Mortul care umblă

                                            

                                                    de Petre Cătălin Logofătu

      

       Preludiu

Avea un coşmar. Se făcea că trupul lui atârna de un cârlig într-un fel de laborator medical. Pielea şi muşchii spatelui erau sumeşi lateral lăsând să se vadă în mijloc coloana vertebrală, coccisul şi rinichii. Putea să vadă toate acestea din afară, detaşat de propriul trup, deşi era chinuitor de conştient că existenţa sa era totuna cu funcţionarea fiziologică a acelui trup. Deşi spatele era sfâşiat, nici o picătură de sânge nu se vedea pe jos. De fapt acel corp însuşi atârnat în aer părea artificial, ca de plastic, ca materialele didactice pentru un curs de anatomie.

Ştia că ceva e în neregulă cu trupul său. Rinichii nu funcţionau bine. Obstacole minuscule blocau canaliculele fine. Defecţiunile se propagau în cascadă. Un rinichi se opri, apoi, după câteva clipe agonizante, al doilea rinichi se opri. Şi în clipa aceea realiză cu o teroare albă că nu mai exista!

1.

Mă trezeşte foarte devreme o alarmantă senzaţie de absenţă. Deschid ochii în întuneric şi mă ridic în capul oaselor. Simt foarte intens că ceva important, urgent, lipseşte, şi că fiecare clipă sporeşte agravant ireparabilul. Cuprins de nelinişte, mă duc în baie şi aprind lumina. Mă uit în oglindă la faţa mea dar nu observ nimic decât o anumită paloare. Mă ia cu frig în aerul rece şi umed de dinaintea zorilor. Acea lipsă inefabilă îmi stă pe limbă, dar oricât m-aş strădui nu o pot exprima.

Şi deodată, pe când urmăresc în oglindă chipul meu pălind vizibil, trecând într-o nuanţă pământie, iar lumina ochilor schimbându-se într-o pâclă, înţeleg în sfârşit ce lipseşte: inima nu îmi mai bate în piept. Nu mai trag aer în piept. Coastele îmi sunt imobile. Sunt mort.

Semnele ireversibile ale transformării se instalează încet pe faţă şi în restul trupului. Chipul meu devine imobil, rigid, fără expresie. Buzele mi se învineţesc, pielea feţei îşi pierde elasticitatea. Căldura îmi părăseşte trupul.

Mă duc înapoi în pat, mă întind pe spate cu privirea fixată în tavan şi încerc să evaluez situaţia. Dar nu progresez deloc. E o situaţie aşa de neprevăzută încât nu ştiu nici măcar de unde să încep. Ce se întâmplă cu mine de fapt?

Deodată ceasul deşteptător sună. Mă ridic din pat şi încep să mă îmbrac. E timpul să plec la lucru. Dar în mijlocul îmbrăcatului, cu un picior într-un crac al pantalonului şi cu celălalt pe dinafară, mă opreşte revelaţia că acţionez în virtutea unor reflexe automatizate de rutină în vreme ce eu mă aflu într-o situaţie nouă, extraordinară. Cum aş putea să merg la serviciu mort? Colegii or să observe. Nici măcar nu o să ajung la birou fiindcă oamenii de pe stradă or să observe. Asta e o problemă serioasă. După câteva secunde de gândire, însă, ridic din umeri. N-am încotro, trebuie să merg la servici.

În cele din urmă plec spre birou, dar temerile mele nu se materializează. De câteva ori mi se pare că pasagerii din metrou se uită la mine cu coada ochiului, dar nimeni nu merge mai departe de atât. Ajuns la servici din nou mi se pare că lumea se uită la mine mai lung decât de obicei, dar, din nou, nimic atât de jenant încât să nu pot ignora. Şi descopăr că atâta vreme cât cei din jur se rezumă la gesturi discrete, pe care mă pot preface că nu le observ, pot continua şarada fără nici o dificultate. La urma urmei, dacă aparenţele sunt respectate, ce importanţă are realitatea? Câtă vreme adevărul rămâne inactiv în conştiinţa oamenilor şi n-are nici un impact asupra comportamentului lor faţă de mine, acesta e tot ce contează. În plus, observ cu satisfacţie că starea mea nu afectează prestaţia mea la birou. Pot să lucrez la fel de bine ca înainte, dacă nu mai bine. Minimum, sunt mai puţine distracţii.

2.

Zilele au început să curgă egal. O abordare metodică a problemelor profesionale şi personale şi-a demonstrat eficacitatea scutindu-mă de multe suferinţe inutile. Încurajat de succesul meu în prima zi după transformare, mi-am reluat fără complexe existenţa de zi cu zi de dinainte. Starea mea sui generis nu părea să constituie o piedică în calea activităţilor de tot soiul în care eram chemat să mă angajez . Atâta doar că, după câteva zile de la transformare, după semne discrete dar destul de clare de la cei din jur, am dedus că duhoarea emanată de trupul meu în descompunere făcea dificil dacă nu imposibil contactul proxim cu alte persoane. Zic am dedus, fiindcă eram incapabil să-mi simt propriul miros. A trebuit să folosesc grămezi de deodorant şi parfum până când mi-a venit ideea să apelez la serviciile unui îmbălsămător. Omul nu s-a mirat de cererea mea şi şi-a exercitat meşteşugul asupra trupului meu fără să pună nici o întrebare. Ce-i drept, la data aceea în întreaga lume situaţia era de aşa natură încât îmbălsămătorul nu avea de ce să se mire. Starea mea a adus cu sine şi anumite avantaje pentru toaleta zilnică, nu numai dezavantaje. După câteva zile de la transformare n-am mai avut nevoie să-mi tai unghiile, să mă tund sau să mă bărbieresc. N-am mai simţit foame şi sete, şi, tot aşa, multe din pornirile instinctuale sau emoţionale care mă turmentau în trecut şi-au slăbit priza asupra mea.

Destul de curând am realizat că am atribuit o semnificaţie greşită privirilor lungi pe care mi le adresau oamenii, în special colegii de la birou. Ceea ce eu interpretasem ca uimire şi jenă, mi s-a arătat a fi de fapt teamă. Sau poate sentimentele celor din jur faţă de mine au evoluat în timp schimbându-şi natura. Sigur e că, la birou, comportarea colegilor mei demonstra prin indicii neîndoielnice că acum mă considerau o persoană redutabilă. Eficacitatea, competenţa şi profesionalismul meu la locul de muncă nu le inspira admiraţie, dar le inducea teamă. Şi nu era numai teama că vor fi umbriţi şi depăşiţi în competiţia cu mine, deşi aceasta era o componentă importantă. Mi se părea uneori că citesc în privirile lor frica omului responsabil, aşezat, vulnerabil prin aceea că are ce pierde, faţă de nebunul imprevizibil şi periculos. Dar nici asta nu era totul. Alteori mi se părea că întrevăd în comportamentul lor panica vinovată a celui care de multă vreme s-a temut în secret de venirea unei catastrofe iminente, dar a reuşit s-o ignore şi chiar s-o uite, până când în cele din urmă inevitabilul s-a produs spre consternarea sa. Şi desigur resimţeau în sufletul lor inconvenienţa personalităţilor lor concrete şi a nevoilor lor omeneşti. Cereau prea mult şi aveau nevoie de prea multe. Salarii mari, concedii, simpatie în caz de necazuri personale, picnicuri de companie pentru ridicarea moralului, prime de sărbători, timp liber pentru a petrece în sânul familiei şi a se destinde, şi subvenţii pentru asigurări medicale de familie. Toate acestea şi multe altele pentru a asigura dedicaţia lor faţă de companie. Toate acestea erau mult, mult peste minimul necesar întreţinerii unei piese din angrenajul sistemului economic. Nu puteau să ignore inadecvarea lor când mă foloseau pe mine ca termen de comparaţie şi aveau remuşcări pentru că parazitau sistemul. Înţelegeau cu spaimă că sunt revoluţi.

Şi într-adevăr, curând am început să văd alţii ca mine pe străzi şi prin birouri. N-am ştiut de la bun început cum să iau aceste apariţii. Eram bucuros că nu mai eram singur. Îmi dădeau un sentiment triumfal. Cei vii încercau în van să minimizeze importanţa profetică a apariţiei noastre. Pretindeau că legiunile de morţi se pot integra fără efort în ansamblul societăţii şi pot fi asimilaţi fără restructurări majore ale societăţii. Arborau masca toleranţei şi a înţelegerii condescendente ca să-şi ascundă temerile. Dar morţii îşi impuneau cu uşurinţă punctul de vedere oriunde erau prezenţi, în economie, în politică, în cultură şi, fără îndoială, în viaţa personală. N-aveam decât să apelăm la logică pentru a-i convinge pe vii că acest punct de vedere nu era nici o inovaţie ci însăşi viziunea pe care ei nu au fost niciodată suficient de consecvenţi pentru a o pune în practică. “Combătându-ne pe noi vă combateţi pe voi înşivă!”, a fost sloganul nostru politic cel mai eficace. “Alăturaţi-vă nouă sau renunţaţi la propriile voastre idealuri ipocrite!”, îi îndemnam noi pe vii.

Numărul nostru creştea din zi în zi. Unii dintre cei vii au început de foarte devreme să ne facă pe faţă o opoziţie activă şi radicală. Aceşti opozanţi extremi, însă, n-au avut succes în ciuda energiei şi hotărârii puţinilor membri, pentru că nici ei nu ştiau prea bine de ce ni se opun şi nici nu era prea clar ce ne opun. Mişcarea lor era expresia violentă a unei idiosincrazii viscerale, inconştiente, şi nu putea să fie populară între oameni raţionali şi respectabili. Abia către sfârşit, când morţii constituiau deja majoritatea şi soarta viilor era limpede, adversarii noştri au reuşit în sfârşit să se organizeze şi să articuleze o opoziţie ideologică cât de cât coerentă, prin care se împotriveau nu numai nouă, morţilor, ci şi confraţilor vii care păreau să aibă puncte comune cu ideologia noastră. Conform lor e greşit să subordonezi morţii principiul vieţii. Un sistem economic, social sau politic, spuneau ei, nu are finalitate în sine, ci este doar un mijloc, o unealtă concepută cu scopul de a servi ceul inefabil şi indeterminat al vieţii. Eficacitatea este o valoare relativă, o sabie cu două tăişuri, un mercenar indiferent la moralitatea cauzei pe care o serveşte. Încerc să transcriu cu maximă acurateţe ideile lor şi argumentele prin care îşi susţineau aceste idei, dar se prea poate să le falsific involuntar, fiindcă mi s-au părut totdeauna ininteligibile. Am fost prezent personal la mai multe din mitingurile şi manifestaţiile lor, le-am citit publicaţiile, am meditat asupra sloganurilor prin care încercau să anime publicul. M-am străduit să fiu cât mai deschis şi obiectiv cu putinţă. Pot pretinde că am făcut un efort onest de a-i înţelege, dar totul a fost zadarnic. Ideologia lor nu rezistă celui mai elementar examen analitic. Nu se poate traduce în practică, nu poate fi evaluată în termeni cantitativi. Este o colecţie de ambiguităţi verbale, de termeni fără corespondenţă în realitate. Într-adevăr este numai un abuz de limbaj. Militanţii înşişi nu păreau să se fi amăgit cu ideea că ideologia lor s-ar putea concretiza într-o strategie articulată de luptă politică. Se rezumau la îndemnuri la dialog, la a incita dezbateri publice şi încurajau gândirea creatoare. Mizau pe puterea de convingere a exemplului. Se străduiau să anime suflul stins al spiritului şi aşa mai departe. Nici nu ştiu ce s-a ales de ei în final. S-au pierdut în anonimat, măturaţi de istorie. Cu anii, rândurile viilor s-au rărit inexorabil. Către sfârşit rar se mai putea vedea câte un viu pe stradă, de obicei câte un vagabond decrepit şi zdrenţăros implorând mila trecătorilor. Zvonuri circulă că viii nu ar fi dispărut cu totul ci doar s-ar fi retras din prim plan aşteptând în penumbră momentul propice pentru a reintra în scenă. Dar puţin credit se acordă acestor zvonuri a căror origine este, probabil, o pură speculaţie. Nimeni nu deţine informaţii exacte despre cei vii. Iar evenimentele istorice de mare anvergură care au urmat au împins curând în umbră orice preocupări frivole asupra soartei viilor.

Totul ar fi trebuit să meargă ca un ceasornic. Întreaga societate a fost restructurată pe baze pur raţionale. Chestiunile economice, politice şi sociale au fost reformulate sau mai bine zis formulate pentru prima dată într-un limbaj riguros şi univoc, punându-se astfel bazele rezolvării definitive a acestor probleme. Erorile trecutului au fost recunoscute şi corectate. Eficienţa economică a crescut peste noapte aducând o prosperitate cum lumea încă nu cunoscuse. Această eficienţă decurgea din disciplina muncii, din organizare, dar mai ales dintr-o atitudine mentală pozitivă, orientată pragmatic, şi nu dislocată de ambiţie, orgoliu şi alte instincte inutile şi nocive. Creşterea economică a permis în consecinţă eliminarea din rădăcină a problemei sociale. Următorul pas, căruia i-au fost consacrate eforturile, a fost eliminarea sărăciei nu numai concret, practic, ci şi ca pură posibilitate. Reforme politice au asanat corupţia din structurile de putere şi au permis electoratului un control activ asupra acestor structuri. Am avut în sfârşit un guvern din popor pentru popor, conform formulei demonetizate de eşecuri şi ridiculizate de sceptici. Când aceste deziderate utopice s-au realizat nimeni nu a fost fericit peste măsură sau surprins, fiindcă erau consecinţa firească, concluzia logică a unei abordări raţionale a problemelor societăţii. Lumea era în sfârşit exorcizată de demonii fantastici şi inconsistenţi ai trecutului.

În timp, însă, evenimentele au luat o turnură nescontată. Au existat, desigur, efecte secundare negative ale noilor strategii încă de la bun început, dar iniţial le-am putut ignora fiindcă aveau un impact minim, păreau neglijabile. La început au cedat verigile cele mai slabe. Auzeam ştiri despre ţări subdezvoltate şi exotice a căror economie a colapsat, despre frământări sociale şi violenţe stradale, dar nimeni nu le acorda importanţă fiindcă nu păreau să ne privească şi aproape că se petreceau într-o altă lume, atât de diferită era realitatea cotidiană prosperă, progresivă şi optimistă pe care o aveam în faţa ochilor. Apoi frământările sociale au ajuns şi la clasele noastre de jos. Mai mulţi oameni decât s-ar fi crezut păreau să fi fost excluşi de la banchetul noii ordini. Pe nesimţite ne-am trezit în mijlocul unui tumult de neconceput cu numai câţiva ani în urmă. Acele efecte secundare care păruseră prematur un inevitabil dar benign reziduu al unei ordini cuasi perfecte, treptat au devenit factori dominanţi şi ne-am trezit confruntaţi cu spectrul unei probleme neaşteptate, insolubile, intratabile.

Fiecare individ sau colectiv în parte pornea corect de la premizele realităţii concrete. Următorul pas era invariabil aplicarea unui raţionament valid asupra acestor date. Şi tot invariabil fiecare individ sau colectiv ajungea la aceeaşi concluzie. Dar din unitatea de gândire nu a decurs totdeauna şi neapărat unitatea de interese. Binele unuia nu era binele tuturor. Binele unuia era catastrofa altuia. Binele colectiv nu decurgea din armonia intereselor individuale. Nenorocirea era că raţiunea era una dar purtătorii acestei raţiuni erau multipli şi divizaţi. Iar raţiunea, care era emblema tuturor, continua să-i dividă. Ceea ce era mai de neînţeles era că nimic nu se schimbase în metodele şi practicile noastre care la început au arătat atâta succes. Dintr-odată au încetat să mai funcţioneze.

Individul lupta cu un alt individ, colectivul cu un alt colectiv şi individul contra colectivului, totdeauna fără pasiune dar şi fără cruţare. Era normal ca un individ să lupte contra altui individ pentru o slujbă, pentru favorurile unei femei, sau chiar pentru un loc de parcare. Era în interesul unei companii să elimine din competiţie o altă companie. Era logic pentru o ţară să se extindă în dauna alteia, să-i ocupe teritoriul, să-i acapareze resursele şi să-i exploateze populaţia. Era de datoria unui zelot sau a unui iluminat să împrăştie lumina adevărului revelat sieşi în dauna întunericului doctrinelor false. Era imperios ca Dumnezeul adevărat să ia locul celui fals în conştiinţa necredincioşilor. Şi cu cât mai exigentă, mai importantă şi mai fundamentală era credinţa în numele căreia cineva lupta, cu atât erau mijloacele extreme şi violente mai justificate şi mai necesare în practică. Toţi luptau sub acelaşi steag de o parte şi de alta a baricadei. Dar din lupta tuturor contra tuturor nu a rezultat armonia socială. Competiţia acerbă nu a generat progresul. Războiul generalizat nu a condus la pacea eternă.

Dezordinea se făcea simţită la toate nivelurile societăţii. Familia şi prietenia se dezagregau, societatea se atomiza. Producţia economică era în cădere liberă, cauzând o mizerie de nesuportat. Statele se pregăteau de război iar stocurile de armament creşteau în arsenale. Alianţe noi continuau să se injghebe şi să se destrame cu mare uşurinţă. Pământul ne fugea de sub picioare şi noi nu înţelegeam de ce. În mintea tuturor se strecura gândul că poate această lume nu poate fi exorcizată de demoni şi întuneric.

M-am aflat într-o după amiază rece şi însorită de toamnă într-o piaţă publică la mitingul unei mişcări sociale sau politice sau religioase oarecare. M-am amestecat printre demonstranţi şi i-am ascultat cu interes pe oratori. Discursurile lor aveau substanţă şi putere de convingere. Dar tot aşa erau şi discursurile oratorilor mişcării opuse pentru membrii ei. Cu toată îndoiala pe care astfel de gânduri neliniştitoare mi le strecurau în minte, nu m-am putut împiedica să mă alătur entuziasmului debordant al demonstranţilor. Liderii mişcării au părăsit podiumul prezentând mulţimii semnele victoriei anticipate şi strangându-şi mâinile simbolic deasupra capului. Am rămas pe loc gânditor multă vreme după ce agora se golise, în mijlocul frunzelor uscate şi aprins colorate, până când amurgul a umplut spaţiul cu o lumină ireală. Contemplam o enigmă care mă depăşea.

3.

Acum, când stau rezemat de zidul spart al unei clădiri în ruină, în mijlocul oraşului devastat de bombardamente şi lupte de stradă, cu oasele mele reflectând lumina rece a stelelor strecurată printre norii de praf şi fum, acum când totul e pierdut, tot nu pot să înţeleg. Revăd în minte şirul evenimentelor, refac etapele logice ale itinerariului intelectual care ne-au forjat convingerile şi nu pot să descopăr nici o fisură. Totuşi, dacă nici o greşală nu a fost comisă cum de am eşuat în acest dezastru total, planetar? Lumea nu mai există. Cenuşa defunctei civilizaţii e împrăştiată pe tot pământul. Conflicte ireconciliabile au declanşat o erupţie socială care a sfârşit in cataclism total, geologic, în apocalips.

Poate că într-adevăr n-a fost nici o greşală, îmi vine în minte într-un târziu. Gândurile mele iau o turnură neaşteptată, o nebănuita cale se deschide pentru a fi explorată. Dar dacă n-a fost nici o greşală pe parcurs, dacă evoluţia societăţii a fost o desfăşurare riguroasă, fără cusur, o explicitare tautologică a datelor iniţiale, poate că greşala a fost în chiar datele iniţiale. Societatea era moartă încă de la început dar nu o ştia. Umblam morţi şi neîngropaţi către un destin imposibil de schimbat. Sau, şi mai bine, poate că greşala a constat tocmai în a nu face nici o greşală. O greşală este o breşă în logica de fier a lumii prin care speranţa şi imprevizibilul pătrund în ea. Eram condamnaţi de propria orbire şi am orbecăit în neştire către abis.

Printr-o gaură în stratul dens de praf şi fum care se ridică până în stratosferă, înconjurând concentric planeta, lumina rece şi indiferentă a lunii cade asupra oraşului pustiit, dezolat, împrumutându-i o atmosferă stranie, transfigurându-l. Razele glaciale ale lunii pătrund prin găvanele scobite înăuntrul craniului meu, dând un luciu argintiu pânzei de păianjen care se întinde de la un lob temporal la celălalt, iscând sclipiri verzui din muşchiul umed care îmi căptuşeste interiorul craniului. La capătul neputinţei mele încerc sentimente stranii, şi speranţe şi elanuri nebuneşti, fantastice se nasc în mine. Care e locul unde se formează aceste gânduri care mă frământă? Să fie spaţiul gol, reverberând de tăceri al craniului meu? Cum poate un gând să se agrege din nimic? Unde sunt eu, cel care emite aceste gânduri, în acest moment? Poate că gândurile nu-şi au originea nici în timp, nici în spaţiu, ci acestea sunt doar un lut asupra căruia gândul îşi lasă amprenta, amăgindu-i pe cei superficiali cu iluzia unei naturi cursive şi extinse a sa. Gândul se întrupează desfăşurându-se în spaţiu şi timp dar vine de altundeva, din patria lui eternă. Mi-e dor de patria nevăzută. Vreau să mă întorc acasă. Prea mult timp am purtat o mască comodă pretinzând a fi acasă într-o lume în care eram un străin abia tolerat. Mă rog să fiu îngăduit înapoi în patria mea. Mă rog luminii să mă primească. Privesc fix în razele albe care mi se înfig în găvane şi aştept un răspuns.