Mihai Ignat

           

          

                    

 

POSTLUDIU

 

                                                                                sau

            

   RO & JU AU PICIOARELE RECI

                 

                  (DRAMĂ SAU COMEDIE  ÎN TREI ACTE)

 

 

                        

 

 

Personajele:

 

 

Julieta

Romeo

Duhul lui Paris

Peruzzi, omul de încredere al lui Romeo, fost hoţ

Carlota, domnişoară de familie bună din Verona

Yvette, verişoara ei din Franţa

Rosalina

Bernardo, nobil veronez

Clémentine, servitoarea lui Yvette

Un vagabond

Un arab, ucigaş plătit

Trecători, străjeri, servitori, muzicanţi

                   Corul               

 

 

 

 

ACTUL I

 

                                               Scena 1

 

ROMEO, JULIETA.

 

Verona. Seară. Un dormitor al casei Montague. Romeo şi Julieta sînt pe punctul de a adormi, fiecare pe marginea lui de pat. Romeo e obosit, somnoros, răspunde cu întîrziere şi fără interes, abstras etc. Julieta e ceva mai vioaie la început, dar apoi are acelaşi gen de comportament.

 

JULIETA: Romeo…

 

ROMEO: Da?

 

JULIETA: Nimic…

 

ROMEO: (mormăie în barbă, se cuibăreşte mai bine în pernă)

 

JULIETA: Stăpînul meu…

 

ROMEO: Da, soaţa mea…? (Julieta se apropie de spatele întors al lui Romeo, încercînd să-l mîngîie) Ce-i, Julieta?

 

JULIETA: Mă gîndeam… la noi.

 

ROMEO: (mîngîierile prudente ale Julietei îl lasă rece) Mda… (plescăie, somnoros) Îhî… Julieta, mi-e somn…

 

JULIETA: (se retrage) Azi am fost la călugărul Simon, la spovedanie…

 

ROMEO: (pe jumătate adormit) Aha… Hmm… Noapte bună, Ju…

 

JULIETA: (se reapropie; acelaşi joc) Doamne, iubitul meu, ce picioare reci ai!

 

ROMEO: (tresare, bosumflat, se răsuceşte spre Julieta) Asta înseamnă fie că nu are cine să mi le încălzească, fie că sînt mort. (revine la poziţia anterioară)

 

JULIETA: Aiurezi, bărbate!

 

ROMEO: Julieta, mi-e somn. Am avut o zi obositoare…

 

JULIETA: (ca pentru sine) Nu mai plictisitoare decît alta… (trece un timp)

 

ROMEO: (începe să sforăie uşor)

 

JULIETA: (se apleacă la urechea lui Romeo, vorbeşte mai tare şi răspicat) Am zis: nu mai plictisitoare decît alta!

 

ROMEO: (i-a sărit somnul) La toţi dracii, femeie! Ce-i cu tine?

JULIETA: Nimic…

 

ROMEO: (i-a sărit ţandăra) Nimic?! Nimic? Cum nimic?!

 

JULIETA: Nimic.

 

ROMEO: De aceea urli şi nu mă laşi să dorm? Pentru “nimic”?

 

JULIETA: Lasă, am înţeles… Culcă-te!

 

               ROMEO: Da’ tu ce vei face? Te culci ori îmi bîzîi în ureche precum un ţînţar?

 

JULIETA: Sînt supusa ta soaţă, nu o creatură de care-i numai bîzîitul. Însă de multă vreme, se pare că doar atîta am rămas: un zgomot în urechea ta.

 

ROMEO: Hai, porumbiţa mea, nu o lua în tragic! Era o vorbă, aşa, la supărare… Da’ ia stai puţin! Ce-ai vrut să zici cu “nu mai plictisitoare decît alta”? Eu am zis “obositoare”.

 

JULIETA: Aha, deci ai auzit ce-am spus… Mă refeream la mine, nu la tine şi la ocupaţiile tale “importante”…

 

ROMEO: Nu-mi place ironia din vorbele tale. Chiar sînt importante treburile mele.

 

JULIETA: Da, într-adevăr: vînătoare cu vărul Ricardo, vizită la domeniul de la Padova, întreceri de călărie, baluri…

 

ROMEO: Dacă nu mă înşel, la cele din urmă ai fost cu mine.

 

JULIETA: Eu am fost cu tine, dar tu ai fost cu mine? Tu, care ai discutat politică împreună cu prinţul Lazarus, ai dansat cu seniora Fiorella…

 

ROMEO: Şi ce vrei să spui cu asta? Doar asta fac toţi nobilii din Verona şi de-aiurea!

 

JULIETA: Dar eu, eu unde sînt între toate astea, Romeo? Te porţi de parcă nici n-aş exista. Ţin casa asta şi merg în vizite şi mă spovedesc. Viaţa asta monotonă s-ar mai colora dacă ţi-ai mai aduce aminte şi de mine.

 

ROMEO: Doamna mea, nu te  înţeleg. Eşti soaţa unuia din oamenii de vază ai Veronei, nu-ţi lipseşte nimic, ai doi urmaşi ajunşi pe picioarele lor… şi totuşi te plîngi!

 

JULIETA: Dar picioarele mele sînt reci, Romeo…

 

ROMEO: Şi ale mele, Julieta, da’ nu fac atîta tărăboi.

 

JULIETA: Chiar mă întreb de ce.

 

ROMEO: Pentru că mi-e somn. Pentru că sînt obosit.

 

JULIETA: Asta nu înseamnă că picioarele nu-ţi rămîn în continuare reci.

 

ROMEO: Pe Sfîntul Francisc! Altceva nu mai poţi spune? Uite, mi-a sărit somnul de tot, iar străjerii vestesc în curînd miezul nopţii!

 

JULIETA: Ştii ce aud eu cînd străjerii strigă ora pe străzile oraşului? “Julieta Montague a împlinit 39 de ani! Julieta Montague a împlinit 39 de ani!”

 

ROMEO: Scumpa mea, doar n-ai vrea ca orologiile să-şi înceteze bătăile pentru tinereţea ta veşnică!

 

JULIETA: Ascultă-te puţin: “scumpa mea”. Cum vibrau aceste cuvinte în urmă cu… Doamne, cît a trecut… cu un sfert de veac! Şi cît de banal, cît de rece sună acum… Şi, la urma urmei, de ce să nu se oprească?

 

ROMEO: Cine? Ce?

 

JULIETA: Orologiile, Romeo.

 

ROMEO: Coboară pe pămînt, doamna mea! Din ţărînă eşti şi-n ţărînă te vei întoarce, asta o ştiu toţi, mai puţin copiii ne-nţărcaţi!

 

JULIETA: (tristeţe covîrşitoare) Da, ţărînă… Poate voi fi nisip într-o clepsidră ce încă nu e făurită…

 

ROMEO: Brr… Hotărît lucru, ştii ce vorbe să alegi în miez de noapte pentru alungarea somnului! Mai găseşte-ţi de treabă ziua, ca să poţi uita de gîndurile negre şi să poţi adormi seara.

 

JULIETA: Nu ocupaţiile îmi lipsesc, Romeo…

 

ROMEO: Atunci?

 

JULIETA: Ah, Romeo, eşti orb ca un liliac! (se ridică şi iese din cameră cu unul din cele două sfeşnice)

 

ROMEO: (o vreme singur, rămas cu privirea în gol) Orb… Orb? (într-un  colţ al camerei se mişcă ceva) Un şoarece. Trebuie să-l rog pe Giorgio să pună mai multe capcane.

 

 

 

Scena 2

 

ROMEO, DUHUL LUI PARIS.

 

DUHUL LUI PARIS: (iese din întuneric) Arăt eu a şoarece?

 

ROMEO: Oh, tu erai! E deja miezul nopţii? Dar parcă n-am auzit străjerul.

 

DUHUL: Îl vei auzi puţin mai tîrziu. Clepsidrele şi alte instrumente făcute de mîna omului nu sînt perfecte. Dacă vrei să ştii ora exactă, consultă duhurile: sînt infailibile!

 

ROMEO: Mulţumesc! Eşti amabil. Ai fi şi mai amabil dacă ai veni mai rar sau deloc.

 

DUHUL: Deloc – e cu neputinţă, ştii bine de ce. Mai rar? O dată la cîteva săptămîni ţi se pare des?

ROMEO: Uiţi săptămînile acelea în care apari aproape în fiecare noapte? Ştii, mai mult decît faptul că apari – la urma urmei m-am obişnuit cu tine, iar conversaţiile noastre dau sare şi piper insomniilor mele – mă deranjează ritmul vizitelor tale. Ori deloc, vreme îndelungată, ori în fiecare noapte, timp de-o săptămînă sau chiar mai mult!

 

DUHUL: Nici insomniile tale nu au alt ritm. În plus, ce haz ar avea să mă ivesc atunci cînd vrei tu sau atunci cînd ştii că voi apărea? Surpriza e un efect pe care şi tu îl îndrăgeşti în teatru.

 

ROMEO: Însă doar acolo. Dincolo de scenă vreau trai tihnit.

                

DUHUL: Mă dezamăgeşti, Romeo! Se pare că nu doar trupul, ci şi spiritul ţi-a-mbătrînit…

 

ROMEO: În noaptea asta văd că toţi s-au înţeles să-mi aducă aminte că sînt muritor.

 

DUHUL: Dar cine-a mai vorbit de asta? Julieta? Ah, Julieta…

                

ROMEO: Lasă, lasă nostalgiile, că rîd şi curcile de tine. Julieta nu mai e ce-a fost. S-a îngrăşat peste măsură, nurii i s-au veştejit, e tot timpul bosumflată şi nu-i mai intri în voie.

 

DUHUL: Doamne, ce încuiat ai devenit! Dar unde-ţi este dragostea? Unde-i sentimentul acela înălţător care poleieşte orice femeie precum aurul poleieşte o statuie?

 

ROMEO: Nu te-ai schimbat deloc, Paris, dar asta nu mă miră, de vreme ce eşti duh şi pentru tine o pătrime dintr-un secol e un clipit de pleoape. Noi însă rămas-am – scuză-mi nedelicateţea – printre cei vii şi astfel sîntem supuşi schimbării. (se aude străjerul anunţînd cu voce puternică miezul nopţii)

 

DUHUL: Vorbeşti ca răposatul călugăr Lorenzo, ai devenit grav, pari obosit, ai cearcăne, ţi-a crescut burtica, te plîngi ca o babă: am impresia că eşti irecuperabil, Romeo.

 

ROMEO: Hai, nu exagera! Ca duh, poţi să-ţi permiţi cu mine orice, însă nu sări calul, că… că…

 

DUHUL: Că ce? (rîde, se instalează pe un cufăr-laviţă) Eşti neputincios, ştii asta. Nu mă poţi ucide a doua oară. Mai mult decît atît, o să pier doar odată cu tine, cum ţi-am spus…

 

ROMEO: (resemnat) Da, da, ştiu, nu trebuie să-mi reaminteşti de fiecare dată… (se aude venind Julieta)

 

DUHUL: (cu regret) Ei, mă văd nevoit să dispar. (dispare în beznă; după cîteva secunde reapare, contrariindu-l pe Romeo) Era să uit: mîine, în piaţă, un arab… (intră Julieta, duhul dispare instantaneu, lăsînd fraza în aer)

 

 

 

Scena 3

 

ROMEO, JULIETA.

 

ROMEO: Un arab?! Ce dracu’…

 

JULIETA: Poftim? Ce-ai spus?

 

ROMEO: Ăăă… nimic.

 

JULIETA: Şi totuşi, te-am auzit vorbind. Nu mă prosti în faţă!

 

ROMEO: Eh, de-ale bărbaţilor…

 

JULIETA: Doar n-ai dat deja în boli bătrîneşti cum ar fi dondănitul de unul singur?!

 

ROMEO: Şi tu, Julieta?

 

JULIETA: Şi eu, ce? Şi şi mai cine?

 

ROMEO: (ca pentru sine) Uf, noaptea asta o să-mi scoată peri albi! Hai mai bine să ne culcăm, că uite-acuşi răsare soarele, iar noi stăm la taclale.

 

JULIETA: Îmi ocoleşti întrebările, vorbeşti singur ori cu duhurile casei, îmi dai răspunsuri ciudate… Nu ştiu ce să mai cred.

 

ROMEO: Hai mai bine să-mi încălzeşti picioarele, nu te mai lega de mărunţişuri!

 

JULIETA: (se urcă în pat, nu înainte de a stinge lumînările din sfeşnicul cu care se întorsese) Mărunţişuri, zici… (se lipeşte de Romeo)

 

ROMEO: Brr, ce rece eşti, nevastă! (se foiesc, se chinuiesc să se aşeze cît mai comod)

 

JULIETA: (ca pentru sine) Mărunţişuri… Hm… (Romeo suflă în sfeşnicul lui)

 

 

 

Scena 4

 

YVETTE, CARLOTA, mai tîrziu PERUZZI.

 

O piaţă publică în Verona, cu o fîntină arteziană în mijloc. Intră Carlota şi Yvette. Pe parcursul conversaţiei trec, din cînd în cînd, pe lîngă ele, cetăţeni ai oraşului.

 

YVETTE: Nu se poate! Rîzi de mine!

 

CARLOTA: Deloc.

 

YVETTE: Nu e o glumă?

 

CARLOTA: Dacă n-ar fi adevărat, ar fi o glumă proastă.

 

YVETTE: Nu-mi vine să cred!

 

CARLOTA: Nu înţeleg. De unde uimirea asta?

 

YVETTE: Bine, dar la noi istoria lui Romeo şi-a Julietei are un sfîrşit tragic.

 

CARLOTA: Cum adică “la noi”? Şi cum adică “istoria”?

 

YVETTE: S-au găsit nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie care să scoată preţ bun din lacrimile celor cu dare de mînă. Aşa că au aşternut pe pergamentele lor întîmplările din Verona şi le-au vîndut. Astfel se pare că au ajuns şi la noi, la Marsilia şi nu numai acolo.

 

CARLOTA: N-am ştiut că întîmplările acelea au devenit atît de celebre…

 

YVETTE: Cînd o să-i spun prietenei mele Angela că îndrăgostiţii din Verona sînt în viaţă! Nici n-o să mă creadă, sînt sigură!

 

CARLOTA: Ia stai puţin! Da, da… Uite, Yvette, dacă nu mă înşel, în piaţa asta a început totul: aici Tybalt l-a ucis pe Mercuţio pe sub braţul lui Romeo…

 

YVETTE: …Braţ care, un sfert de ceas mai tîrziu avea să-l răpună pe Tybalt! Ah! Angela va spune că inventez! Romeo şi Julieta trăiesc!

 

CARLOTA: Dar bine, Yvette, ei vor fi prezenţi şi la balul pe care l-am organizat în cinstea vizitei tale!

 

YVETTE: Oh, Carlota, m-ai făcut fericită! Abia aştept seara de mîine!

 

CARLOTA: Formidabil ce se-aprinde fata asta! De ce-oi fi aşa în al nouălea cer? 

 

YVETTE: (exaltată) Spune-mi, te rog, cum de mai trăiesc?! Sînt uluită!

 

CARLOTA: Întîmplările au fost de bună seamă ieşite din comun, dar locuitorii Veronei s-au obişnuit cu ele. Iar eu, care, la vremea aceea, abia mă născusem, le-am auzit pentru prima dată de la tatăl meu, aşa că le-am luat ca pe o tulburătoare poveste…

 

YVETTE: Dar ce poveste! Faptul că eroii ei n-au murit mi se pare chiar mai tulburător decît moartea lor!

 

CARLOTA: Poate că ai dreptate. Mă gîndeam însă…

 

YVETTE: Carlota, te rog! Mă mai fierbi mult? Spune-mi ce s-a petrecut, nu te mai juca aşa cu răbdarea mea!

 

CARLOTA: Îţi voi face pe voie. Ştii, presupun, că Lorenzo, călugărul, i-a propus Julietei un vicleşug spre a fugi la Mantua împreună cu Romeo. Un vicleşug primejdios: acela de a înghiţi licoarea care avea să-i dea trupului ei aparenţa morţii, ceea ce trebuia să-i înşele pe toţi pînă la sosirea lui Romeo. Lorenzo l-ar fi trimis pe fratele întru credinţă Ioan cu o scrisoare pentru Romeo, scrisoare în care-i explica tărăşenia.

 

YVETTE: Însă călugărul Ioan n-a reuşit să ajungă la Mantua, iar Romeo s-a întors la Verona, a înghiţit otravă ca să-i fie alături iubitei şi soaţei sale Julieta, care la rîndul ei, trezindu-se din falsul somn veşnic, şi-a-nfipt în piept pumnalul lui Romeo. Şi, mai departe?

 

CARLOTA: Istorioara pe care-o ştii tu a amestecat lucrurile. De fapt Romeo, rănit de Paris, şi-a înfipt cuţitul, iar Julieta a luat otrava. Dar asta numai prefăcîndu-se…

 

YVETTE: M-ai zăpăcit! Nu mai pricep!

 

CARLOTA: Stai să vezi. Norocul lor a fost, de fapt, un hoţ. (În acest moment intră Peruzzi, pe aceeaşi parte pe care au intrat Yvette şi Carlota la începutul scenei. Este abătut, abstras. Trecînd pe lîngă unul dintre cetăţenii aflaţi în piaţă, este lovit în umăr de acesta, din pură întîmplare. Imediat după asta, Peruzzi constată că l-a buzunărit “din reflex”, fără voie. Punga de bani din palma lui e cîntărită cu uimire, apoi cu încîntare – de genul: “ehe, nu mi-am pierdut încă îndemînarea!” – şi, în cele din urmă – mina se schimbă corespunzător –  este strecurată cu dexteritate înapoi în haina păgubitului. După care îşi continuă plimbarea prin piaţă, înconjurînd cu acelaşi aer absent  fîntîna arteziană. Cînd Carlota va încheia de povestit partea legată de rolul său în istoria lui Romeo şi a Julietei, va ieşi pe unde a intrat.)  

 

YVETTE: Un hoţ?

 

CARLOTA: Da, un hoţ. Un bărbat de doi bani, dar cu nici măcar unul în pungă, însă cu mîna-n punga altora. Un hoţ de buzunare.

 

YVETTE: Straşnică istorie! Ai spune că e născocită. Un singur regret am: că Angela n-o să mă creadă.

 

CARLOTA: Romeo s-a născut într-o zodie norocoasă. Stai să vezi. Hoţul, pe nume Peruzzi, fusese bătut de un altul şi găsit în stradă de călugărul Lorenzo. Vrînd să plece şi dorind să-i mulţumească înainte, a dat să intre în chilia salvatorului său, dar a auzit voci şi a preferat, ca un om de nimic ce era, să tragă cu urechea. A auzit ce-au pus la cale Lorenzo şi Julieta şi, dornic de căpătuială, l-a întîmpinat pe Romeo pe drumul dinspre Mantua. (Peruzzi iese.)

 

YVETTE: Şi? Şi?

 

CARLOTA: Şi Romeo, în culmea fericirii, a vărsat sticluţa cu otravă pe care o avea asupră-i, aşteptînd ca Julieta să-şi revină în simţiri, cînd, ghinion! din umbra cavoului a ieşit Paris.

 

YVETTE: Paris? Dar parcă în partea asta a istoriei Paris nu apărea!

 

CARLOTA: L-or fi sărit povestitorii aceia, ce ştiu eu. N-or fi vrut să-l pună pe Romeo într-o lumină proastă.

 

YVETTE: De ce spui asta?

 

CARLOTA: Stai să vezi. Crezînd că fiul lui Montague se afla acolo spre a pîngări morţii, Paris a vrut să-l aresteze. Urmarea: cei doi au tras spadele, Paris a fost răpus, dar nu înainte ca Romeo să fie rănit. Cînd Julieta s-a trezit, nici n-a ştiut ce să facă: să plîngă moartea logodnicului ori să se bucure de prezenţa iubitului.

 

YVETTE: Ah, trebuie să fi fost cutremurător: Paris mort de-a binelea, Romeo pe jumătate trecut pe lumea cealaltă, iar Julieta abia reînviată!

 

CARLOTA: Şi atunci Julietei i-a venit o idee: să se prefacă morţi!

 

YVETTE: Iarăşi moartă?! Istoria asta nu-i pentru oameni cu inimă slabă! E… e… o poveste macabră! De fapt, nici nu era aşa greu să-i vină tocmai ideea asta şi chiar să se dea drept morţi: el era deja pe jumătate mort, ea abia se întorsese dintr-o plimbare cu barca pe Styx. Îşi intraseră în mînă…

 

CARLOTA: Dar cum vorbeşti, Yvette! De unde ai cules vorba asta proastă, “îşi intraseră în mînă”?

 

YVETTE: (chicotind) Nici nu mai ştiu. Am auzit-o, cred, de la slugi.

 

CARLOTA: Şi tatăl tău nu zice nimic de năravul de a învăţa vorbe nelalocul lor de la prostime?

 

YVETTE: Dar ce, trebuie să-i spun tot ce fac? Şi-apoi, cuvintele alese şi pomădate ale fostei mele guvernante sînt plictisitoare, seci şi s-au uzat ca arginţii cu zimţii tociţi. Cînd folosesc vreo “vorbă proastă”, cum zici tu ori cum spune tatăl meu, parcă aş muşca dintr-un măr proaspăt cules.

 

CARLOTA: Yvette, mă uimeşti! Călătoriile pe care le-ai făcut se pare că nu-ţi priesc… Foloseşti cuvinte de slugi, cîrteşti împotriva părintelui tău…

 

YVETTE: (rîde) …Văd lumea, te văd pe tine, după atîţia ani… Hai, nu te supăra! Vreau să ştiu cum s-a terminat povestea. Hai, spune-mi!

 

 

 

Scena 5

 

YVETTE, CARLOTA, ROMEO.

 

Printre trecători se iveşte Romeo. Priveşte bănuitor în jur, înaintează cu precauţie, de parcă s-ar aştepta să fie atacat.

 

CARLOTA: A! Uite-l pe Romeo! Messer Romeo, ce bucurie să vă revăd!

 

ROMEO: Carlota! Cu ce ocazie în oraş?

 

CARLOTA: Am ieşit împreună cu verişoara mea, Yvette, aflată în vizită pe meleagurile noastre. Yvette, ţi-l prezint pe messer Romeo Montague.

 

ROMEO: Sînt onorat. (rămîne fără grai)

 

YVETTE: Oh… (rămîne fără grai)

 

CARLOTA: (către Romeo) Tocmai îi arătam locurile cele mai interesante din Verona… (observă că Romeo nu e atent, căci o priveşte pierdut, în ochi, pe Yvette; se întoarce către Yvette) Nu-i aşa, Yvette? (Yvette are aceeaşi atitudine de “dragoste la prima vedere”) Ce Dumnezeu… (Se întoarce din nou spre Romeo) Messer Romeo, mi-am permis să-i spun dragei mele verişoare (o calcă “discret” pe vîrful pantofului, dar Yvette nu reacţionează) că ne veţi face onoarea de a veni la balul de mîine seară, dat în cinstea ei (o ciupeşte de braţ pe Yvette, tot fără efect) şi-a tatălui ei, contele Mantegna.. (se răsuceşte spre Yvette) Nu-i aşa, draga mea? (în acest timp, dintre trecători se desprinde un arab, tocmai în spatele lui Romeo; Yvette observă lucirea unei lame şi ţipă)

 

ROMEO: (răsucindu-se fulgerător) Ce se întîmplă…? (lama pumnalului îi sfîşie haina în dreptul stomacului şi al pieptului; Romeo îl loveşte cu pumnul pe atentator, scoate apoi sabia şi îl străpunge; se iscă larmă, trecătorii se adună curioşi, apar străjeri etc.)

 

UN STRĂJER: Daţi-vă la o parte, oameni buni! (adresîndu-se lui Romeo) Nobile Montague, ce s-a întîmplat aici? Sînteţi rănit?

 

ROMEO: Nu, din fericire. Străinul acesta a încercat să mă ucidă, noroc însă că am avut cămaşa de zale pe mine şi că seniorina mi-a dat de ştire că sînt ameninţat. (către Yvette) Vă datorez viaţa, seniorina!

 

YVETTE: (încă nedezmeticită) Oh, nici pe departe… Cămaşa v-a salvat, nu strigătul meu.

 

STRĂJERUL: (către ceilalţi străjeri) Hai, luaţi trupul de-aici! Messer Montague, cu voia dumneavoastră, ne vom retrage. Vă las doi soldaţi să vă însoţească pîn-acasă.

                  

ROMEO: Nu e nevoie. Omul meu de încredere trebuie să fie prin preajmă. Şi-n plus, cred că primejdia a trecut.

 

STRĂJERUL: Cum vă este voia… Haideţi, băieţi! (ies; lumea se împrăştie.)

 

ROMEO: Domnişoarelor, eu zic să facem cîţiva paşi, pînă la palatul prinţului Lazarus. Ce spuneţi?

 

YVETTE: (transpusă) Oricîţi, messer…

 

CARLOTA: (cu picioarele pe pămînt) Cu plăcere, nobile Romeo.

 

În acest moment intră Peruzzi, cu aceeaşi mină posacă.

 

 

      

Scena 6

 

Aceiaşi, PERUZZI, apoi VAGABONDUL.

 

ROMEO: Nenorocitule! Unde-ai umblat? Aveam nevoie de tine, ţi-am spus, iar tu… tu ai dispărut! Ce faci? Ai uitat drumul de-acasă pîn-aici? Sînt prea-ncurcate străzile Veronei?! (se întoarce către Yvette şi Carlota) Îmi cer iertare, domniţelor, dar sluga mea are nevoie, fără întîrziere, de o scărmăneală! Vă ajung din urmă-ntr-o clipită! Domniţă… Domniţă… (se înclină, pe rînd, în faţa fiecăreia; Yvette şi Carlota îi răspund politeţii şi se îndreaptă spre ieşire, dar după cîţiva paşi se opresc, Yvette căutîndu-l din ochi, admirativ, pe Romeo, Carlota învîrtindu-se în jurul ei, vorbindu-i – fără ca spectatorii să audă ce spune – încercînd probabil s-o trezească din reverie şi s-o determine să meargă mai departe, dar fără să reuşească; Romeo se întoarce spre Peruzzi)

 

PERUZZI: Stăpîne, să-mi fie cu iertare, da’ nu mă simt prea bine…

ROMEO: Nu mă interesează minciunile tale! Mai bine spune-mi unde-ai pierdut vremea.

 

PERUZZI: Da’ stăpîne, tocmai v-am zis că…  Nici nu ştiu cum să vă spun: e ceva ce vine de sub ţeastă şi coboară-n piept ca o sfîrşeală. Şi toate-mi par deşarte…

 

ROMEO: (fără să-l audă) Tu-mi erai cîndva cea mai de nădejde slugă. (luîndu-şi seama) Poftim?! Ce tot spui acolo? Te apucară melancoliile blegoase? Ai timp de-aşa ceva?!

 

PERUZZI: (resemnat-revoltat) Ele au timp de mine, nu eu de ele!

 

ROMEO: Ah, Peruzzi, nu mai eşti omul pe care-l ştiam!

 

PERUZZI: (aparte) Nici tu, de altfel, nu mai eşti…

 

ROMEO: Ce-ai spus?!

 

PERUZZI (tare, privindu-l în ochi pe Romeo): Nici tun pe-afet nu mai găseşti, ziceam…

 

ROMEO: (îl priveşte uluit, fără să priceapă) Eşti beat, Peruzzi?

 

PERUZZI: Nu, stăpîne, vă jur pe mîna mea dreaptă!

 

ROMEO: Aia cu care dădeai iama-n găini? (Peruzzi face o figură jignită; Romeo priveşte în jur, vede un vagabond sprijinit de ghizdul fîntînii arteziene, îşi scoate spada şi i-o pune sub bărbie) Ridică-te! Apropie-te de el! (i-l arată pe Peruzzi)

 

VAGABONDUL: (îl priveşte lung pe Romeo) Cee?

 

ROMEO: Hai, ce mai aştepţi? Uite, banul ăsta e al tău (scoate o monedă) dacă îmi spui fără să minţi: omul ăsta duhneşte-a băutură sau nu?

 

VAGABONDUL: (priveşte hipnotizat moneda; apoi, cu ezitări, de parcă s-ar teme să nu fie muşcat de nas – mina lui Peruzzi pare să exprime această intenţie – îl “adulmecă” pe Peruzzi) Nu.

 

ROMEO: (sceptic) Eşti sigur?

 

VAGABONDUL: Nu.

 

ROMEO: Nu?! “Nu” ce?

 

VAGABONDUL: (cu privirea atîrnată de moneda din mîna stîngă a lui Romeo) Nu duhneşte.

 

ROMEO: Hai, şterge-o, că sînteţi înţeleşi! Nu-ţi meriţi banul!

 

VAGABONDUL: (supărat de nedreptate) De ce?! Doar treaba mi-am făcut-o! Ce-s eu de vină că omul domniei-tale nu miroase?

 

ROMEO: Întinde-o, că nu mă păcăleşti!

VAGABONDUL: (disperat că pierde cîştigul, cu tonul “dacă asta vreţi, asta vă dau”) Dacă doriţi, vă spun ce vreţi să auziţi: duhneşte, domnule, ba chiar trăzneşte!

 

ROMEO: (încîntat, cu ton mirat-mulţumit) Ce vorbeşti…!

 

VAGABONDUL: …Se ofilesc florile şi cad secerate păsările în preajma lui de asemenea iz!

 

PERUZZI: (uluit şi scos din răbdări, către vagabond) Ia vezi, c-ai luat-o razna!

 

VAGABONDUL: (continuă, încălzit) Se topeşte orice nas, domnule, sub aşa miros! Nu ştiu cum de mai rezistă-al meu!

 

PERUZZI: (veninos) … Al tău… miros, bag seama!

 

VAGABONDUL: (spre Peruzzi) Ba nas! (spre Romeo) De “duhul” gurii lui nu-i loc să treci pe stradă! Se bulucesc acolo “buchetul” vinoaselor de doi bani cu “parfumul” romului marinăresc şi dau zvon că-n cerul gurii lui (îl arată pe Peruzzi) nu mai e loc nici de-un păhărel cît degetarul! (Romeo izbucneşte în rîs, îi aruncă vagabondului moneda)

 

VAGABONDUL: (continuă, din inerţie) Duhleşte cît doişpe, domnule! Dacă bine vă uitaţi, e cu neputinţă să scăpaţi norul, ceaţa îndesată a şmagului său ce-i ţine loc de nimb!

 

PERUZZI: (e gata să-l strîngă de gît, dar vagabondul o zbugheşte) Stăpîne, nemernicul spune vorbe proaste! Aiurează! (pentru sine) Dacă eu sînt beat şi el îi treaz, atunci eu sînt stăpînul şi Romeo este sluga!

 

ROMEO: (bine dispus, se îndreaptă spre Carlota şi Yvette, răspunzîndu-i lui Peruzzi din mers) Peruzzi, du-te acasă şi întreabă-ţi stăpîna dacă nu are să-ţi dea vreo treabă! Hai, nu mai pierde vremea! (apropiindu-se de cele două femei) Scumpe domniţe, de-acum sînt doar al dumneavoastră! (ies; Peruzzi rămîne singur)

 

PERUZZI: Martor mi-este cerul că nu doar lenea m-a făcut s-ajung prea devreme-aici, ca dup-aceea să pot întîrzia-ndeajuns pentru o bună muştruluială! Sfîrşeala cu pricina nu-i un simplu moft, da’ cum să îl conving pe Romeo de asta, cînd pînă şi tovarăşul meu de slugăreală, Gianni, mă priveşte lung la astfel de vorbe şi-apoi rîde căpreşte? Ah, ce-aş mai fugi, da’ groază-mi e de ce m-ar aştepta: foame şi alte alea, griji şi viaţă plină… de belele. Dincoace-i mai bine, dar binele-ăsta are-un miez amar: parcă-i viaţă şi parcă totuşi nu-i! (după o lungă tăcere, cu tonul  schimbat) La naiba! Are dreptate stăpînul că am ajuns ca o domniţă numa’ ohtaturi de ea! Mă duc să văd ce-o mai urma!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ACTUL II

 

                                        Scena 1

 

CARLOTA, YVETTE, oaspeţi mascaţi, muzicanţi, servitori.

 

Sala de bal. Se dansează, se petrece, se bîrfeşte etc.

 

CARLOTA: (către Yvette) Ei, cum te simţi?

 

YVETTE: Foarte bine, verişoară. După ce-am văzut, ieri, moartea cu ochii, astăzi pot spune că mă simt minunat. Spune-mi, te rog, Romeo a sosit?

 

CARLOTA: O, îmi pare rău, Yvette, dar Romeo nu poate veni. S-a scuzat printr-un răvaş că trebuie să plece la Mantua.

 

YVETTE: Ce păcat! E un senior fermecător…

 

CARLOTA: Şi căsătorit, Yvette!

 

YVETTE: Dar nu-i nevoie să-mi reaminteşti, verişoară! Amănuntul ăsta îl ţin minte cel mai bine. Aş putea zice că nu mi-l pot scoate din minte.

 

CARLOTA: (amuzată) Eşti culmea! Hai, mai bine, să te prezint Julietei şi celorlalte doamne pe care încă nu le-ai cunoscut. (intră în mulţimea invitaţilor)

 

 

 

Scena 2

 

ROMEO, apoi JULIETA, apoi ROSALINA.

 

În sală intră Romeo, mascat şi în costum de arlechin.

 

ROMEO: (aparte) Unde o fi Yvette? Ah, fermecătoare femeie! Ea este pricina faptului că a trebuit să o mint pe Julieta că plec la Mantua. Dacă mă gîndesc bine, tot ea era să mă ucidă! M-am pierdut în ochii ei verzi ca marea năpădită de alge şi am uitat cu desăvîrşire de arab! Hm… Era să dau ortu’ popii… De fapt, tot ea m-a salvat, cu ţipătul ei… cu ţipătul ei… încîntător. Mai rău a fost că soţia lui Salvatore părea să fi ghicit ce se întîmplă. Dar oare Yvette ţine cît de cît la mine? Cred că nu-s încă atît de bătrîn încît să nu mai pot suci minţile unei domnişorici. De fapt, sînt tînăr încă. Patruzeci de ani înseamnă, totuşi, floarea vîrstei. (intră Julieta) Hait! Julieta! Oricît de bine m-ar ascunde costumul şi masca, sigur nu e cazul ca soaţa mea să-mi audă vocea, căci m-ar recunoaşte îndată. (pentru că Julieta se apropie, Romeo îi întoarce spatele, şi dă nas în nas cu Rosalina, mascată) Îmi faceţi onoarea de a dansa cu mine?

 

ROSALINA: Desigur, seniore. (se îndepărtează, dansînd, de Julieta. După cîteva secunde de tăcere) Dar ce tăcut sînteţi. Dacă nu sînt indiscretă, aveţi vreun motiv anume sau asta e firea domniei voastre?

 

ROMEO: Nu.

 

ROSALINA: Nu? Nu, ce?

 

ROMEO: (văzînd că s-au îndepărtat suficient de Julieta, vrea să se desprindă) Dacă nu doriţi să dansaţi, atunci sînt nevoit să mă retrag. Acceptaţi omagiile mele…

 

ROSALINA: (i-a recunoscut vocea) Romeo! Sînt eu, Rosalina!

 

ROMEO: Ah! Rosalina! (aparte) Sînt pierdut!

 

ROSALINA: Dragul meu! Ce bine-mi pare că te văd!

 

ROMEO: Rosalina, te rog din suflet să nu-mi pronunţi numele, s-ar putea să te audă cineva, or eu sînt, pentru toţi cei ce mă cunosc, la Mantua.

 

ROSALINA: (bănuitoare) Şi pentru cine eşti la Verona? Nu pentru mine?!

 

ROMEO: Oh, ba da, ba da. Însă am vrut să-ţi fac o surpriză.

 

ROSALINA: Ei bine, ai reuşit. Ah, cît sînt de fericită, iubitule! Nu ne-am mai văzut de săptămîni întregi! De ce nu mi-ai mai dat vreun semn? Eşti supărat pe mine?

 

ROMEO: Eu? Nici gînd, draga mea!

 

ROSALINA: (suspicioasă şi agresivă) Sau faci curte altei femei? Ia spune-mi!

 

ROMEO: (jucînd cartea indignării) Cine ţi-a băgat ideea asta-n cap? Tu, numai tu eşti sufletul meu, Rosalina…

 

ROSALINA: Dar ne vedem atît de rar, Romeo!

 

ROMEO: Ştii că nu se poate mai des, ţi-am mai spus. Trebuie să fim atenţi, altfel stricăm totul. Iar soţul tău cred că m-ar ucide dac-ar afla. Cît despre Julieta, mi-e şi teamă să mă gîndesc…

 

ROSALINA: Dar unde ţi-e nebunia iubirii, orbirea pasiunii, Romeo? (resemnată)  Se vede că, de fapt, nu mă iubeşti… Sînt doar o aventură, pentru tine.

 

ROMEO: Dar ce aventură! Prima mea iubire şi… cea din urmă! Ştii bine ce s-ar întîmpla dacă n-am păstra discreţia. Ne-am nenoroci pe veci…

 

ROSALINA: Ştiu, iubitule, însă mi-e greu să accept. Ai dreptate, dar tare-aş vrea să-mi schimb viaţa asta de minciună cu una la lumina zilei… (Julieta se apropie de ei)

 

ROMEO: (trăgînd-o pe Rosalina după el) Hai, te rog, să continuăm discuţia asta în grădină! (ies)

 

 

 

 

 

Scena 3

 

JULIETA, BERNARDO, mai tîrziu ROMEO.

 

Intră Bernardo, fără mască. O vede pe Julieta, se îndreaptă spre ea.

 

BERNARDO: Julieta, de ce mă ocoleşti?

 

JULIETA: Pentru că… Bernardo, ţi-am dat un răspuns şi tu nu vrei să-l iei în seamă!

 

BERNARDO: Trag nădejde să te răzgîndeşti, Julieta.

 

JULIETA: Te-am rugat ceva, iar tu nu-mi îndeplineşti rugămintea, deşi mi-ai mărturisit că orice îţi cer e lege pentru tine.

 

BERNARDO: Orice, afar’ de asta. Julieta, te iubesc!

                      Al trupului tău har e ne-ndurător cu cei ce îl privesc!

 

JULIETA: Lasă stihurile, Bernardo!

 

BERNARDO: O, dar stihurile dau culoare

                        Unei vieţi lipsite de razele de soare

                        Ale frumuseţii tale.

 

JULIETA: Coboară pe pămînt, domnul meu! Nu vorbim aceeaşi limbă: cum ai vrea să te accept, dacă nici măcar nu ne înţelegem?

 

BERNARDO: Deci, pot spera?

 

JULIETA: Nu asta am vrut să spun! (înfuriindu-se) Uf! Eşti pisălog şi, deşi ai părul alb, faci pe tinerelul cu abia mijite tuleie!

 

BERNARDO: Eşti aşa frumoasă cînd te-nfurii…

 

JULIETA: Să vezi cînd voi dau frîu liber gurii! (schimbînd tonul, ca pentru sine) Na, că am început să-i dau replici cu rimă!

 

BERNARDO: (întinzînd coarda) Superbă gură! Îi voi închina un sonet… (tocmai atunci reintră Romeo, mascat)

 

JULIETA: (nu l-a recunoscut, însă pentru a scăpa de Bernardo, improvizează) În sfîrşit! Uite-l pe Romeo! (strigă) Romeo!

 

BERNARDO: (surprins neplăcut) Unde? Cine, arlechinul? Julieta, nu-ţi rîde de mine!

 

JULIETA: Romeo! (către Bernardo) Îi voi recita soţului meu stihurile tale, să vedem cît de mult îi plac… Pe vremuri erau pasiunea lui şi avea chiar oarecare pricepere.

 

BERNARDO: Julieta! (îşi pune masca) Nu mă nenoroci, Julieta! (iese repede; între timp, Romeo, extrem de surprins, ezită, e gata să fugă, dar Julieta, din doi paşi, e lîngă el, rîzînd)

Scena 4

 

JULIETA, ROMEO, mai tîrziu YVETTE.

 

JULIETA: Domnule, vă rog să mă iertaţi pentru o astfel de abordare nepotrivită faţă de o persoană pe care poate nu o cunosc şi nu mă cunoaşte, însă numai astfel am reuşit să scap de o prezenţă nedorită, deşi, e-adevărat, cunoscută.

 

ROMEO: (tace, face gesturi vagi, execută o înclinare politicoasă a capului etc.)

 

JULIETA: Permiteţi să mă prezint: Julieta  Montague. Vă cer prea mult dacă vă rog să-mi spuneţi numele domniei voastre?

 

ROMEO: (acelaşi joc, încercînd totodată să se îndepărteze)

 

JULIETA: (intrigată) Seniore, vă place să păreţi misterios, după cum se vede.

 

ROMEO: (acelaşi joc)

 

JULIETA: Se spune că tăcerea înseamnă-nţelepciune. Dar ce te faci atunci cu muţii din născare? Sînt, de prunci, nişte Solomoni? Dar cei cu limba tăiată? Devin deodată atoatecunoscători? Toţi zic aşa: în tăcere se află miezul înţelepciunii. Însă cîtă înţelepciune încape într-o gură ferecată? Nu spuneţi nimic? Ori vă opreşte vreun legămînt? (intră Yvette, care se apropie de cei doi; Julieta, aparte) Bernardo stihuia fără oprire, ăsta tace ca peştele!

 

YVETTE: Uf, căldură mare! Deranjez?

 

JULIETA: Deloc, dragă Yvette. Dimpotrivă, pici tocmai bine. Domnul de faţă refuză să-mi adreseze vreun cuvînt. E mut, are ceva de ascuns ori vrea să-mi cîştige inima făcînd pe misteriosul. Tu ce crezi?

 

YVETTE: Eu? Nu ştiu ce să aleg, doamnă. Dar cred că dacă nu are ceva de ascuns, poate să-şi arate chipul, nu? (Romeo încremeneşte)

 

JULIETA: Dacă nu şi-l arată, înseamnă că are un motiv. Care? Are faţa hîdă şi se teme de o respingere? E cineva care vrea să se ferească de a fi recunoscut? (în timp ce dialoghează, Julieta şi Yvette încep să se rotească încet în jurul lui, ca şi cum Romeo ar fi un obiect de muzeu despre care disertează) Ce zici, Yvette?

 

YVETTE: (intrînd în joc) Ori vrea să cucerească femeia la care ţine, prin cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: tăcerea.

 

JULIETA: Un cuceritor original? Poate… Dar nu el a venit la mine, ci eu l-am chemat, cu totul întîmplător, din mulţimea invitaţilor. Hazardul a făcut ca tocmai el să apară la momentul potrivit spre a mă scăpa de o curte insistentă. Deci…?

 

YVETTE: (înveselită) Asta înseamnă că oricare bărbat ar fi fost ales ca salvator fără voie, ar fi avut buzele pecetluite? Greu de crezut.

 

JULIETA: (păstrîndu-şi mina serioasă) Asta înseamnă că oricare bărbat strigat de mine ar fi fost mut, misterios sau unul care are ceva de ascuns?

 

YVETTE: Iar dacă nu e aşa, atunci cum de l-ai chemat, dintre toţi bărbaţii care vorbesc, care n-au pic de mister şi nici secrete, tocmai pe acesta, atît de diferit de toţi ceilalţi?

 

JULIETA: Pentru că de aceea se numeşte hazard, hazardul.

 

YVETTE: Dar chiar aşa? Singurul, probabil, bărbat mut, misterios dintr-o mulţime de bărbaţi vorbăreţi, banali, tocmai acela e ales de întîmplare?

 

JULIETA: O lovitură norocoasă de zaruri! Ah, tare-aş vrea să ştiu cine se ascunde sub această mască! (se apropie de Romeo cu un pas; Romeo face brusc o reverenţă în faţa celor două femei, se răsuceşte şi dispare printre oaspeţi) Oh!

 

YVETTE: Oh!

 

JULIETA: Bizară apariţie, bizară dispariţie! Sau poate nu… Ce să înţeleg din întîmplarea asta?

 

YVETTE: Ce vrei. Sau nimic. Nici eu nu sînt dumirită. Uh, s-a încins aerul aici, de la atîta dănţuit şi atîta foială!

 

JULIETA: Hai, mai bine, să petrecem! Uite o batistă pentru broboanele tale de sudoare. (îi dă o batistă; de ele se apropie Bernardo) O, iar?! (către Yvette) Poate o să ţi se pară ciudat, dar trebuie să te las singură. Mă-ntorc cît pot de repede, Yvette! (dispare în mulţime; Bernardo îi observă fuga şi o urmăreşte printre oaspeţi; reapare Romeo)

 

 

 

Scena 5

 

YVETTE, ROMEO.

 

ROMEO: (ascuns după o coloană, o strigă şoptit pe Yvette) Yvette!

 

YVETTE: A! Arlechinul cu limba tăiată a căpătat grai!

 

ROMEO: Sînt eu, Romeo…

 

YVETTE: Romeo!

 

ROMEO: Mai încet, Yvette! Sînt incognito aici.

 

YVETTE: Aha! De aceea ţi-ai înghiţit limba şi ţi-ai păstrat masca… Dar stai puţin: de ce aceste precauţii?

 

ROMEO: Credeam că ieri ai înţeles. Şi credeam totodată că îmi împărtăşeşti sentimentele…

 

YVETTE: O, seniore! (după un interval de tăcere) Sînt măgulită… şi tristă în acelaşi timp. Un bărbat îmi aduce omagiul simţămintelor sale. Nu orice bărbat, ci tocmai Romeo Montague! E şi bucurie, dar şi ciudată tristeţe în mine.

 

ROMEO: Nu te înţeleg, Yvette! Spui că ţi-e sete şi imediat adaugi că nu-ţi trebuie apă. Vorba cea dintîi e adevărată, ori cea de-a doua? Căci amîndouă nu pot fi.

 

YVETTE: Ba da, ba da! Doar că una e mesajul inimii, cealaltă – al minţii. Sufletul vrea una, iar spiritul alta. Inima îl cheamă pe Romeo, însă mintea îl rîvneşte… pe Romeo.

 

ROMEO: Iubirea mea – poţi să-ţi spun astfel, nu-i aşa? –, iubirea mea, să fie fierbinţeala dragostei aceea care îţi face spusele de neînţeles? Sau fericirea de a-mi accepta iubirea îmi joacă feste strecurîndu-mi în ureche vorbe ce se bat cap în cap?

 

YVETTE: Nu, Romeo, nu! Auzul nu ţi-e înşelat. Eu sînt vinovată, dacă “vinovat” e cuvîntul potrivit.

 

ROMEO: Atunci cum vine asta: inima îl vrea pe Romeo, dar mintea… tot pe Romeo?! Eu văd un singur lucru acolo unde tu vezi două!

 

YVETTE: Sînt două-ntr-unul singur, ca doi mieji de nucă în aceeaşi coajă. (aparte) Ah, sînt doi Romeo într-unul. Sau greşesc? Sînt doi deodată ori unul a fost şi celălalt abia se naşte?

 

ROMEO: Ce spui? Yvette, graiul tău e mai încîlcit decît al vrăjitoarelor şi-al avocaţilor. Eu îţi ofer iubirea mea pe tavă, iar tu îmi dai în schimb cuvinte împletite. Sînt năucit, pe cinstea mea!

 

YVETTE: Spune-mi, Romeo, adevărată ţi-e iubirea sau doar o toană?

 

ROMEO: Pui la îndoială ceea ce tu însăţi ai văzut la lumina zilei ieri cînd privirile noastre se pierdeau una în cealaltă? Pentru tine nu are nici o însemnătate magica noastră întîlnire?

 

YVETTE: Tocmai asta e, că dacă ea a fost aşa, atunci…

 

ROMEO: Atunci?

 

YVETTE: …Atunci mă-ntreb ce-nsemnătate avut-au vechile noastre simţăminte…

 

ROMEO: Mă ameţeşti, petala mea de roză! (exaltat) Eu atîta ştiu: trecutu-i mort, e praf şi pulbere în vînt, pe cînd clipa de-acum e pururea eternă!

 

YVETTE: Deci şi clipele trecute au fost, adică sînt eterne.

 

ROMEO: Hm?… Nu, nu sînt. Prezentul doar e veşnic, restul e ce-a fost şi ce va fi, şi-atît.

 

YVETTE: Acum nu ştiu cine-mpleteşte vorbe, eu sau tu? Şi oare ştii ce spui ori spui doar ca să zici?

 

ROMEO: Yvette, ce clar părea totul ieri, în piaţă, şi ce-ncîlcit se-arată astă-seară! (Julieta şi contele Mantegna se apropie) Ah, trebuie să dispar!

 

YVETTE: (ca dezmeticită) De vrei să-mi demonstrezi iubirea, te-aştept s-o faci în seara asta. Voi fi pe balconul năpădit de verdeaţă dinspre miazănoapte… (ies amîndoi, în direcţii diferite)

Scena 6

 

CLEMENTINE, PERUZZI.

 

Grădina aceleiaşi case. Sub balconul lui Yvette se află Peruzzi şi Clementine, amîndoi “bine dispuşi”.

 

PERUZZI: Mamma mia! Clementine, eşti divină! Hîc!

 

CLEMENTINE: Tu sei gentile.

 

PERUZZI: Hîc! Uite, în schimbul lui “tu sei gentile” îţi dau… îţi dau… (e încurcat, apoi îi vine o idee: îi întinde un pahar de şampanie, în vreme ce în mîna cealaltă ţine sticla) asta!

 

CLEMENTINE: Ooh, mulţumesc! Cum ai făcut rost de aşa ceva? (dă să ia paharul)

 

PERUZZI: Eh, o meserie bine însuşită nu se uită niciodată. Hîc! (retrage mîna cu paharul, ţuguindu-şi buzele) Dar dacă îmi dai ceva în schimb: un hîc! Nu, nu asta am vrut să spun. Un… hîc! La naiba! Unnnn… baccio!

 

CLEMENTINE: Ooh, merde! Şantajistule! Ai spus că-mi dai şampania în schimbul lui “tu sei gentile”! Mi-l iau înapoi!

 

PERUZZI: Ha, ha, nu mai poţi! Ai deschis gura, a zburat păsărica! Da’ să ştii că e un tîrg cinstit, ba chiar în cîştig pentru tine.

 

CLEMENTINE: Nu mă mai interesează. Je m’en vais!

 

PERUZZI: Jemanve! Pfiuuu… Ce franţuzeşte sună! Vino să te sărut, că eşti dulce!

 

CLEMENTINE: Ah, non! Am plecat! Adică cum… (dă să se ridice)

 

PERUZZI: Clementine! Te rog! Uite, ia paharul! Am greşit, recunosc, hîc! Hai, ia-l şi soarbe licoarea asta minunată…

 

CLEMENTINE: (se înduplecă, ia paharul) Ei, aşa mai merge! (bea) Într-adevăr, e o băutură parşivă. Îţi înmoaie picioarele şi-ţi face capul de plumb.

 

PERUZZI: (înveselit) Asta înseamnă că picioarele se ridică, iar capul te trage în jos! Un Hopa-Mitică, nu altceva! (aparte) Tare-aş vrea să văd spectacolul ăsta!

 

CLEMENTINE: Şi de ce spuneai că aş ieşi în cîştig? Sînt curioasă să aflu.

 

PERUZZI: Păi, ia gîndeşte-te: vorbele şi sărutul zboară ca fluturii, dispar cît ai clipi, pe cînd licoarea o simţi pe limbă, în cerul gurii, în gîtlej, în măruntaie, ca să nu mai zic de ţeastă. Deci: două lucruri care se evaporă contra unuia pe care-l sorbi şi te face fericit!

 

 

CLEMENTINE: Dar un sărut nu te face fericit? Chiar mai mult şi mai repede decît… Aşa că nu m-ai convins. Dar uite: dacă mai torni o dată, îţi dau un pupic. Ce zici?

 

PERUZZI: Îndată, puicuţa mea! (îi toarnă) Ei, aştept…

 

CLEMENTINE: Închide ochii! Aşa… (îl sărută, scurt, pe nas)

 

PERUZZI: Hei, a fost prea repede! Nici n-am simţit!

 

CLEMENTINE: Noaptea e lungă, avem tot timpul să mai încercăm pînă ne iese.

 

PERUZZI: (întristîndu-se) Ba deloc. Stăpînul meu va pleca în curînd acasă şi-atunci va trebui să-l urmez…

 

CLEMENTINE: Ei, te descurci tu. Îl conduci şi-apoi te-ntorci.

 

PERUZZI: Uf! Nu ştiu dacă pot. Ieri am făcut-o lată, iar acum e cu ochii pe mine. Iar dacă nu ochii lui, atunci ochii altora, ai celor care abia aşteaptă să mă dea-n gît, afurisiţii!

 

CLEMENTINE: Hai, nu te necăji! Uite, încă un sărut, să ai la ce te gîndi în noaptea asta. (îl sărută)

 

PERUZZI: (după o pauză) Şi cînd mă gîndesc că eram liber ca pasărea cerului! Dar m-a ademenit cu un pumn de “mălai” şi m-a prins în colivie… De nenumărate ori mi-am spus că o să plec, dar traiul cît de cît tihnit m-a înmuiat de fiecare dată. Plus că de la o vîrstă încolo începi să te gîndeşti la bătrîneţi…

 

CLEMENTINE: Da’ cum îţi duceai zilele înainte?

 

PERUZZI: Eram hoţ. (însufleţit) Destul de bun, zic eu. De vreme ce n-au reuşit să pună mîna pe mine decît o dată, şi atunci din pur ghinion!

 

CLEMENTINE: Hoţ?! Şi cum ai ajuns servul lui Romeo?

 

PERUZZI: E o poveste întreagă… I-am fost, cîndva, de ajutor. Iar el, în schimb, mi-a promis că îmi pune o vorbă bună la prinţul Escalus, ca să-mi fie iertate păcatele de hoţ – pentru care, dreptu-i, mă căutau soldaţii lui ca pe Sfîntul Graal – şi slujba asta de-o am acu’ – dreptu-i, nu foarte grea, fără grija mîncării, însă lipsită tocmai de ce aveam mai preţios cînd abia-mi mijeau tuleiele: libertatea.

 

CLEMENTINE: (compătimitoare) Oh, Peruzzi, nu te lăsa doborît de mîhnire! Prea vezi totul în negru. Priveşte partea plină a paharului (dă să toarne în paharul lui, dar nu mai curg decît cîteva picături) Mă rog… Nu băga în seamă orice moft!

 

PERUZZI: E drept că soarta mi-a răspuns cu ironia cuvenită unuia ce-a vrut să facă-ntîi un rău şi-abia apoi, de nevoie, a făcut un bine…

 

CLEMENTINE: Nu înţeleg.

 

PERUZZI: Eh, e prea mult de povestit ca să pricepi toată tărăşenia…  (se adresează sălii) Vreau să spun, doar, că-ntîiul meu gînd a fost acela de a-l anunţa pe Paris de cele plănuite de franciscan şi de Julieta, cu gîndul că Paris, rudă cu prinţul, m-ar fi răsplătit cu iertarea păcatelor de hoţ. Însă tocmai pentru că soldaţii m-au recunoscut am fost nevoit să fug, că de mă prindeau, nu ştiu dacă ajungeam la logodnicul Julietei înainte de-a fi spînzurat bine mersi! Cine stătea să mă creadă pe mine, un hoţ, că am ceva important de spus lui Paris? Aşa că mi-am schimbat planul şi l-am întîmpinat pe Romeo. Şi uite că soarta mi-a plătit în felul ei o faptă făcută nu din convingere, ci de nevoie…

 

CLEMENTINE: Dumnezeule! N-am priceput mai nimic! Parcă ai vorbi singur, sau cu ierburile din grădină!

 

PERUZZI: Asta şi făceam: vorbeam singur. Eh, hai să trecem la lucruri mai vesele! Ştii ceva?

 

CLEMENTINE: (aranjîndu-şi hainele) Ce?

 

PERUZZI: Am ajuns la concluzia că niciodată nu poţi avea totul. Ştii, e ca la jocul de cărţi pe care-l joacă marinarii în portul Veneţiei: ce pierzi la o mînă, cîştigi la cealaltă, şi invers.

 

CLEMENTINE: Ai stat la Veneţia? Cînd?

 

PERUZZI: Am stat acolo vreo jumătate de an, atît cît a fost bătrînul Montague bolnav. Şi-a dorit să moară la Veneţia…

 

CLEMENTINE: Hait, că iar o luăm pe cărări sumbre! Trebuie să schimbăm subiectul. Povesteşte-mi ceva haios din viaţa ta, că presupun că ai trecut prin multe pînă să ajungi servitorul lui Romeo.

 

PERUZZI: (dă să îi dezgolească umărul, dar fără brutalitate) Mai bine, hîc, mă laşi să muşc din umărul tău. Îl simt sub palmă rotund ca un fruct.

 

CLEMENTINE: (îi dă peste mînă) Peruzzi! Pînă acum ai fost cuminte! De ce vrei să strici totul?

 

PERUZZI: Dar cer atît de mult? Clementine, îţi adulmec parfumul şi simt că mă topesc… Crezi că sînt de fier? Uite, mă duc la bucătărie să mai şterpelesc o sticlă de ambrozie şi nectar! Ce zici?

 

CLEMENTINE: Bună idee. (se aud paşi) Cine o fi?

 

PERUZZI: Nu ştiu, dar cred că e cazul să o ştergem.

 

CLEMENTINE: Du-te după sticla aia, că eu te aştept la intrarea în grădină, sub stejarul ăla mare. Hai, pînă nu dau de noi stăpînii noştri! (ies)

 

 

 

Scena 7

 

ROMEO, YVETTE.

 

Intră Romeo. Mai tîrziu se iveşte, la balcon, Yvette.

 

ROMEO: Pfiuuu… Ce beznă! Uite şi fereastra cu pricina. Pe sfîntul Francisc! Da’ ştiu că era s-o încurc! Numai cînd îmi amintesc mă ia din nou cu năduşeli. Întîi Rosalina, de care abia am scăpat cu promisiunea că mîine o voi căuta. Apoi, Julieta! Ce spaimă am tras! (Yvette apare deasupra lui, se apleacă peste balustrada balconului) Yvette!

YVETTE: (se şterge cu batista Julietei) Romeo! Unde eşti?

 

ROMEO: Chiar aici, în bezna nopţii şi-a frunzarului.

 

YVETTE: Ai întîrziat. Am crezut că nu mai vii.

 

ROMEO: M-am dezbrăcat de costumul de arlechin şi mi-am luat veşmintele obişnuite. L-am căutat pe cel ce trebuia să-mi fie de-ajutor, însă nu l-am găsit. (aparte, ameninţător) Da’ nu ne mai întîlnim noi, Peruzzi? (din nou către Yvette) Acum, însă, sînt al tău. (începe să urce)

 

YVETTE: Ce faci? E primejdios să-ţi încredinţezi viaţa acestor tulpini! Şi-apoi, îţi interzic!

 

 

ROMEO: Îmi interzici?! De ce, Yvette? Îndrăzneala mea nu e decît semnul nerăbdării, iar nerăbdarea se naşte din văpaia unei inimi înrobite…

 

YVETTE: Cîtor femei le-ai mai spus aceste vorbe de cuceritor? Ia spune-mi!

 

ROMEO: Doar uneia, şi-aceea-i moartă!

 

YVETTE: Moartă?! Dacă-i aceea care acum un ceas te-nconjura cu întrebări menite să-ţi spargă carapacea muţeniei – sau a spaimei s-o numesc? –, dacă aceea este şi nu alta, atunci eşti un mincinos!

 

ROMEO: Ba nu! Căci ea murit-a pentru inima mea, nu pentru restul lumii! De-aceea mi-e soaţă doar, iar nu ispită, şi de aceea eu nu-s mincinos!

 

YVETTE: Îţi dai seama ce spui, Romeo? Romeo! Ce faci? Nu ţi-am dat încuviinţarea de a urca pînă la mine.

 

ROMEO: Atunci de ce m-ai chemat, Yvette?

 

YVETTE: Înainte de-a ajunge aici, trebuie să mă cucereşti. Nu-ţi acord nici mîngîieri şi nici măcar o privire pînă nu mă convingi că mă iubeşti!

 

ROMEO: (aparte) Ce naiba se întîmplă cu femeile din ziua de azi? (către Yvette) Glumeşti, desigur.

 

YVETTE: Nicidecum. Vreau să văd cîtă pasiune te îndeamnă să urci pînă aici. Vreau să ştiu de mă iubeşti cu-adevărat sau dacă nu cumva sînt doar o toană de-a ta, o mărgică dintr-un şir!

 

ROMEO: Yvette, te rog! Nu ştiu cît mai rezistă tulpinile astea…

 

YVETTE: Bine… Noapte bună! (dispare în cameră)

 

ROMEO: Nu! Yvette! Stai puţin! Aşteaptă! (Yvette revine)

 

YVETTE: Da?…

ROMEO: Fie… (aparte) Cum naiba am ajuns în situaţia asta?

 

YVETTE: Aştept, Romeo. Dar nu întreaga noapte.

ROMEO: Stai, nu pleca! Lumina ochilor mei, nu te îndepărta!

 

YVETTE: (rece) Hm… Banal…

 

ROMEO: “Doi* aştri fără seamăn, din senin,

                  Plecînd cu treburi, roagă ochii ei… să…

                  Să scapere pînă se-ntorc” (aparte) Pe Sfîntul Francisc! Şi mai departe, cum sunau cuvintele iubirii? Ah, le-am uitat… (din nou spre Yvette)

                   “Ce-ar fi… ce-ar fi

                    Să-i scînteieze ochii, sus, pe boltă,

                    Şi stelele pe chipu-i?…”

 

YVETTE: Mda… E altceva, într-adevăr… 

 

ROMEO: “…Strălucirea-i

                   le-ar face de ruşine, cum lumina

                   Semeaţă-a zilei ruşinează lampa…”

 

YVETTE: (devine treptat visătoare) Nu-i rău deloc…

 

ROMEO: Ăăă… ăăă… “De-ar fi să fie ochii ei în cer

                 Atît de tare-ar lumina…” (aparte) La naiba, îmi trebuie un sinonim… (din nou spre Yvette)     “…ar lumina…” asta, cum îi zice… văzduhul… Da, “văzduhul”,

                   “Că păsările nopţii ar porni

                     Să cînte toate ca în plină zi.”

 

YVETTE: O, da, acum îţi simt iubirea! (îşi lasă fruntea pe mînă)

 

ROMEO: “O, stăpînă!

    De-aş fi mănuşă, eu, pe alba mînă,

    Ca să-ţi ating obrazul!”

 

YVETTE: Romeo! Cu-adevărat îţi meriţi faima!

 

ROMEO: (aparte) Pfuii… Sînt terminat! Curg apele pe mine… (spre Yvette) Draga mea, acuma pot să urc? Nu ştiu cît mai rezistă tulpinile astea…

 

YVETTE: Hai, vino! (Romeo îşi continuă ascensiunea, ajunge cu chiu cu vai pe balcon) Fruntea ţi-e plină de sudoare. Uite aici o batistă: prima răsplată a iubitului.

 

ROMEO: (se şterge; apoi, aparte) … Şi cea din urmă… La vîrsta mea, escapadele sînt cu adevărat o aventură! (către Yvette) În sfîrşit, faţă în faţă singuri! (suflă greu)

 

YVETTE: O, cavalerul meu obosit! Stai oleacă şi trageţi sufletul. Avem tot restul nopţii la dispoziţie. (îl îmbrăţişează)

 

 

 

Scena 8

 

Cei dinainte, JULIETA, BERNARDO.

 

Intră Bernardo şi Julieta.

 

JULIETA: Bernardo! Nu asculţi ce spun!

 

BERNARDO: Ba da! Îţi sorb fiece cuvînt, pe sufletul meu!

 

JULIETA: Daa? Bine, atunci ascultă şi bagă la cap: Bernardo, lasă-mă în pace!

 

BERNARDO: Julieta, soarele meu…

 

JULIETA: Soarele a apus demult. Eşti şi orb, nu doar surd!

 

BERNARDO: Luna mea de mai! Mireasma mea de liliac!

 

ROMEO: (surprins) Ceee? Nu se poate! (se apleacă deasupra balustradei)

 

JULIETA: Bernardo, mă oboseşti! Vorbele tale-s tocite şi ridicole.

 

BERNARDO: Le voi căli în văpaia inimilor noastre şi le voi da o nouă tărie!

 

JULIETA: Ah, dac-aş fi bărbat, ţi-aş arăta eu ţie “tărie”!

 

BERNARDO: Dar, Julieta, ai nevoie de mine!

 

ROMEO: Îl ucid! Îl fac bucăţi-bucăţele! (se agită, în vreme ce Yvette încearcă să-l tragă în cameră)

 

YVETTE: Stai, Romeo, te dai de gol! (Julieta şi Bernardo aud zgomotele celor doi)

 

JULIETA: Asta mai lipsea! Să ne audă cineva!

 

BERNARDO: Cred că e cazul să dispărem de-aici! (ies)

 

ROMEO: Lasă-mă, Yvette! Îl fărîm, îl ciopîrţesc, îi iau gîtul! (pune batista dată de Yvette în propria haină şi se avîntă să coboare)

 

YVETTE: Romeo! Ce faci?! Asta era noaptea noastră, Romeo!

 

ROMEO: (nu aude) Îl hăcuiesc! Îi străpung inima, stomacul şi… şi… îi tai boaşele!

 

YVETTE: (furioasă) Romeo!

 

ROMEO: Îl tai! Îl fac ferfeniţă! Îl… (cade şi îşi pierde cunoştinţa)

 

YVETTE: Hei, Romeo! Spune ceva, pentru numele lui Dumnezeu! (îl aude venind pe Peruzzi, care e beat şi bombăne pentru sine) O, vine cineva! Trebuie să intru! (intră în cameră)

 

Scena 9

 

ROMEO, PERUZZI.

 

Intră Peruzzi, clătinîndu-se.

 

PERUZZI: Ce tărăboi în grădina asta! Nu poţi să faci nimic! (sughite) Clementine s-a speriat şi a fugit, iar eu am rămas cu buza umflată… De-aici parcă se auzeau vocile… (se împiedică de trupul lui Romeo) Cine-o fi? Vreunul făcut pulbere, ha, ha! (o ia pe dibuite; se apleacă asupra lui Romeo, pe care nu-l recunoaşte – acesta e cu faţa la pămînt –, şi-l buzunăreşte, “din obişnuinţă”; scoate, tacticos, punga cu bani şi alte mărunţişuri din veşmintele lui Romeo, printre care şi batista lui Yvette, de fapt a Julietei, cercetîndu-le concentrat, pe rînd,  încercînd să se trezească; pentru că nu vede mare lucru, se trage spre lumina slabă de la balconul lui Yvette şi, tocmai cînd recunoaşte punga stăpînului său, Romeo se ridică brusc la nivelul feţei lui, speriat şi speriindu-l; amîndoi urlă)

 

ROMEO: Aa! Peruzzi! Au! (duce mîna la creştet)

 

PERUZZI: (trezit brusc şi încercînd să ascundă punga) Ai! Stăpîne! Ce s-a întîmplat? V-a atacat cineva? Sînteţi întreg?

 

ROMEO: O, mi-am amintit! Julieta!

 

PERUZZI: (ca pentru sine) Bineînţeles, Julieta!

 

ROMEO: Au! (duce mîna la şale) Şalele mele! Ajută-mă, Peruzzi! (Peruzzi îl ajută să se ridice; Romeo duce mîna la piciorul drept) Mă doare cumplit piciorul ăsta! Sper că nu mi l-am rupt!

 

PERUZZI: Încet, stăpîne! (în timp ce îl ajută încearcă să-i strecoare înapoi punga şi batista; totuşi, încă nu e treaz de-a binelea şi manevrele nu-i reuşesc)

 

ROMEO: Hai acasă, Peruzzi! Nu ştiu cum voi putea urca pe scara aceea de funie aşa beteag…

 

PERUZZI: Ne descurcăm noi. (reuşeşte să-i strecoare punga, însă batista şi-o pune tot lui în buzunar, nu stăpînului) Numa’ să nu mai vorbiţi, că ne dăm de gol, messer Romeo… (ies)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ACTUL III

 

                                   Scena 1

 

JULIETA, ROMEO, PERUZZI.

 

Aceeaşi încăpere din primul act. Intră Julieta, apoi Romeo, sprijinit de Peruzzi.

 

JULIETA: Ce-i gălăgia asta?

 

ROMEO: Au! Au! Eu sînt, draga mea.

 

JULIETA: Vai! Ce s-a întîmplat? Uite în ce hal arăţi!

 

ROMEO: Mulţumesc, femeie! Dar nu sînt eu de vină, ci calul care s-a speriat, nu ştiu de ce, şi m-a trîntit la pămînt chiar înainte de a intra în oraş.

 

JULIETA: Aşază-l pe pat, aşa, aşa… (Peruzzi se conformează; din buzunar îi atîrnă, la vedere, batista buclucaşă) Dar parcă spuneai că te-ntorci numai mîine.

 

ROMEO: Eh, m-am răzgîndit. Mi-a fost dor de tine, Julieta. Au! Nu apăsa acolo, că mă doare!

 

JULIETA: (îi pune mîna pe frunte) Văd că ai şi fierbinţeală. Iute, nişte apă… (iese şi reapare imediat cu un lighean cu apă) O batistă…, unde găsesc repede o batistă… (Julieta caută într-un cufăr; între timp, în zăpăceala creată, Peruzzi, care încă se mai clatină – dar de data asta din cauza efortului de a-l căra pe Romeo, nu din cauza băuturii –, scoate batista şi se şterge pe frunte; în clipa următoare îşi dă seama de greşeală, aşa că o înmoaie repede în apă şi o pune pe fruntea lui Romeo)

 

ROMEO: (se vaită, dîrdîie, asudă) N-am păţit niciodată aşa ceva…

 

JULIETA: (a găsit ce căuta, se apropie de pat) Odată trebuia să ţi se întîmple. Numai pe drumuri, de colo-colo, prin tot ţinutul, de parcă ai avea furnici la tălpi… e de mirare că nu ai păţit-o mai devreme! (vede batista pe fruntea lui Romeo; i se adresează lui Peruzzi) Văd că te-ai descurcat. Bine, Peruzzi, poţi pleca. (Peruzzi iese, fericit că a scăpat cu bine; Julieta ia batista de pe fruntea soţului, o înmoaie din nou în apă, dă să o pună înapoi) Ia stai… De unde a apărut batista asta! Peruzzi! (Peruzzi reintră, speriat)

 

PERUZZI: Da, doamnă?

 

JULIETA: De unde ai scos asta?

 

PERUZZI: Ce anume? Aaa… batista?

 

JULIETA: Să nu mă minţi, că nu te văd bine…

 

PERUZZI: Păi, nu ştiu. Am găsit-o.

 

JULIETA: Unde ai găsit-o? (Peruzzi se bîlbîie; Julieta se răsuceşte spre Romeo) Romeo, spune iubitule, de unde-a răsărit batista asta?? (în primul moment Romeo nu pricepe; apoi îşi aduce aminte şi începe să se bîlbîie; Peruzzi o zbugheşte)

ROMEO: Ce ştiu eu, Julieta, de unde apar batistele? Da’ mai dă-o-ncolo de cîrpă! Ce treabă am eu cu o bucăţică de pînză?  Hai, Julieta, chiar aşa?… Eu bolesc aici, probabil am piciorul frînt, iar tu…

 

JULIETA: (neînduplecată) Ascultă, Romeo! Nu-i vorba de “o bucăţică de pînză”, ci de viaţa noastră!

 

ROMEO: Ei, da, eşti de-a dreptul dramatică! Nu crezi că exagerezi?

 

JULIETA: (ritos) Batista asta, dragul meu soţ, este a mea!

 

ROMEO: Perfect! Ce atîta caz pentru o batistă care-ţi aparţine şi pe care o ai în mînă? Este a ta. S-o foloseşti sănătoasă!

 

JULIETA: Romeo, îţi scot ochii!

 

ROMEO: (speriat) Pentru o cîrpă?!

 

JULIETA: (se repede la el) Cîrpă?!

 

ROMEO: Fie, cedez: batistă!

 

JULIETA: Ah, nemernicule! Batista asta, care-i a mea… 

 

ROMEO: Da, draga mea, linişteşte-te, am priceput chestia cu proprietatea…

 

JULIETA: (arătîndu-şi unghiile, ameninţătoare) Nu mă întrerupe! (Julieta, răvăşită, îl prinde de cămaşă)

 

ROMEO: Au! Nu mă mai zgîlţîi! Sînt rănit, iar tu, în loc să mă îngrijeşti, vrei mai degrabă să-mi grăbeşti sfîrşitul! 

 

JULIETA: Acum cine dramatizează? (Romeo dă să răspundă, însă Julieta îl acoperă) Batista asta

i-am împrumutat-o acum cîteva ceasuri “bunei” verişoare a Carlotei! Şi, din cîte îmi amintesc, rămăsese la ea! Deci te întreb: ce caută acum la tine?

 

ROMEO: Nu era la mine, îţi jur! Nu ştiu de unde a apărut!

 

JULIETA: Eu cred că ştiu! N-ai fost la Mantua, Romeo! Recunoaşte!

 

ROMEO: Nu pot recunoaşte ceva ce n-am făcut.

 

JULIETA: (izbucneşte în plîns) Romeo, ce mi-ai făcut, Romeo!

 

ROMEO: Doamna mea, nu te lua după aparenţe! Un obiect de nimic, o năframă… sau cum i-o fi zicînd… E o nebunie… (Julieta iese plîngînd)

 

 

Scena 2

 

ROMEO, DUHUL LUI PARIS.

 

Apare, din beznă, duhul lui Paris.

 

DUHUL: (satisfăcut) Era şi cazul să afle! Ulciorul nu poate merge de prea multe ori la apă…

 

ROMEO: Tu! Iarăşi tu! Tu cu înţelepciunea ta ieftină! Au, piciorul!

 

DUHUL: (mimînd compătimirea) Te doare?

 

ROMEO: Pe Sfîntul Duh! Profiţi de faptul că nu te mai pot ucide încă o dată…

 

DUHUL: (rîzînd) În schimb, eu pot s-o fac, ştii doar…

 

ROMEO: Atunci de ce nu treci la fapte, ha? Să-ţi zic eu de ce?

 

DUHUL: Nu e nevoie, doar de la mine ştii, nu de la altul.

 

ROMEO: Vii să mă anunţi de fiecare dată cînd vreun ucigaş angajat de propria-ţi familie ca să te răzbune trebuie să apară. Dacă m-ar ucide, ai ajunge în ceruri, fără cale de întoarcere. Îţi place aici pe pămînt, nu?

 

DUHUL: Nu chiar atît pe cît crezi tu! Casa ta, oricît de mare, tot o colivie rămîne pentru duhul ei.

 

ROMEO: (trecînd peste remarca lui Paris şi schimbînd tonul) Ia stai puţin! Nu cumva mai ai un motiv? Nu cumva ţi-e teamă că nu vei urca, ci vei coborî? Ha, ha, asta trebuie să fie! Ce păcate ai pe suflet, Paris?

 

DUHUL: Ei, acum chiar că mă scoţi din răbdări! Următorul ucigaş îşi va atinge ţinta, să ştii!

 

ROMEO: Poate că va fi spre bine! Am obosit să tot omor la nenorociţii ăia plătiţi de verii tăi! Cîte doi, uneori chiar trei pe an! Da’ ce sînt eu? Şi aşa oamenii se uită lung la mine, unii cred că am făcut pact cu Ucigă-l Toaca, de reuşesc să scap de fiecare dată…

 

DUHUL: Vorbe goale! Vrei să te cred cînd spui că ţi-e indiferent de vei trăi ori vei trece pe lumea cealaltă?!

 

ROMEO: Treaba ta de crezi ori nu! Sînt obosit, asta e! Am obosit…

 

DUHUL: Hai, nu te înmuia aşa, ca o cîrpă.

 

ROMEO: Cîrpă? Cîrpă? În noaptea asta nu mai vreau s-aud de cîrpe!

 

DUHUL: Oho, alţii plătesc cu viaţa o bucată de pînză! Aşa că nu te mai văita, că mă dezamăgeşti…

 

ROMEO: (ca dezmeticit) Ia, ia stai aşa! Tu cum ai apărut la ora asta? E deja miezul nopţii?

 

DUHUL: Am impresia că noaptea asta te-a tulburat rău de tot. Orele 12 ale nopţii au trecut de mult. Curînd se ivesc zorii.

 

ROMEO : Ce bucurie! Voi scăpa de tine.

 

DUHUL: (detaşat) Văd că întinzi din nou coarda… Ţie chiar ţi s-a urît cu viaţa?

 

ROMEO: Dar ţie ţi s-a urît cu bîntuitul pe pămînt? Uiţi că, de fapt, prezenţa ta aici depinde de mine? (ca pentru sine) Chiar aşa! (pocneşte din degete) Au! La urma urmei, te mai pot ucide o dată! Într-un fel sau altul…

 

DUHUL: (lăsînd de la el) Norocul tău că sînt un duh înţelegător… Ştii ce-ar trebui să fac? Ştii?

 

ROMEO: Nu am dispoziţie pentru şarade. Şi oricum, îţi cunosc plăcerea – în fond, unica rămasă – de a-ţi da singur răspunsurile.

 

DUHUL: (făcîndu-se că n-a auzit replica maliţioasă) Să te pisez noapte de noapte, pînă la sfîrşitul zilelor tale.

 

ROMEO: Da’ n-ai s-o faci. Şi ştii de ce? Pentru că tu însuţi te-ai plictisi de moarte! Ha, ha, chiar aşa: de moarte!

 

DUHUL: Tu şi glumele tale nesărate…(se aud paşii Julietei; duhul dispare)

 

 

 

Scena 3

 

ROMEO, JULIETA.

 

JULIETA: (chipul resemnat cu care intrase pe uşă i se preschimbă în uimire furioasă) Romeo, tot ce-a fost între noi s-a destrămat, iar tu rîzi!

 

ROMEO: (nu ştie pe unde să scoată cămaşa; cu voce moale) Ţi s-a părut, Julieta.

 

JULIETA: Ca întotdeauna, nu vrei să recunoşti o evidenţă. Nici asta, nici aceea că viaţa noastră s-a dus de rîpă!

 

ROMEO: Dar tu, recunoşti? Bernardo pe cine asalta tot în seara asta? Aud?

 

JULIETA: De unde… Aaa… Acum înţeleg… Voi trebuie să fi fost în balconul acela… Iată cum iese adevărul la suprafaţă, ca untdelemnul!

 

ROMEO: Da, eram acolo, însă nu s-a întîmplat nimic între mine şi Yvette.

 

JULIETA: Nu ştiu şi nu te mai pot crede! Dar tu cu siguranţă ştii că ţi-am rămas soţie credincioasă, de vreme ce-ai fost acolo şi mi-ai auzit refuzul.

 

ROMEO: Eu ştiu ce-am auzit, într-adevăr. Dar ce n-am auzit, nu ştiu.

 

JULIETA: (surprinsă) Ceea ce insinuezi dovedeşte că nu ai încredere în mine: mă vezi după chipul şi asemănarea ta, Romeo. De ce arunci păcatul tău asupra mea? “Dacă nu poţi fi pur, atunci impurifică lumea” – ăsta e preceptul soţilor care-şi înşală soţiile cuminţi?

 

ROMEO: Ce-am vrut să spun e că…

 

       JULIETA: (resemnată) Nu mai contează, Romeo. Important e că nu mă mai iubeşti, indiferent că mă înşeli ori doar refuzi să-mi mai oferi mîngîierile cu care, darnic, îmi acopereai odinioară trupul…

 

ROMEO: Julieta, inima mea!

 

JULIETA: Nu mai ai ce spune, nu-i aşa? Poţi eventual să joci rolul soţului indignat, acuzat, vorba vine, pe nedrept. Sau vrei, cumva, să joci rolul soţului care spune adevărul?! Eşti în stare de aşa ceva?

 

ROMEO: Mă dor toate oasele, mi-e rău, ard. Nu vrei să lăsăm toate astea pe altădată? Pe mîine, de pildă.

 

JULIETA: E mai uşor să-nfrunţi o spadă decît o soţie credincioasă care spune adevărul, nu-i aşa? Nu mai eşti cel de odinioară, Romeo… Faptele de astăzi vorbesc de la sine.

 

ROMEO: Faptele? Care fapte? O rătăcire de cîteva clipe. O răbufnire a sîngelui şi-atît. Acuma sînt aici, cu tine.

 

JULIETA: Şi crezi că o “simplă” rătăcire nu-i de-ajuns?

 

ROMEO: Întoarcerea la tine e dovada că tu rămîi, în ochii mei, ce-ai fost dintru început: adevărata iubire.

 

JULIETA:  Pe cine vrei să minţi acum? Pe mine? Pe tine? Pe amîndoi deopotrivă? Că revii la mine dovedeşte multe, dar nu că mai sînt iubită. Dovedeşte că vrei să salvezi aparenţele. Şi, poate, dovedeşte că ţi-e frică să rămîi singur.

 

ROMEO: Aceasta nu este, oare, dovada sentimentelor mele?

 

JULIETA: Poţi să nu fii singur în multe feluri, Romeo. Tu ai început prin dragoste, însă ai sfîrşit prin obişnuinţă.

 

ROMEO: Poate că obişnuinţa e un alt nume pentru dragoste.

 

JULIETA: Cred că acum ai spus, în sfîrşit, un adevăr.

 

ROMEO: Dar nu cumva acest adevăr e şi al tău, nu doar al meu?

 

JULIETA: În continuare încerci să mă tragi după tine. Ţi-am spus: ţi-e teamă de singurătate.

 

ROMEO: Nu, de data asta nu-i vorba doar de-atît. (se ridică în coate, gemînd) Au! Oricît ai nega, păcatul meu cel mare - faptul de-a fi încercat să te înşel - s-a născut şi din ceea ce ai devenit, nu doar din slăbiciunile mele.

JULIETA: Ce vrei să zici? Că nu ţi-am fost fidelă?

 

ROMEO: Ba da, Julieta. Însă eşti sigură că dragostea faţă de mine ţi-a rămas aceeaşi?

 

JULIETA: Poftim?…

 

ROMEO: Nu cumva nici inima ta nu mai bate aşa cum bătea odinioară? Sau vrei să spui că numai eu m-am schimbat? (Julieta tace) Nu dragostea mea, ci dragostea noastră s-a transformat în altceva, noi continuînd să numim acest “altceva” amor, cînd el era, de fapt, o ciorbă re-ncălzită… Nici în dragostea ta nu se mai află altceva decît spaima de-a fi singură şi obişnuinţa unui trai în doi, cu tabieturi şi cu clipe care sînt doar repetiţia altora mai vechi. Pasiunea ta e doar amintirea pasiunii de demult. Diferenţa dintre noi stă-n aceea că tu mai vrei să crezi în flacăra aceea mistuitoare care a urcat cîndva pînă la cer, iar eu am renunţat să mă mai înşel pe mine însumi.

 

JULIETA: (tace un timp, apoi iese)

 

 

Scena 4

 

ROMEO, DUHUL LUI PARIS.

 

Reapare duhul lui Paris.

 

DUHUL: (furios-admirativ) A dracului pielea pe tine! Pînă la urmă o scoţi pe Julieta vinovată de propria ta trădare!

 

ROMEO: (ignorînd replica) Şi totuşi… Sînt intrigat. Mă întreb, din nou: de ce ţii atît de mult să rămîi pe-aici, printre noi? Nu cumva… nu cumva pentru Julieta?

 

DUHUL: (atins, încearcă să rămînă indiferent) Vorbeşti şi tu să nu adormi!

 

ROMEO: Hm? Asta era: Julieta!

 

DUHUL: (nu se mai abţine) Tu nu ai auzit de vorba aia: “de morţi numai de bine”?

 

ROMEO: Încă o mai iubeşti pe Julieta! Nu te-ai schimbat deloc, eşti acelaşi de acum un sfert de veac, deci inclusiv sentimentele-ţi sînt aidoma! Numai că şi-acuma, precum odinioară, strugurii rămas-au acrii! Ha, ha!

 

DUHUL: Romeo! Nu ţi-e teamă deloc de mine? (Romeo rîde, strîmbîndu-se de durerea din picior)

 

ROMEO: (i-a venit o idee) Ştii, mă întreb cum de-ai rămas în “colivia” asta, cum îi zici. Şi nu găsesc decît o explicaţie: ca s-o vînezi pe Julieta! Dar nu cu braţul, ci cu ochiul! He, he! Paris, eşti un duh pervers!

 

DUHUL: (se înroşeşte; este extrem de furios şi de stînjenit) Ai luat-o rău pe mirişte, Romeo!

 

ROMEO: Hai, spune-mi, de cîte ori ai tras cu ochiul la trupul preaiubitei “tale” Julieta? Nebunaticule! Atîtea momente-n care femeia visurilor tale s-a dezbrăcat în faţa ta fără să ştie că-i privită! De unde să ştiu eu de cîte ori ai fost aici făr’ să te văd? 

 

DUHUL: Fie! Tu ai vrut-o! Cînd se va întoarce Julieta, voi rămîne aici, să mă vadă! Şi-i voi spune adevărul!

 

ROMEO: Care adevăr? Al tău sau al meu?

 

DUHUL: Toate adevărurile! Dar cu deosebire acela cu privire la motivele lipsei tale de dragoste! Ah, dacă o luam eu în căsătorie, ar fi avut un soţ pe cinste, nu …

 

ROMEO: (detaşat) După tot ce-am mărturisit, crezi că mai e ceva de zis?

 

DUHUL: Cu siguranţă. De pildă, despre faptul că Julieta e, în ochii tăi, grasă, dizgraţioasă, plictisitoare… Că tînjeşti după carne tînără şi după un mijlocel tras prin inel…

 

ROMEO: Asta e tot? Mă faci să rîd.

 

DUHUL: Şi despre Rosalina, iubirea cea dintîi şi… cea din urmă.

 

ROMEO: (atins) N-ai să îndrăzneşti!

 

DUHUL: Ba bine că nu!

 

ROMEO: Şi, la urma urmei, pe cine-o să creadă? Un duh, un contur ceţos prin care bagi degetul, ori un bărbat în carne şi oase?

 

DUHUL: Vom vedea. La urma urmei, eu nu trebuie decît să arunc sămînţa zîzaniei… Restul… sigur nu va fi tăcere… (se aud paşii Julietei)

 

ROMEO: La toţi dracii! Voi face un pact cu diavolul, numai să te ferece în catacombele lui pentru totdeauna!

 

DUHUL: (rîde) Acuşi trebuie să se ivească Julieta, şi-atunci mă va vedea!

 

ROMEO: O vei speria, nenorocitule! (intră Julieta)

 

 

 

Scena 5

 

 

Aceiaşi, JULIETA, mai tîrziu PERUZZI.

 

JULIETA: Am trimis după doctorul Marcellus. Ce faci, iar vorbeşti singur?

 

ROMEO: (prefăcîndu-se că e trezit din somn) Mmm… Pohtimm? (aşteaptă reacţia Julietei, căci duhul lui Paris a rămas la vedere, la cîţiva paşi în faţa ei)

 

JULIETA: Vorbeşti în somn, se pare. Asta mă bucură, domnul meu. Îţi voi asculta vorbele scăpate şi voi afla astfel numele femeilor cu care mă trădezi.

 

ROMEO: Credeam că ţi-a trecut năduful. (e uluit de lipsa ei de reacţie)

 

JULIETA: Năduful? Crezi că e vorba de-o simplă supărare ce va trece odată cu răsăritul soarelui? Înseamnă că n-ai înţeles nimic. (este evident că Julieta nu-l vede pe Paris; acesta, uimit la rîndul său, dezamăgit, se agită în faţa ei, dar fără efect)

 

ROMEO: Iar tu ai fugit taman cînd balanţa înclina în favoarea mea.

 

JULIETA: Bătălia asta nu are învingători, dragul meu. Dar se pare că orgoliul te orbeşte, iar arta mînuirii armelor te-a învăţat nu doar defensa, parada şi atacul cu sabia, ci şi să gîndeşti ca un soldat. (îi udă din nou batista de pe frunte, apoi urcă în pat; Romeo se uită la ea, apoi la Paris, care la rîndul lui îl priveşte deconcertat pe Romeo)

 

ROMEO: (dîndu-şi seama că ameninţarea duhului nu mai există, din moment ce Julieta nu-l poate vedea) Spune-mi, Julieta, nu ţi se pare că în camera asta e prea cald?

 

JULIETA: Vrei să deschid fereastra? Trimite-o pe iubita ta Yvette s-o facă!

 

ROMEO: Julieta, draga mea, să trecem… (altă încercare) Spune-mi, nu crezi că acolo (arată în direcţia duhului) în colţul acela am putea să aşezăm ultimele mele trofee de vînătoare? 

 

JULIETA: (privind în direcţia arătată, fără, bineînţeles, a-l zări pe Paris; indignată) Ştii, Romeo, continui să mă uimeşti: eu mă dau de ceasul morţii, iar tu eşti cu gîndul la trofee!

 

ROMEO: (deşi nedumerit de situaţie, o acceptă ca atare, pentru partea ei bună) Julieta, ai dreptate. Iartă-mi lipsa de delicateţe! (brusc, strigă) Peruzzi! Vino aici, nenorocitule!

 

JULIETA: Nu cred că te-aude, e jos, a adormit lîngă vatră.

 

ROMEO: (insistă) Peruzzi!

 

PERUZZI: (apare după cîtva timp, buimac) Da, stăpîne… (aparte) O noapte mai tîmpită decît asta n-am mai pomenit!

 

ROMEO: Freacă-te bine la ochi, Peruzzi (acesta îşi priveşte mirat stăpînul, apoi se conformează) şi spune-mi ce vezi.

 

PERUZZI: (privindu-şi lung stăpînul) Cee?

 

ROMEO: (răstit) Tu nu auzi ce-ţi spun?

 

PERUZZI: (aparte) Romeo s-a zărghit, pe Dumnezeul meu!

 

ROMEO: (Julieta priveşte şi ea intrigată scena, în vreme ce duhul lui Paris aşteaptă rezultatul cu sufletul la gură) Hai, Peruzzi, fă şi tu pe ziua asta o treabă ca lumea! Spune ce vezi?

 

PERUZZI:  (ezitînd, apoi prinzînd inimă) Văd patul în care staţi, un scrin, o blană  în colţul din stînga, două scaune din care unul încărcat cu veşminte, ligheanul cu apă, o tapiserie frumos colorată pe peretele din faţă, un cufăr lîngă pat, cu două sfeşnice pe el, altul lîngă peretele cu fereastră. (se scarpină în cap; duhul lui Paris se aşază tocmai pe respectivul cufăr-laviţă, luînd o mină gînditoare şi nedumerită în acelaşi timp)

 

ROMEO: Ajunge, poţi să pleci.

 

PERUZZI: (dînd să iasă, mai observă ceva) Şi un şoarece!

 

JULIETA: (dînd un ţipăt) Unde? Nu glumi, Peruzzi, că vei mînca numai răbdări prăjite!

 

PERUZZI: (calm, serios) Nu mint, stăpînă! Uitaţi acolo, chiar lîngă perete! (Julieta se agaţă de gîtul lui Romeo, care e evident încîntat; Romeo îi face semn lui Peruzzi să iasă şi acesta se conformează)

 

ROMEO: Lasă, Julieta, că îl pun pe Giorgio, de cum s-o trezi, să-l prindă. 

 

JULIETA: Aşa să faci, Romeo. (se ghemuieşte lîngă soţ) Brr…

 

ROMEO: (îşi pune capul pe umărul ei; după un interval mai lung de tăcere) Ce se întîmplă cu noi, Julieta?

 

JULIETA: Nimic, Romeo, nimic… Uh, ce picioare reci ai!

 

ROMEO: Nici ale tale nu-s calde. Dar dacă nu se întîmplă nimic, înseamnă că sîntem ca şi morţi…

 

JULIETA: Mai ştii, Romeo?…

 

ROMEO: (după alt interval de tăcere, în timpul căruia se aud, la un moment dat, cocoşii, ceea ce are ca efect dispariţia duhului) Mai ţii minte, Julieta, prima noastră noapte?

 

JULIETA: Ce faci? Încerci să mă înduioşezi ca să obţii iertarea?

 

ROMEO: Nu. Îţi jur că nu. De fapt, voiam să-ţi spun că-mi amintesc atît de clar noaptea aceea… Dulceaţa aerului, perdelele foşnind uşor, clinchetul clopoţeilor agăţaţi de tine pe marginea patului… Şi trupul tău alb. Alb şi neted ca pietrele acelea de rîu spălate de ape. Cîteva gesturi, palmele tale acoperind sfîrcurile iţite de răcoarea nopţii şi de atingerea mea. Mijlocul arcuindu-se, ridicîndu-se ca un pod făcut de-o fetiţă ce se joacă singură în casă. Şi obrajii tăi roşii ca focul…

 

JULIETA: Se pare că toate astea nu mai sînt de ajuns. Se pare că amintirea aceasta, oricît de frumoasă, nu e destul de puternică. Mai puternic decît trecutul, e prezentul. Mai tare decît amintirea, e realitatea. Julieta de acum douăzeci şi cinci de ani nu poate lupta cu o femeie care e sub ochii tăi…

 

ROMEO: (tace vinovat)

 

JULIETA: …Nu-i aşa? Julieta e deja o femeie trecută, s-a îngrăşat şi s-a transformat în stăpîna unei case, în mamă şi în soţie grijulie. Carnea ei a dospit şi a crescut ca aluatul, mişcările ei sînt astăzi molatece, ridurile i s-au înmulţit… Cum să o învingă ea pe Yvette (Romeo dă să protesteze) … sau orice femeie tînără, frumoasă şi… prezentă?

 

ROMEO: Draga mea, exagerezi.

 

JULIETA: Oare? Dimpotrivă, sînt chiar blîndă. Ştii, însă, care e cea mai grea luptă pe care trebuie să o dau? Nu aceea cu fecioara fermecătoare. Sau nu în primul rînd cu aceea. Ci lupta cu obişnuinţa, cu monotonia, cu zilele, săptămînile, lunile, anii care se-adună, se depun în inima ta ca praful, care curg şi se adună ca nisipul în clepsidră… Şi ştii ce e şi mai dureros? Ştii?

 

ROMEO: Nu.

 

JULIETA: Că nici eu nu am scăpat de praful ăsta… Şi eu am simţit că sentimentele faţă de tine s-au răcit, că tot ce-a fost proaspăt şi viu şi… şi viu… a devenit altceva. Altcumva. Poate şi burta ta care începe să crească peste cingătoare, poate sforăitul tău, poate şi altele m-au îndepărtat de tine. Da, din nefericire, Romeo a murit. Cel puţin acel Romeo fermecător al anilor mei fragezi şi fără altă grijă decît aceea a iubirii.

 

ROMEO: Nu, Romeo e lîngă tine şi-ţi va fi soţ credincios. Îţi promit, Julieta!

 

JULIETA: Nu, Romeo cel de odinioară nu mai există. Chiar de va fi, de-acum încolo, soţul ideal, el a devenit, deja, altul. A căutat îmbrăţişarea altei femei: ce dovadă e mai grăitoare?

 

ROMEO: Nimeni nu e perfect. Oricine greşeşte. Însă pentru fiecare vină există iertare, iar pentru fiecare greşeală se află îndreptare.

 

JULIETA: Astea-s vorbe de adormit copiii. Sînt greşeli care lasă urme de neşters. Voi ţine minte, vrînd-nevrînd, nu doar jurămintele noastre, ci şi noaptea ta de trădare. Şi zilele în care te vedeam ca pe un străin instalat în propria-mi casă. Şi acelea în care tînjeam după străinul ăsta de parcă mi-ar fi fost cîndva cel mai apropiat om din lume.

 

ROMEO: (tace îndelung)

 

JULIETA: Nu mai spui nimic? (tace şi ea o vreme) Uite, s-a luminat de ziuă. Unde-o fi doctorul ăla?

 

ROMEO: (ca trezit din somn) Îmi pare rău, Julieta.

 

JULIETA: E un bun început pentru înţelepciune. Ori măcar pentru vîrsta înţepeciunii.

 

ROMEO: Ne vom resemna cu micile noastre bucurii?

 

JULIETA: Dar oare resemnarea să fie miezul înţelepciunii? Se pare că da. Însă atunci înseamnă că vîrsta ce-o vom începe acum este cea mai urîtă dintre toate.

 

ROMEO: Brr…

 

JULIETA: Frica de singurătate ne va ţine-mpreună. Şi obişnuinţa. Confortul protector al clipei care, deşi abia trebuie să se nască, deja e cunoscută.

 

ROMEO: Ce gînduri grele, ca de filosof cu barba sură! Ai început să citeşti cărţi, doamna mea?

 

JULIETA: N-a fost nevoie să citesc undeva toate astea. A fost de ajuns să deschid ochii şi să cercetez ce mi se întîmplă. Ce ni se întîmplă.

 

ROMEO: Şi ce, vrei să spui că eu nu ştiu să privesc în jur?

 

JULIETA: Tu nu vrei să te uiţi în jur, domnul meu. Nu te mai interesează. Tu trăieşti, pur şi simplu.

 

ROMEO: Dar, Julieta, ai uitat primăvara vieţii noastre, ori vara ei toridă? Atunci nu asta făceam? Să trăim pur şi simplu, cu toate simţurile? Arunci pe fereastră epoca jocurilor noastre fericite, cînd ochii mei erau oglinda frumuseţii tale? Nu-l judeca pe Romeo cel de-atunci după lipsurile, dac-or fi, ale celui de-acum!

 

JULIETA: Poate ai dreptate. Însă asta nu-i o scuză pentru ceea ce a devenit. (după un interval de tăcere) Ştii, apropo de asta… îţi aminteşti de călătoria noastră la Veneţia?

 

ROMEO: Care dintre ele?

 

JULIETA: Una din vremurile de care pomeneai. Călătoria în care mi-am cumpărat rochia aceea roşie care îţi plăcea atît de mult. Mai ţii minte?

 

ROMEO: Aaa… Cît a trecut de-atunci… Împlineam un an de la căsătoria noastră.

 

JULIETA: Ei, da, acea călătorie.

 

ROMEO: Ce-i cu ea?

 

JULIETA: Mai ţii minte că în drumul nostru, poposind la un han, am cunoscut un bărbat ciudat, un nobil sau, oricum, un om care ştia să se poarte ca şi cum prin vene i-ar fi curs sînge albastru?

 

ROMEO: Parcă…

 

JULIETA: Dar ce ne-a spus el, mai ţii minte?

 

ROMEO: Nu vine odată doctorul? (cască) Nu, recunosc, am uitat. Era ceva chiar atît de important?

 

JULIETA: Bărbatul acela a ghicit imediat că sîntem de curînd căsătoriţi şi, după ce ne-a făcut un compliment, am intrat în vorbă, el ajungînd pînă la confidenţe, ceea ce mi s-a părut neobişnuit pentru cineva care abia ne cunoscuse.

 

ROMEO: Acum îmi amintesc. Bărbatul acela nepoliticos şi îndrăzneţ peste măsură? Am fost furios la început, am vrut chiar să-l invit să scoată spada, căci am văzut cum te privea – pe mine aproape că nu mă lua în seamă –, te privea în ochi, cu impertinenţă, ignorîndu-mă! Parcă voia să te cucerească, de faţă cu mine!

 

JULIETA: (rîde, nostalgică) Da, ai fost gelos cîteva clipe şi te-ai temut că mă pierzi. Un an de dragoste înflăcărată nu te convinsese că eram cu totul a ta şi că o privire îndrăzneaţă a unui străin nu mă poate cuceri aşa uşor. Te-ai îndoit. Atunci, pentru prima dată, te-ai îndoit de mine. Atunci, să ştii, nu străinul m-a rănit, ci tu.

 

ROMEO: Tot atunci, pentru prima dată, mi-ai dat motiv să mă îndoiesc! Felul în care te prinseseşi în conversaţia cu… ăla, care de altfel era mult mai în vîrstă decît mine. Pentru un sfert de ceas am avut impresia că, pentru tine, dispărusem.

 

JULIETA: (ca şi cum nu l-ar fi auzit) Oh, atunci am văzut şi alt chip al iubirii tale, Romeo! Nu mai era iubirea pură, ci aceea în care intra şi dorinţa ca eu să fiu doar a ta. Te-ai purtat de parcă aş fi fost proprietatea ta.

 

ROMEO: Dar nu asta înseamnă a iubi? A aparţine celuilalt?

 

JULIETA: Dacă da, atunci dă-mi voie să simt şi eu astăzi ce-ai simţit tu atunci. Recunosc, la întîlnirea cu străinul acela, m-am simţit flatată de atenţia lui cuceritoare. Dar, totodată, şi de gelozia ta, care era un fruct necunoscut mie al patimei noastre.

 

ROMEO: (cască)

 

JULIETA: Văd că nu te prea interesează ce-ţi spun. Ascultă-mă pînă la capăt, şi-apoi te las să dormi. Dar acum vreau să mă asculţi, Romeo.

 

ROMEO: Dar te ascult, Julieta. (cască pe ascuns)

 

JULIETA: Străinul acela a mărturisit atunci, văzîndu-ne, că nu ar putea să trăiască o viaţă întreagă cu o singură femeie. Că visul lui secret e să seducă orice tînără atrăgătoare, şi că asta şi face, atît cît îi stă în putinţă.

 

ROMEO: Deci felul în care te privea era al unui vînător care dorea să-şi completeze colecţia de trofee…

 

JULIETA: Şi deşi atunci nu l-am înţeles, ba chiar am susţinut că nu există ceva mai frumos decît o dragoste unică, acum văd lucrurile altfel. Înţeleg că omul are, în unica sa viaţă, doar două căi: fie îşi găseşte o pereche şi rămîne cu ea pînă la moarte, fie va renunţa la fidelitate pentru “toate” femeile din lume. O cale de mijloc nu există. Deci o femeie poate fi unica iubire a unui bărbat, ori doar una dintre ele.

 

ROMEO: (somnoros) Şi viceversa…

 

JULIETA: De-atunci, în clipele de cumpănă, m-am tot gîndit la cuvintele străinului. Am căutat să pricep alegerea lui. Şi astăzi cred că am găsit un răspuns. Cred că… (în timp ce vorbeşte îl priveşte pe Romeo şi vede că a adormit; oftează, coboară din pat, iese.)

 

 

 

 

 

 

 

Scena 6

 

ROMEO, PERUZZI.

 

Intră Peruzzi, privind cu precauţie în urmă.

 

PERUZZI: Stăpîne! Stăpîne! Pst! (se apropie de Romeo, îl scutură uşor)

 

ROMEO: Mmm… Hmm? Ce-i? Da, ce e, Peruzzi? Ce cauţi aici, Peruzzi? L-ai adus pe doctor?

 

PERUZZI: E pe drum, stăpîne. Soseşte imediat.

 

ROMEO: Şi-atunci, de ce m-ai trezit?

 

PERUZZI: Un om de încredere al domnişoarei Yvette mi-a dat, fără să vadă nobila Julieta, aşa cum i-a poruncit stăpîna, această scrisoare pentru domnia ta.

 

ROMEO: Bine, Peruzzi! Ai făcut treabă bună. Cînd mă voi ridica din pat îţi voi da răsplata cuvenită. Dar nu înainte de a te pedepsi pentru cealaltă ispravă, cu batista! Hai, du-te, să nu te prindă Julieta şi să te întrebe de ce eşti pe-aici.

 

PERUZZI: (aparte) Una caldă, una rece. Hm… (către sală)  Oi vedea ce-o mai urma…(iese)

 

ROMEO: Ia să vedem ce-mi scrie Yvette. (citeşte)

“Dragul meu Romeo, poate te vor surprinde cele ce-ţi voi scrie după toate cele petrecute azi-noapte, însă cred că e cel mai bun lucru pe care-l pot face. Sper că sănătatea nu ţi-a fost afectată de întîmplarea nefericită care ne-a despărţit atît de brusc şi că acum poţi citi liniştit aceste rînduri de despărţire.”

De despărţire?!

“Cînd prietena mea, Carlota, mi-a spus că Romeo şi Julieta, eroii pe care îi credeam născociţi, nu sînt defel creaţia unor coate-goale, nu am crezut-o. La fel de tulburător a fost să aflu că, dincolo de acest fapt, între cele ştiute de mine dintr-o poveste şi cele întîmplate cu adevărat era o altă deosebire: Romeo şi Julieta nu numai că au existat, dar ei încă trăiesc! Se pare că dorinţa de a stoarce bani a mînuitorilor de pene i-a făcut să mintă, recurgînd la un sfîrşit nefericit, care să înduioşeze sufletele. Că v-aţi prefăcut a fi morţi spre a pune familiile voastre în faţa imaginii a ceea ce aţi fi putut întruchipa – o moarte tînără şi cutremurătoare, nimic altceva –, că, rănit de Paris, te-ai prefăcut a-ţi fi înfipt pumnalul în piept, iar Julieta a părut a fi înghiţit otravă – iar nu invers, cum povestesc aceia de care-ţi spuneam – şi neverosimila iertare a prinţului Escalus, care astfel a vrut să pună capăt vrajbei din Verona, toate acestea m-au impresionat şi m-au încîntat deopotrivă.”

Bine, bine, dar unde vrei să ajungi cu astea?

“Poate că nu înţelegi unde vreau să ajung. Îţi voi spune îndată. Trebuie, aşadar, să afli, că atunci cînd vei fi citit această scrisoare eu voi fi gata de plecare spre Veneţia, de unde călătoria mea va continua pe mare.”

Poftim…? De ce?

“De ce, ai să te-ntrebi. Gestul meu nu-ţi va fi de neînţeles dacă vei binevoi să-ţi aminteşti aprinderea şi graba cu care ai coborît de pe acel balcon la care ajunseseşi cu atîta greutate. Din înverşunarea împotriva celui care încerca să o cucerească pe soţia ta, adică pe femeia pe care tocmai erai pe cale s-o înşeli, am aflat mai mult decît din toate cuvintele meşteşugite adresate mie. Deşi eram în braţele tale, aproape cîştigată pentru o noapte fierbinte, m-ai părăsit imediat ce ai înţeles că Julieta ar putea ajunge, la rîndul ei, în braţele altuia. Asta nu înseamnă, cel puţin pentru mine, decît un lucru: că iubirea ta dintîi nu s-a stins. De aceea, sînt gata să accept că am pierdut confruntarea cu Julieta. În mod ciudat, nu sînt supărată prea tare. Poate pentru că înfrîngerea mea e garanţia salvării unei poveşti dragi mie. Astfel, Romeo şi Julieta vor compune aceeaşi pereche de îndrăgostiţi perfecţi. Să petrec o noapte cu tine, mi-a apărut ca o ispită căreia nu îi puteam rezista, pentru că aş fi avut impresia că voi fi fost iubită de o legendă. Dar, după fuga ta de soţ gelos, mi-am dat seama că această noapte ar fi însemnat tocmai destrămarea legendei. Personajul din nuvela citită în urmă cu cîţiva ani ar fi coborît la mine în odaie şi… ar fi devenit un bărbat în carne şi oase, cu defectele omeneşti ale oricărui muritor. Eram îndrăgostită nu de tine, bărbatul de patruzeci de ani, ci de tînărul Romeo Montague, cel care nu a aparţinut decît unei singure femei. Trebuie să-ţi spun că, în ciuda faptului că m-am simţit măgulită să fiu curtată de tine, în acelaşi timp, la început, am fost puţin dezamăgită că iubirea ta pentru Julieta nu e destul de puternică pentru ca tu să nu doreşti să mă cucereşti… Aşadar, am pierdut şi am cîştigat în aceeaşi măsură, deci sînt tristă şi bucuroasă în acelaşi timp.  Cu speranţa că nu-mi vei lua în nume de rău această despărţire, dar şi cu regretul că ea putea să însemne mai mult, îţi transmit urările mele de bine şi toată dragostea mea… de cititoare. A ta, Yvette.”

(Romeo se scufundă încet în pernă, pe gînduri, fără un cuvînt; scena se scufundă în întuneric.)

 

 

           CORUL

  

Epilog 

 

 

În falnica Veronă nu se mai înfruntă

Două vechi neamuri. Pace e, şi plictiseală.

Din zarva de metale şi de ură cruntă

N-au mai rămas decît o căsnicie prea banală

Şi doi ucigaşi pe an pentr-un erou etern.

Ce va urma de-acum, nu se mai poate şti.

Căci totul este-nchis în întrebările mai vii

Decît răspunsurile care zac în ele tern:

În iertarea Julietei e resemnare sau mărinimie?

Al lui Paris duh primejdia de ştire i-o va da

Lui Romeo, ori soarta-i va lăsa-o fără frîie?

Zăngăni-vor încă, armele plătite, sau vor îngheţa?

Şi-apoi: piciorul lui Romeo e rupt sau doar luxat?

Şi-n fine: Romeo vîna-va din nou fuste ori s-a resemnat?

 

Cortina