Argus şi Kairos

sau

spectralismul fotografic la

Iosif Kiraly

 de Dan Dediu

„Acest enunţ a fost scris de mine acum un minut şi jumătate, iar dumneavoastră l-aţi terminat de citit acum patruzeci de secunde. Adica scrisul meu şi cititul dumneavoastră corespund unor momente diferite. Dar pe hârtie acest moment şi acest moment sînt de bună seamă acelaşi moment... Prin urmare, enunţul, care pe de o parte este real, pe de alta e lipsit de valabilitate...Sau conceptul de timp e oare ceea ce lăsăm în afara jocului?”

Acest scurt fragment din romanul Tabloul flamand al scriitorului spaniol Arturo Pérez-Reverte pare scris special pentru arta fotografică a lui Iosif Kiraly. Ciclul „Reconstrucţii” aduce în prim plan mai multe niveluri ontologice şi poate fi, de aceea, citit şi interpretat ca un palimpsest. Trei sunt elementele care conduc aici: este, mai întâi, incorporarea componentei timp în fotografie; apoi, folosirea metodei „reconstrucţiei” coerenţei spaţiale; în fine, prezenţa dimensiunii memoriei.

În fond, orice fenomen artistic se poate imagina ca având o origine dublă. Pe de o parte el este rodul intuiţiei pure a artistului, incontrolabile datorită imprevizibilităţii opţiunilor spiritului creator. Pe de alta, acelaşi fenomen se poate înfăţişa înţelegerii noastre şi ca un rezultat al reflecţiei mature şi sistematice. Acest lucru înseamnă că traseul apariţiei fenomenului respectiv în câmpul realului poate fi înţeles, schematizat şi oferit drept explicaţie acelora care-şi pun întrebarea legitimă: „ce exprimă acest lucru, de unde vine el?”. Voi încerca în continuare, schiţarea unui succint traseu de reconstrucţie ideatică a demersului creator a lui Iosif Kiraly. Aşadar, o reconstrucţie teoretică a „Reconstrucţii”-ilor sale fotografice.

***

Începutul „Reconstrucţii”-ilor e dat de obsesia depăşirii cadrului spaţial al artei fotografice şi de înglobarea temporalităţii. Acest lucru însă nu se poate face decât la nivelul conţinutului fotografic, căci forma rămâne una spaţială. Dar, dacă intrăm mai în amănunt şi observăm conţinutul propriu-zis al fotografiilor, vom ajunge inevitabil la întrebarea: unde este timpul aici? Căci timpul nu are „apariţie” în fotografie, ci el „apare” întotdeauna prin emisari: obiecte, forme, culori, chiar prin marcajul aparatului ce indică ora şi data realizării instantaneului. Dar atunci unde este cu adevărat prezent timpul? Este el mai mult decât o metaforă? Cu siguranţă. Este chiar un paradox. Timpul este prezent în sensul conţinutului fotografiei şi, mai pregnant, în sensul reconstrucţiei imaginii. Timpul este aşadar subiectul, tema centrală ce răzbate din instantaneele surprinse şi recompuse. Dar să intrăm şi mai în adânc, în metoda reconstrucţiei.

Foarte ingenios concepute, reconstrucţiile lui Kiraly au la bază un joc oglinzi ce aminteşte de lumea lui Lewis Carroll. Voi încerca să înfăţişez pe scurt acest mecanism.

Există mai întâi o fotografie iniţială pe care-o voi numi instantaneu fundamental. El nu posedă calitate temporală. Acest instantaneu este apoi segmentat în zone, asemenea unei grile sau unui puzzle. Fiecare zonă este fotografiată din mai multe puncte de vedere şi în momente temporale diferite – care variază de la momente foarte apropiate în timp la momente depărtate (anotimpuri diferite) sau chiar foarte îndepărtate de momentul prezentului fotografiei (ani, decenii). Se obţin astfel instantanee parţiale armonice. Le numesc armonice deoarece ele se armonizează la nivelul conţinutului, al imaginii, al cadrului.

În acest moment se începe reconstrucţia instantaneului fundamental prin combinarea instantaneelor parţiale, realizate în momente temporale diferite. Se păstrează deci coerenţa spaţială a ansamblului şi se variază dimensiunea lui temporală. Intuiţia şi talentul artistului devin transparente în modul în care sunt recombinate instantaneele parţiale. Uneori chiar apar introduse voit diferite „neglijenţe”, devieri de la coerenţa spaţială a instantaneului fundamental, accidente intenţionate, rupturi care acţionează asemenea unor „ferestre” temporale ce trimit spre alte orizonturi. Le putem numi instantanee parţiale inarmonice. Ritmarea instantaneelor parţiale armonice cu cele inarmonice ţine de opţiunea personală şi de intenţia expresivă a artistului.

Procedeul explicat mai sus îşi poate găsi un analogon în acustică. Analiza acustică a demonstrat faptul că sunetul nu este altceva decât un compus format din mai multe alte sunete ce se combină într-un anumit fel şi care, împreună, dau rezultatul pe care îl auzim noi. Aceste sunete ce intră în combinaţie poartă numele de spectru. Spectrul unui sunet este format din sunetul fundamental şi dintr-o serie de parţiale duble: armonicele şi inarmonicele. Se observă că acest fenomen poate fi apropiat de ceea ce Iosif Kiraly realizează în plan fotografic. Am folosit special aceşti termeni în ambele cazuri pentru a putea face mai clară similitudinea esenţei procedeelor în plan vizual şi acustic. În acest sens, întreg ciclul „Reconstrucţii” poate fi caracterizat din punct de vedere tehnico-estetic drept spectralism fotografic, în directă legătură cu spectralismul muzical – denumit adeseori şi „muzica pe armonicele sunetului” -, orientare contemporană de succes în Franţa şi România. Să ne întoarcem însă la complexul spaţiu-timp, astfel cum este el surprins la Kiraly.

Există patru posibile conjugări ale spaţiului şi timpului: a) spaţiu identic şi timp identic (fotografii diferite făcute în acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu de către oameni diferiţi); b) spaţiu identic şi timp diferit (fotografii ale aceluiaşi spaţiu realizate în momente diferite; aici se poate parţial integra şi ideea „reconstrucţii”-ilor lui Kiraly); c) spaţiu diferit şi timp identic (fotografii făcute în diferite locuri, dar în acelaşi timp, pentru a surprinde un anume parfum al aceluiaşi timp, ce nu se reîntoarce niciodată); d) spaţiu diferit şi timp diferit (fotografii fără legătură una cu alta). Dacă se introduce în ecuaţie şi componenta conţinut se pot obţine combinaţii şi mai interesante, cum ar fi: spaţiu identic, timp diferit şi conţinut diferit, spaţiu diferit, timp identic şi conţinut identic sau, cum preferă Iosif Kiraly, spaţiu identic, timp diferit şi conţinut identic, „bruiat” din când în când cu fascicole temporale şi spaţiale subite, asemenea unor ameţeli bruşte, care trimit în metafizic. Opţiunea artistului este singura, dintre combinaţiile înfăţişate mai sus, care poate da consistenţă timpului în imagine. Se ridică aici întrebarea: nu este oare prezenţa timpului în fotografie numai teoretică? Prin ce anume îşi face timpul simţită prezenţa?

Impresia de temporalitate nu numai că nu este indusă teoretic, ci este chiar perfect vizibilă în imagine, astfel cum o concepe autorul. Căci Kiraly deopotrivă realizează fotografie de stare şi fotografie de idei. El nu se mulţumeşte să surprindă globalitatea unui fenomen, ci – printr-o neobosită şlefuire a detaliilor -, argumentează politemporalitatea lui. În fapt, detaliul aici este determinant. O fată dormind precede sau succede imaginii sale oglindite în fereastra compartimentului de tren, surprinsă atunci pe când citea. Această umbră e aceeaşi persoană, dar când anume, înainte sau după somn? Un câine traversează curtea părăsită, azi, ieri, alaltăieri, o locomotivă vine din ce în ce mai aproape, o biserică se subţiază şi îşi dizlocă turnurile, care devin lipite stângaci, semne ale rupturii aspiraţiilor noastre întru Divinitate. Sunt numai câteva imagini surprinse cinetic, dar ele implică mult mai mult: implică anamneza şi odată cu ea un întreg spaţiu interior al ridicării în timp şi căderii din el.

Câteva topos-uri îi caracterizează viziunea şi aduc timpul în prim plan: 1) multiplicarea aceluiaşi personaj pentru a realiza un fel de „perspectivă” temporală asupra lui (câinele, doamna în vârstă, maşina albă, locomotiva), 2) surprinderea unui peisaj în viteză, ceea ce conduce la ştergerea formelor şi la amestecul dintre entităţi, aşadar la obţinerea unui continuu al discontinuităţilor spaţiale, 3) rupturile de nivel ontologic, ceea ce creează impresia de bizar palimpsest între lumi diferite, conducând în cele din urmă la vis şi memorie.

Vocabularul fotografic utilizat este dens şi pregnant, asemenea unor motive recurente, unor obsesii. Apar frecvent câteva teme: câinele, trenul (cu tot arsenalul, de la interiorul unui vagon, la încrengătura de şine şi locomotivă), ruina, angrenajul dezafectat ori defect (maşina alb murdar, uşa, gardul). Omul, atunci când apare, este stingher, pasager trist într-un peisaj mereu pe fugă, dar mereu îndreptat spre trecut, spre amintire. E ca şi când omului i-ar fi frică de această lume de artefacte pe care el însuşi le-a creat. Omul, câinele, fiinţa în general este la Iosif Kiraly legătura cu timpul, este răspunsul la întrebarea pe care o pune neîncetat arta sa. Plantat în lume, fiinţa e singură în faţa timpului. Ea este o permanentă plecare şi sosire. Trăieşte într-un permanent provizorat. Şinele de tren care se înnoadă în fotografiile lui Kiraly sunt asemenea drumurilor destinului nostru, iar noi, spectatori, privim cum timpul ne face şi ne desface.

***

Fiecare reconstrucţie de Kiraly este o rană deschisă. Fotografiile sunt parcă prinse cu plasturi, ca pentru a ascunde sângele timpului care se scurge dintr-un cadru în altul. „Tonul” întregii compoziţii este de o sfâşietoare nostalgie. Din micile distorsiuni ce recompun o continuitate se simte o nemulţumire, o durere că timpul ideal al instantaneului fundamental nu se poate recompune pe de-a-ntregul. Ceva s-a pierdut iremediabil odată cu timpul, şi acest lucru se transmite privitorului.

Suflul fiecărei reconstrucţii ascunde părerea de rău că acel timp este pierdut pentru totdeauna. De aceea, încearcă de fiecare dată să surprindă timpul esenţial, timpul propice, adevăratul moment revelator al forţei timpului, ceea ce grecii numeau kairos. Iar acest lucru Kiraly îl realizează privind prin mii de ochi un anumit fragment de spaţiu şi timp. Asemenea lui Argus, artistul îşi tranformă întreg trupul în ochi. El pândeşte momentul când timpul se întrupează. Atunci îl prinde ca pe o insectă preţioasă şi îl leagă cu bandă adezivă. Bucăţi de timp sunt puse împreună: una e mai grea, alta mai uşoară. Suspendate între fiinţă şi nefiinţă, scoase dintr-un provizorat şi puse într-altul, bucăţile de timp se unesc încetul cu încetul, învaţă să convieţuiască, se obişnuiesc una cu vecinătatea alteia. Astfel, timpul începe să curgă din nou, de data aceasta în cadrul fiecărui instantaneu fundamental. E viaţă a timpului acolo. Dar, pe de altă parte, totul acolo e numai spaţiu. Cum e posibil? Acesta e secretul “Reconstrucţiilor”.