărbații
ăștia au prea multe secretare... despre cele trei ore petrecute la
coafor, despre ăia mici care nu vor să le asculte deloc... fiu-meu
vrea să se însoare cu o sărăntoacă divorțată și cu un copil pe cap...
mai bine îl strîng de gît cu mîna mea... despre un ristorante
cochet pe care l-au găsit pe Bulevardul Martirii Revoluției... despre
Antonio Banderas și Kevin Costner... despre noua mașină de serviciu a
soțului... n-au spus nimic despre cățelul ăla minuscul care le roade
pantofii și le umple casa de scîrnă... fac pariu că există și el pe
undeva pe-acolo... Și despre ce nu au mai vorbit? Despre scandalul în
care erau vîrîți aceeași soți ai lor, în calitate de beneficiari
plenipotențiari ai favorurilor politice ale zilei și, în același timp,
după cum urlau cîinii presei, de escroci de mîna a doua, așa cum
partidul la putere, în marea lui lăcomie, nu s-a sfiit să
înregimenteze și să dea puteri unor impostori. Cînd în cele din urmă a
apărut, am simțit un fel de vibrație intensă venind dinspre ea, un
dîrdîit din care am înțeles imediat că trebuia să găsim rapid o
cîrciumă unde să ne facem praștie. Le-am aruncat peste umăr celor
două: Cu toată stima, fă, doamnelor! Poate că ar fi trebuit să
mă controlez, nu e de mirare că mă considerau un maniac. Aîîî,
mă urmări ecoul protestului pe două voci. În stradă a bușit-o rîsul,
dar rîdea ciudat. Adică îi auzeam dinții clănțănind, oasele zbîrnîind.
Era o zi oribilă, ningea, era ceață și de undeva se auzeau tunete ca
niște tobe de galere.
Te-am amețit? Îți dai seama cum mă simt eu... și nici
măcar n-am băut, pe cuvînt... Chiar nu știu ce să spun... Tu crezi ce
spun ei? Că eu am omorît-o? Nu știu... nu știu... Există un moment de
la care nu-mi mai amintesc nimic.
-Dupe blocuri sîntem noi care tă facem pă tine...
X saltă pasul. Ecoul vocii brutale răsună în pustiul
de întuneric al străzii. Nu reușește să depisteze sursa, dar la colț,
tînărul uscat, purtînd un fîș sport și șapcă, stînd proptit în umăr de
zidul unui gang luminat din care vine un iz rînced, îi țipă în față:
-Ce faci, bibi? ... țucule, spune ce vrei? O păpușică
perversă, ceva ce n-a mai văzut ochelarii tăi de om cu școală? Sau
poate vrei nește năsturei din ăștia?
Cînd scoate mîna din sîn, ține în căuș trei pastile
murdare, informe. X șovăie, se oprește pentru o clipă în dreptul lui
și îl privește cu același chip fără expresie care l-a îngrozit pe
bărbatul în haină tweed. Apoi pornește mai departe.
-Ce, băi patapievici, n-ai urechi?
X se oprește. Chipul imobil i se luminează, se
întoarce și brusc îl prinde pe tipul în fîș de încheietura mîinii,
ținîndu-l cu o forță greu de anticipat pentru unul care arată ca omul
molie. X pare cuprins de o transă electrică.
-Tu crezi că știi cînd începe, dar nu e așa... Pentru
că atunci cînd începi să-ți dai seama e prea tîrziu. Dar hai mai bine
să-ți zic cum s-a întîmplat...Te-am amețit, îmi cer scuze, sar de la
una la alta, poate că sînt un pic tulburat... Într-o zi i-am zis că aș
vrea să părăsesc orașul pentru o vreme...
Vrăbiile anunță zorile. Vocea lui X răsună stins prin
pustiul cenușiu, din gang iese un miros muced, iar acoperișurile se
desenează pe cerul rămas fără stele. Cînd X tace, tînărul în fîș
reușește să se smulgă din strînsoarea lui, oroarea întărindu-i chipul
smead, ascuns de cozoroc.
-Lasă-mă, lasă-mă, să moară dușmanii mei... obscenule,
țipă el pițigăiat, privind peste umăr cu groază. Gangul puturos îl
înghite.
X surîde - reflexul unui gînd care i se îneacă în
mintea întunecată - și pornește aiurea, scotocindu-se prin buzunare.
Scoate aparatul de plastic cu baterii moarte și începe să vorbească în
el.
-... ascultă, poate nu știi, dar eu sînt avocat... mă
rog, așa îmi cîștigam banii odată... există niște motive politice pe
care nu are rost să le menționez acum... întotdeauna motivele sînt
politice... tipii ăștia ajung să te convingă că Sahara e un deșert
fără leac... hai să o luăm altfel... port haine curate, nu fac pe
mine, cel puțin nu în public... cred că am nevoie de o vacanță... aș
pleca undeva din cloaca asta... nu știu ce naiba se întîmplă cu
steluțele mele... poate la mare...
|