Povestire cu poze şi fără poze
text şi fotografii de Alina
Andrei
Orice
asemănare dintre personajele acestei povestiri şi persoane reale
este pur întâmplătoare. La fel, orice asemănare între întâmplările
povestite şi fapte potenţial reale reprezintă o pură coincidenţă
etc, etc.
Încep
prin a vă avertiza că fotografiile ataşate de
povestirea aceasta au o prea puţină legătură cu cele ce vor fi
citite în rândurile care vor urma acestei fraze. Bun. Şi acum ţin să
sintetizez totul, deoarece am două prietene
|
|
cărora
le este lene să citească beletristică. |
|
|
Prima
citeşte romanele doar pe diagonală (adică ia cartea şi trece rapid
printre rândurile ei, începând cu primul cuvânt din stânga paginii,
apoi sărind brusc la mijlocul paginii, citind ultimul cuvânt din
dreapta, terminând pagina cu cea din urmă propoziţie). În schimb
citeşte de la primul până la ultimul cuvânt din ficţiunile
religioase şi cele cu tentă mistică sau filozofică. Cea de-a doua
prietenă, pictoriţă de icoane, când este vorba de beletristică
citeşte doar paginile din dreapta. Când ajunge cam pe la sfertul
cărţii îşi dă seama dacă merită să o citească la modul serios sau nu.
De obicei îşi dă seama că nu, aşa că se întoarce la volumele ei
despre simbolistica icoanelor bizantine şi despre misterele lumii
antice, ca şi cum profesorii universitari care l-au scris nu ar fi
bătut şi ei câmpii cu graţie, pe seama unor descoperiri făcute de
obicei de către alţii.
Deci, pentru
aceste două prietene, iată povestea pe scurt:
e vorba despre invidia neconstructivă a unui fotograf român pe seama
fotografiilor făcute de un artist rus. Mai exact despre ciuda lui.
Sentimentul acela care îi amărăşte limba în gură, îi lungeşte faţa
şi îi dă dureri la stomac. Să se înţeleagă bine: nu e vorba despre
faptul că l-ar invidia pe acel rus în persoană. Deloc. Nu ştie mai
nimic despre el, ca om, şi nici nu-l interesează. Nu e vorba nici
despre „să moară şi capra vecinului”. Pur şi simplu se enervează la
culme când vede fotografiile rusului respectiv, fiindu-i ciudă că nu
le-a făcut el. Partea proastă: acest rus nici măcar nu este unul
dintre cei mai buni fotografi de la el din ţară sau din lume, iar
românul nostru este conştient că există artişti mult mai valoroşi şi
demni de invidiat. În plus, dacă stă bine să se gândească nici măcar
nu îi plac toate pozele acestuia. A văzut sute de alte fotografii
care i-au mers drept la inimă. Partea bună: nu există.
Din
anumite motive nu voi dezvălui numele acestor protagonişti.
Cu
fotograful român mă întâlnesc zilnic şi nu m-ar încânta să se supere
pe mine. Pot să vă spun (înainte să-l consideraţi sâcâitor) că
totuşi este un om de treabă. În cele mai multe zile îmi este
simpatic, dar în altele îmi vine să-i dau palme pe stradă, ceea ce
nu ar fi un gest politicos. Nu se poate spune că e un bărbat
atrăgător. E bondoc, poartă părul tuns foarte scurt, are barbă şi
mustaţă, iar pe vreme friguroasă se îmbracă cu un palton negru
scămoşat.
Prima
data când şi-a dat seama că-l macină ciuda a fost acum doi ani, într-o
seară de toamnă. Stătea liniştit în staţie, aşteptând autobuzul urât,
autobuz care se încăpăţâna să nu mai apară. Era ora 19.00 şi ceva,
oră la care ieşeau de obicei puştii de la liceu, aşa că era un du-te
vino de siluete lălâi şi murdar vorbitoare. Din Casa de Cultură
studenţească, aflată la doi paşi de staţie, se auzea „Iuiiii...Iui..Iuii....Iuuuii!”.
Chiar jenant. Fotograful a încercat să-şi imagineze ce fel de
studente s-ar înscrie într-o trupă de dansuri populare pentru a
striga în fiecare miercuri seara „Iui, Iui...Iuiii!”. Interesul lui
era pur răutăcios, căci nu-şi dorea să strice filmul pe nişte cadre
cu tipe ochelariste, cârne şi picioare strâmbe ce ţopăie pe muzică
de taraf comunal. Îi venise chef să pozeze cuvântul obscen înţepenit
în ciment, cuvânt pe care-l vede ori de câte ori ajunge în staţie.
Nu am priceput ce ce-l consideră obscen, la urma urmei este
denumirea populară a organului sexual masculin. Până să scoată
aparatul din geantă, în faţa lui se proţăpise un cuplu de liceeni.
Stăteau lipiţi ca ventuzele (sau ca meduzele), se sărutau şi în
pauzele dintre săruturi rumegau gumă. Fotograful a observat că în
timp ce se sărutau făceau schimb de gume. Ora 19.20: fata avea gumă
roz şi băiatul gumă albastră. 19.22: fata face un balon albastru şi
băiatul un balon roz. De data aceasta interesul lui a fost pur
fotografic. Se holba cu discreţie la săruturile şi baloanele lor
roz-albastre, încercând să le vizualizeze în poze imaginare. A scos
aparatul din geantă, a focalizat, încadrat, stabilit diafragma şi
timpul de expunere, dar nu a declanşat. Nu l-a împiedicat discreţia
sau faptul că lumina era foarte proastă şi nu avea trepiedul la el.
Deloc. Ci ciuda! Şi-a adus aminte de una dintre fotografiile rusului,
pe care o văzuse pe un forum american. O poză alb negru, făcută
noaptea, cu un cuplu de îndrăgostiţi pe o bancă înzăpezită.
|
Nu, nu strâmbaţi din nas! Nu
e deloc o poză siropoasă. |
Doi
necunoscuţi pe o bancă (ea în braţele lui), surprinşi de rus
probabil în timp ce acesta se ducea la crâşmă (să se îmbete ca
ultimul porc...spera fotograful român) sau spre casă...presupun eu.
Oricum...e treaba lui ce făcea noaptea pe străzi. Important e că i-a
fotografiat pe aceşti necunoscuţi. Bărbosul nostru v-ar spune că
poza e banală. Tinerii sunt încadraţi exact pe mijloc şi amândoi se
uită ca la fotograf. El are un fes de moldovean şi mutră de rus, iar
ea o bască cochetă ce nu se asortează deloc cu fesul lui, şi fireşte,
mutră de rusoaică. Imaginea e luminoasă, radiază datorită
beculeţelor din fundal, beculeţele de pe stradă. Probabil că
fotografia a fostă făcută în preajma unui Crăciun. Până la urmă e o
poză de păstrat în albumul de familie şi de rupt în bucăţele atunci
când el îşi va găsi o altă ea, şi când ea îşi va găsi un alt el.
Asta v-ar spune bărbosul, dar vă spun eu că minte. Altfel cum se
explică faptul că amintindu-şi de această fotografie nu a mai pozat
cuplul pupăcios din staţia de autobuz?
Însă nu
poza aceasta la scos cel mai mult din sărite. Poate că cea cu
creaturile din spatele blocului. Imagine alb negru, făcută într-o
noapte geroasă. Două siluete abia schiţate, de bărbat sau femeie (fiinţă
nedefinită) şi de potaie comunitară. În fundal este o bucată de bloc
vechi şi câteva tomberoane, în dreapta, în prim plan, un zid
întunecat, iar în strânga doi copaci scheletici, întunecaţi. Când
mi-a descris poza, vorbindu-mi elogios de atmosfera acesteia, eram
la bere, şi din motive de neînţeles îi tremura mâna pe sticlă şi mai
că nu îi sclipeau ochii ca luminiţele din pomul de Crăciun. Apoi şi-a
dres glasul şi a spus că totuşi nu e mare lucru de capul ei. O poză
acolo, tipică pentru saloanele ruseşti. La urma urmei ce să pozeze
şi ei săracii din moment ce nu mai scapă de nopţile lungi şi geroase.
De curiozitate m-am uitat şi eu la ea, şi mi-a plăcut, nu zic nu.
În altă
zi, când ne-am întâlnit în autobuz, mi-a povestit de fotografia
făcută pe strada Rubinsteina, şi îmi vorbea de strada asta ca şi cum
s-ar fi cuvenit să ştiu unde este şi ar fi trebuit să-mi fie jenă că
nu am trecut niciodată pe acolo. Dar zău că în momentul acela, fiind
atârnată cu o mână de o bară, şi fiind sâcâită de baborniţa ce îşi
împingea cotul în spatele meu, nu-mi păsa dacă strada Rubinsteina e
în Moscova, St. Petersburg sau în Sinaia. Ce treabă am eu cu strada
aia?? Unde mai pui că în poză, după cum spunea el, era o cotoroanţă
la fel ca cea din spatele meu, şi multe urme de paşi în zăpadă.
Bărbosul mă întreba pe mine ce cred, dacă rusul a călcat intenţionat
prin zăpadă, să lase urme ce dau bine în poză. Şi dacă scârţâia
zăpada. Sincer, nu-mi păsa, dar i-am dat un răspuns politicos de
genul ,,Da...cred că da, e posibil”. De ce să nu fie şi el fericit?
M-a
luat cu frig când am dat nas în nas cu el, într-o zi frumoasă de
iulie. Mă simţeam chiar bine atunci. Mergeam spre casă mâncând un
măr roşu cu verde şi cugetam la nemurirea sufletului (în traducere
liberă oscilam între a mânca şi a nu mânca cotorul). Fără un „Bună”,
„Servus”..„Ce mai faci”, m-a strâns de braţ şi m-a întrebat:
-Nu e
aşa că ultima lui poză nu i-a ieşit cine ştie ce? Mai bine rămânea
la străzile lui pe timp de noapte. S-a dat şi el cu americanii, că
doar americanii îşi pozează tot timpul mâţele obeze şi blazate.
-Ăăă...(am
raspuns eu inteligent).
-Uite!
Am printat-o de pe internet. N-ai ce să zici despre ea pentru că nu
e nimic de spus. O pisică albă pe bancheta unui feribot, o muiere
ciufulită în spatele banchetei, şi o fetiţă absolut banală ce se
uită la fotograf. Ce mare lucru? Nu tu compoziţie, nu tu lumină
deosebită, iar bacheta pe care stă pisica e strâmbă. Adică nu e
strâmbă, ci aşa a pozat-o rusul. Nici să ţină aparatul în mână nu
ştie!
Între
noi fie vorba, din nou nu avea dreptate. Din câte am văzut eu din
hârtia mototolită, mânjită cu cafea, personajul patruped nu era
deloc o pisică americană obeză şi blazată. Era aproape umană. Stătea
acolo singură pe banchetă, ghemuită dar nu încovrigată, şi-ţi lăsa
senzaţia ca este şi ea una dintre pasagere. Pe jos se vedea o
hârtiuţă albă. Poate că era biletul pisici, nu ştiu. Iar fetiţa nu
era deloc banală, ci finuţă. Aş fi vrut să ştiu cum a ajuns acolo şi
unde se ducea, şi dacă obişnuia să călătorească în fiecare dimineaţă
cu feribotul.
O
perioadă lungă de timp l-am ocolit pe bărbos. Mă obosea. Mi-am văzut
de fotografiile mele (pe care el le privea cu o uşoară bunăvoinţă,
ceea ce dă notă că nu le considera excepţionale). Intrând în Panda,
barul de lângă Biserica Neagră, l-am auzit insultându-l pe un
prieten comun.
-Domnule
daţi-mi voie să vă spun că sunteţi un idiot! Sunteţi mereu atât de
mărginit sau astăzi este o ocazie specială?
M-a
surprins. Se vede că era foarte supărat, căci niciodată nu se adresa
cu „domnule”. Iar dacă-l considera idiot, ce-l mai întreba dacă e
sau nu e mărginit? În fine. A trecut pe lângă mine val vârtej, şi
zbughe-o pe uşă. Îşi uitase fularul. A doua zi mi-a povestit de ce
fusese supărat.
-Nu ai
observat în ultima vreme ce mărginit este Adi? I-am arătat poza cu
poliţistul fotbalist şi a spus că nu-l interesează fotbalul, şi că
drept urmare imaginea nu-i spune nimic. Auzi! Nimic! Dar e foarte
bună, impecabilă! Şi nu spun asta pentru că e făcută de rus, ci pur
şi simplu pentru că e perfectă. Uite ce şosete are poliţaiul ce stă
în poartă şi uite ce bine a surprins personajul din fundal,
băieţelul ce atârnă cu capul în jos... De fapt copilul este
personajul principal. Şi ca mai toate imaginile lui, şi aceasta este
plină de viaţă. Colcăie de viaţă. Trebuie să fi orb ca să nu vezi
asta.
Nu l-am
contrazis nici de data aceasta, mai ales că avea dreptate, însă nu
pot să nu vorbesc de el cu o uşoară părere de rău. Tot mai rar face
fotografii. Mereu are aparatul la el, îşi imaginează fotografii
perfecte dar nu mai declanşează. În timp ce merge cu autobuzul, până
să ajungă unde trebuie să coboare, şi câteva staţii mai încolo, îşi
imaginează că fotografiază tancuri roz pe străzile din Praga şi
elefanţi ce zboară în tandem cu porumbeii din Piaţa Sfatului.
Îşi
strânge bani la ciorap pentru un bilet de tren până în St.
Petersburg. Are absurda idee că odată ajuns acolo va avea din nou
curajul să facă fotografii, şi că le va face mult mai bine decât
rusul lui. Ca apoi să le lipească de stâlpi, pe străzile din pozele
acestuia, ca rusul să le zărească în timp ce bântuie noaptea în
căutare de subiecte şi să crape ciudă la vederea lor. Fireşte că
visul lui e o absurditate. În primul rând niciodată nu va avea banii
aceia, în al doilea rând, presupunând că va ajunge în Rusia, mai
mult ca sigur că nu va face fotografii mai bune. Prin absurd, să
presupunem că va avea banii, va ajunge acolo şi va face poze
excepţionale. Atunci mai mult ca sigur că ori i se va fura rucsacul
cu aparatul şi filmele, iar dacă nu, rusul va zări în treacăt pozele
de pe stâlpi şi nici nu îi va păsa de ele. Nu spun asta din răutate.
Pur şi simplu îl cunosc bine pe bărbos şi ştiu cum atrage astfel de
„întâmplări”.
În urmă
cu o săptămână a ieşit din spital. Nu, nu e nebun. Medicul i-a spus
ceva de genul că trăieşte prea mult într-o lume fictivă şi că ar fi
bine să se întoarcă şi să rămână acasă. L-a îndopat cu medicamente
şi în fiecare zi îl întreba unde se află, la Moscova, la Praga sau
în Braşov. Bărbosul spunea că la Braşov, ceea ce era răspunsul
corect, însă medicul ştia că pacientul doar se preface că este în
Braşov, deoarece în timp ce răspundea zâmbea în felul acela...Aşa în
fiecare dimineaţă îl întreba suav (şi în acelaşi timp sadic) unde se
află, iar bărbosul meu răspundea că e la Braşov, şi în timpul acesta
zâmbea în felul lui. Ca atunci când spune minciuni gogonate pe care
nici el nu le crede. Mai mult ca sigur că în timp ce stătea pe
fotoliu, în faţa medicului, el se credea la Moscova pozând urme
scârţâitoare în zăpadă. Până la urmă a realizat că poate să pozeze
urme scârţâitoare şi sub Tâmpa, aşa că ultima dată când l-a întrebat
medicul unde se află i-a spus fără să zâmbească că e în Braşov.
I-am
arătat pozele mele cu Lucia şi cei doi necunoscuţi (pozele ataşate
de această povestire) şi a fost surprins.
I-a
recunoscut în ele pe puştii ce se sărutau în staţie. Apoi nu a uitat
să precizeze că el altfel ar fi compus aceste imagini, şi că vezi
doamne, fotografiile ar fi făcut trimitere la mitul androginului.
Cuvânt cu cuvânt a refăcut cele trei imagini. Pe Lucia a eliminat-o,
lăsând-o în aşteptare pentru alte portrete, apoi a adus cuplul din
fundal în prim plan, pe banca de lemn. A scos copacii, de fapt tot
fundalul, din zi a făcut noapte, noapte neagră neagră, fără lună şi
fără felinare, şi i-a pozat aşa cum stăteau pe bancă, cu spatele la
aparat, încremeniţi şi lipiţi ca nişte ventuze (sau meduze).
-Dar
dacă nu este nici un pic de lumină, cum se văd cei doi?
-Se
ghicesc, nu se văd. Ba nu, se simt, nu se ghicesc. Trebuie să-i
simţi acolo, când te uiţi la pozele negre. Să-i simţi cum îţi apasă
mai jos de talie, cum îţi vâjâie în stomac şi ţi se urcă cu viteză
în cap. Şi se învârt, învârt, învârt, în cap, şi atunci o să ştii că
ei se sărută pe acea bancă. Şi o să-i vezi.
Nu l-am
contrazis. De ce să-l contrazic din moment ce pozele lui din cuvinte
sunt doar cuvinte iar personajele mele din pozele cu Lucia au rămas
acolo cuminţi, fără să le pese de bărbos, de androgini, nopţi şi
vâjâieli prin stomac. Nu m-a lăsat inima să-i atrag atenţia asupra
faptului că cei doi necunoscuţi din pozele mele nu par a fi aşa cum
se gândeşte el că ar trebui să fie. În primul cadrul el stă pe bancă
iar ea în picioare, lipit de el. În al doilea cadru el se ridică
încet, iar în ultimul pleacă din fotografie lăsând-o pe ea în
picioare, lângă bancă.
|