Despre şi pentru arhitectură

vernacular, numeric, virtual, interactiv, cibernetic, şamd.

de Mihai Pienescu

p.mca@wanadoo.fr

„Cred cã arhitectura trebuie sã aibã o viatã dublã.

Sã utilizeze, pe de o parte, înclinarea (umanã) pentru cercetare, pentru limite, sã refuze acceptarea realitãtii asa cum este, sã aibã o atitudine nesupusã, transgresivã si chiar insolentã. Sã dovedeascã, pe de altã parte, o veritabilã recunostintã istoriei si naturii, cele douã teritorii în care îsi are rãdãcinile.

Aceastã viatã dublã constituie fãrã îndoialã esenta a ceea ce putem numi astãzi o atitudine umanistã valabilã.”

RENZO PIANO, Carnet de travail, Paris, Seuil, 1997

Învãtat, din fragedã pruncie culturalã, sã apreciez o cercetare amãnuntitã, ce indicã (ajutîndu-se de izvoare scrise, note, citate si bibliografii) cu minimã aproximatie anul constructiei, autorii si constructorii, arheologii, muzeografii si restauratorii gravitînd de-a lungul timpului în jurul unui monument am fost surprins sã aflu - cu vreo 30 de ani în urmã, cãutînd prin biblioteci cãrti si documente despre arhitectura japonezã veche - cã un templu shintô este datat ca fiind construit în secolul XIV pe baza unei legende, si cã reconstructia sa identicã se face la fiecare 50 de ani, pe unul din cele douã amplasamente alãturate, fãrã proiect si releveu, fãrã studii si cercetãri. Si cã sublima sa arhitecturã este un exemplu de arhitecturã vernacularã, adicã o arhitecturã cãreia în chip firesc si perfect „cultural” îi atribuiam (atunci) adjectivele pitoresc, sãrac sau primitiv, privind-o cu îgãduitoarea condescendentã a unui viitor „autor”de arhitecturã „cultã”. Caut acum o justificare. Vernacular îsi are originea în latinescul vernalis ce înseamnã indigen; iar rãdãcina pentru vernalis este verna ce înseamnã sclav nãscut în casa stãpînului. O justificare perfect livrescã, si deci incontestabil schioapã ... Voiam (atunci) sã stãpînesc un domeniu considerat universal.

Ce cred (acum) cã este arhitectura vernacularã ?

În sens etimologic, arhitectura vernacularã este prin definitie localã. Legatã pãmîntului, bãtutã de vînturi si ploi, luminatã de soare, ea încorporeazã valori morale si estetice pozitive.

Pentru fiinta umanã arhitectura vernacularã este o a doua naturã. Ea protejeazã de frig, de cãldurã, de vînturi si ploi; natura primã devine astfel ostilã iar rolul arhitecturii vernaculare este de a utiliza natura în beneficiul uman, de a gãsi implantarea topograficã adecvatã si forma justã în limitele unui buget minim predeterminat.

Arhitectura vernacularã este o pavãzã în fata agresiunii stimulilor exteriori, ea creeazã un loc de repaos, de pregãtire a sensului, favorizînd meditatia si contemplarea.

Arhitectura vernacularã invitã si chiar constrînge fiinta umanã la o analizã criticã a adevãratelor sale nevoi.

Arhitectura vernacularã produce normalitate si întelegere; conformîndu-se realitãtii, gãsind rãspunsuri echilibrate, în armonie cu experienta si cu posibilitãtile reale, ea refuzã facilitatea originalitãtii cu orice pret; creeazã „locuri” unde grupul devine constient, deci se poate schimba si ameliora.

Arhitectura vernacularã nu a fost, nu este si nu poate fi universalã. Universalã este capacitatea de adaptare a limbajului sãu prin utilizarea memoriei si ingeniozitãtii producãtorului de arhitecturã, prin utilizarea celei mai avansate tehnologii proprii momentului si locului edificãrii. Oricît de complex este efortul spiritual si oricît de simple sau sofisticate mijloacele tehnice, ele rãmîn invizibile; în arhitectura vernacularã tehnica cea mai simplã, adusã la un rafinament extrem, capãtã maximã valoare esteticã, transgresînd astfel cãtre un simbolism intrinsec.

Determinatã teluric-material si moral arhitectura vernacularã nu se supune – spre deosebire de arhitectura cultã – deciziilor princiare si gustului gratuit, nu are vanitatea gestului demiurgic, nu se dilueazã în politicã, economie sau religie. Este o arhitecturã liberã, bogatã, deschisã, dãruitã utilizatorului.

La acest început de secol XXI, haosul ce invadeazã sigur si progresiv lumea contemporanã nu are nevoie sã fie expus ( urîta si egoista ingenuitate coophimelbaueanã sau parsiva generozitate ingenioasã frankgeryanã) ci stãvilit. Consumerismul pasiv, încurajat datoritã unui construit laxism ce constituie baza societãtii de consum, atinge cu aripa sa maleficã (si) arhitectura.

Arhitectura vernacularã ne reaminteste cã:

 arhitectura nu este un obiect ci un cadru vital

 imaginea nu este realitate

Arhitectura vernacularã este pur si simplu arhitectura, iar arhitectul robul ei.

* * *

Inevitabil si dintotdeauna arhitectura are douã stadii de existentã : virtualul si realul. Este virtualã în închipuirea producãtorului si în aceea a potentialului utilizator. Devine realã – pentru utilizator si privitor – pe durata contactului fizic în timp si spatiu. Odatã perceputã în materialitatea realizãrii si utilizãrii ei, apoi pãrãsitã, arhitectura redevine virtualã în amintire.

Desenul, macheta, descrierea, devize si alte posibile forme de cuantificare directã sau indirectã nu reprezintã – indiferent de tipul suportului (hîrtie, film, CD) – decît un mijloc de transmitere a informatiei cãtre constructor; este o stare de existentã intermediarã sub formã codificatã.

Pierderea sensului intervine în momentul cînd suportului si sitemului codificat de transmitere a informatiei - în particular ordinatorul si al sãu limbaj binar universal : numericul - li se atribuie valoare de concept, reprezentarea substituindu-se realului; nu se mai materializeazã închipuirea originarã ci starea de existentã intermediarã. Asistãm la clonarea realitãtii si la exterminarea realului prin dublul sãu. Al treilea tip de imagine – dupã desen, picturã si fotografie, este imaginea de sintezã; al treilea tip de spatiu – dupã cel terestru si cel extra-terestru este ciberspatiul.

Orgolios, vanitos, lipsit de intuitie sensibilã, „creatorul” de arhitecturã (arhitect, manager, politician, bancher, etc.) vrea sã controleze – necredincios neputincios – imaginea încã nenãscutã. Perspectiva renasterii este astfel strãmosul diabolic si fioros al alienãrii prin virtual cibernetic. Înfruntînd si înfrîngînd realul, cinic dacã nu ar fi incostient, Homo ciberneticus continuã încununînd ceea ce a început Homo faber în dreaptã continuare a filozofiei iluminismului si a renasterii – subminarea substratului spiritual al vietii, disolutia formei vii. (ceea ce Frankestein poate fi pentru fiinta umanã, este pentru arhitecturã imaginea de sintezã : performanta tehnicã este motor si finalitate)

Astãzi, realitatea asa cum apare conturatã de spectrul produselor industriei electronice aproximeazã imortalitatea, propunînd iesirea - numericã - din timp. Astfel arhitectura existã înainte de a exista; dar nimic nu poate fi înainte de a exista credinta. O perspectivã expusã – „traditionalã” sau „de sintezã”, o cãlãtorie tridimensionalã, au ca rost final (si) declansarea unui flux de capital ; ecoul argintilor rãsunã deja în vibratila platitudine a ecranului. Sustrãgîndu-se realitãtii prime – spatiul real, ca si realitãtii secunde – timpul, arhitectura în spatiu cibernetic simuleazã miracolul creînd o transcendentã non-transcedentalã. MODELING / COMPOSITING / WAPPING / CLONING / MORPHING / WARDING / ... Matricea numericã originalã este evidentã în aparenta clãdirii Fundatiei Guggenheim din Bilbao sau în frumoasele montaje grafice (TÃIAT / COPIAT / LIPIT) made by Zaha Hadid. Facilitatea si plasticitatea reprezentãrii se substituie realitãtii în cadrul ideologiei liberale a tehnicii : „...sã nu uitãm cã autostrãzile au fost inventate de Adolf Hitler si de altii ca el.

Nu cred cã o autostradã ajutã la cunoasterea si întelegerea peisajului. (s.n.) Afirm acelasi lucru in legãturã cu autostrãzile informationale” – JEAN-LUC GODARD, interviu 1995 la festivalul de film din Montreal.

* * *

Fãt-Frumos ajunge la scara palatului : „o zînã înaltã, subtiricã si drãgãlasã si frumoasã, ... uitîndu-se cu milã la dînsul, îi zise: Bine ai venit! Ce cauti pe aici? / Caut, zise el, Tinerete fãrã bãtrînete si viatã fãrã de moarte. / Dacã cauti aceea ce zisesi, aici este.” Vãzîndu-si visul cu ochii (dar neîntelegîndu-l) F-F descalecã în plin virtual si :„...petrecu acolo vreme uitatã...fiindcã rãmãsese tot asa de tînãr, ca si cînd venise. Trecea prin pãdure fãrã sã-l doarã mãcar capul. Se desfãta...trãia în pace si în liniste... se bucura...ca un fericit. Iesea adesea la vînãtoare; dar într-o zi...nefericitul, în învãlmãsealã, nu bãgase de seamã cã...trecuse în Valea Plîngerii.” F-F reintrã în real – i se face dor – si în pofida sfaturilor zînelor (mass-media doctrinarã dar democratã) si calului (sculã ultra-performantã) se întoarce sã-si vadã pãrintii. „...cu barba albã pînã la genunchi, ridicîndu-si pleoapele ochilor cu mîinile si abia umblînd,... nimic nu gãsi;... si un glas slãbãnogit îi zise: - Bine ai venit, cã de mai întîrziai, si eu mã prãpãdeam. O palmã îi trase moartea lui, ...si cãzu mort, si îndatã se si fãcu tãrînã.”

Încãlecînd p-o sa Homo ciberneticus ar putea întelege cã iesirea din timp este fatalã si cã în fata tehnologiei lipsite de întelepciune si mister, salvarea nu vine decît din esecul performantei.

A nu fi sincron tehnicii, a întîrzia sau a accelera posibilitãtile tehnicii, a accelera accidentul, a încerca sã lucrezi cu el - vezi (în general) Paul Virilio si (în special) Arata Isozaki „After september 11, there can be no talk of utopia” în JA YEARBOOK 2001 – este singura formã contemporanã de avant-gardã si, cred, de apãrare.