„Inconvenientul literaturii constă în caracterul ei prea logic; realitatea nu îl are”                                      Aldous Huxley – Geniul şi zeiţa                            

                                       

 

Noua poveste a lui Harap-Alb

sau Novus Ordo Seclorum

 

de Lucian Buruzan

 

     A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost pe vremea când plopul încă  făcea pere, iar răchita micşunele, pe când baciul vrâncean, cu cel muntean şi cel ungurean, după ce au administrat împreună o singură turmă ani de zile, acum începuseră să se certe că unu-i mai ortoman, că altu-i mai puţin vrednic, iar nervii din palmele puternicilor împărăţiei nu mai creau, prin aplauze ritmice, energia necesară îndobitocirii unui întreg popor.

Pe vremea aceea, Harap-Alb trăia de mult cu fata împăratului Roş, apucaseră deja să treacă prin toate fazele fericite ale căsniciei, adică el încercase toate femeile de la palat în timp ce ea, după ce la început arătase „marfă”, acum se făcuse cât casa şi îi făcuse o liotă de copii, fără să mai ştie pe care cu cine, lucru, de altfel, neimportant, în asemenea vremuri de emancipare, când viaţa, mai importantă fiind decât orice pe lume, trebuia dată oricând şi oricum, într-o frenezie apocaliptică determinată de stresul zilnic generat şi propagat de mass-media.

Toate experienţele tantrice fiind, deci, împlinite, iar plictisul aşternându-se ca o plagă pe întreg palatul, nici o crimă pasională şi nici un copil al străzii nemaifiind capabili să trezească vreo emoţie decât în subconştientul colectiv, în care mai stăruiau vechi precepte biblice, Harap-Alb, ca un adevărat şef, sub influenţa lecturilor de sorginte francmasonică, se hotărî, într-o bună zi, că prea se anchilozase şi era timpul să pornească într-o nouă călătorie iniţiatică, întru dobândirea fericirii veşnice, în nevoia imperioasă de concurenţă cu individul, despre care, bineînţeles, serviciile sale de informaţii îl puseseră la curent şi care, după ce a reuşit să descopere şi să ajungă pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, n-a ştiut să se bucure de atingerea ţelului său.

După ani şi ani, a deschis un vechi sipet unde îşi ţinea, în taină, secretele vieţii sale anterioare căsătoriei, toate fotografiile cu foste iubite, scrisorile de amor pline de puritatea unei vieţi duse într-o fericită inconştienţă, şi unde, cu o lacrimă în colţul ochilor, descoperi vechea lui agendă cu numere de telefon, cu paginile îngălbenite de vreme şi cu scrisul, pe alocuri, greu lizibil. Îşi aminti, cu surprindere, cum îşi îndepărtase el, încet-încet, toţi camarazii de vitejii care-l ajutaseră odinioară să-şi împlinească soarta eroică de a înfrânge diferitele obstacole ce-i stăteau în cale, de la ursul păzitor al salatelor, la cerbul cu pietre preţioase, care mai de care mai înspăimântătoare şi mai greu de trecut.

Cu toţii fuseseră recompensaţi pentru meritele lor deosebite, fără să fie în stare, totuşi, să-şi împlinească menirea cu har, aşa cum s-ar fi cuvenit.

Iată, Păsări-lăţi-lungilă fusese numit mare şef la departamentul care răspundea de zboruri, şi în tot acest răstimp a fost nevoit să suporte oprobriul public din cauza unui lung şir de avioane prăbuşite, eşecuri dincolo de imaginaţia şi capacitatea lui de percepţie, câtă vreme toată lumea ştia că piloţii împărăţiei erau renumiţi pentru iscusinţa şi măiestria lor profesională.

Setilă, la rândul lui, era acum răspunzător pentru toate apele de pe teritoriul împărăţiei, nefiind capabil, totuşi, în pofida calităţilor sale, să împiedice marile inundaţii şi ruperi de diguri, prăbuşiri de poduri şi alte nenorociri care s-au abătut peste cetăţeni.

Flămânzilă s-a străduit din răsputeri să acopere nevoile de hrană crescânde şi tot mai variate ale locuitorilor împărăţiei, fără a reuşi, decât într-un procent minuscul; chiar şi aceia care reuşiseră să-şi potolească foamea nu mai puteau să se oprească din căutarea unor noi şi noi feluri de bucate, nemaiauzite şi nemaiîntâlnite.

Gerilă, la fel de nefericit, se vedea de ani şi ani în imposibilitatea de a restabili o climă normală, în timp ce alte regate, vecine sau îndepărtate, sub un pretext sau altul, poluau atmosfera în aşa fel, încât anotimpurile ajunseseră să fie atât de amalgamate de nu se mai ştia când e vară, când e iarnă, nemaiexistând delimitări între ele.

Ochilă era unul dintre cei mai neîmpliniţi, chiar dacă printre cei mai ambiţioşi şi având conştiinţa importanţei sale şi a oamenilor săi, pentru că, după sângeroasa detronare a bătrânului împărat, care nu-şi ţinuse promisiunea de a-i lăsa locul lui Harap-Alb atunci când se stabilise  printr-un gentlemen's agreement, avea, de acum, în subordine, o puzderie de departamente, toate scindate şi cu interese divergente, asupra cărora aplauzele nu şi-ar mai fi putut avea efectul, ei descoperindu-şi puterea dincolo de îndoctrinarea la care fuseseră supuşi, fiecare, într-un dispreţ al legii mai înverşunat decât în vremile trecute, abuzând de funcţia sa pentru a-şi îndeplini scopuri meschine, precum cumpărarea uneia sau mai multor vile sau maşini de lux şi râzând în nas mulţimii proaste, care nu-şi putea crede ochilor că asemenea lucruri sunt posibile într-o împărăţie care pornise la un nou drum cu atâtea speranţe, spulberate rând pe rând.

Puse, deci, Harap-Alb, mâna pe telefon şi convocă întreg lotul de viteji, iar în răstimpul care urma să treacă până la sosirea lor, intră în grajdul în care zăcea bătrânul cal, din nou răpciugos, grebănos, dupuros şi slab, precum Dacia, acum plin de speranţe odată ce  frâncii reveniseră pentru a-i da o  înfăţişare care să concorde cu vremurile noi şi care, orbiţi de tehnologiile nou descoperite, nu ştiau că o biată găleată cu jăratic ar fi avut capacitatea de a-i da puterile pe care ei le-ar fi dorit de la el. După o porţie de produse naturiste care singure te fac să fii în cea mai bună formă, chiar dacă mănânci cât doreşti, arăţi bine şi ai foarte multă energie, răpciugosul se transformă, bineînţeles,  într-o mândreţe de cal, cu mulţi centimetri cubi şi cu mai mulţi cai putere disponibili, la un consum foarte redus, în urma cercetărilor fructuoase ale japonezilor şi oamenilor de la NASA.

S-a adunat echipa. Un scurt discurs – „No, hai!” – şi toţi de faţă porniră la drum, însufleţiţi de gândul nobil al unui nou ideal de împlinit.

Calul se urcă repede până la cer, ducându-i cât ai clipi în împărăţia râsului, unde Spânul continua să fie un erou, şi unde toată lumea râdea de toată lumea, convinsă fiind că terapia prin râs era singura capabilă să învingă relele, unicul lucru considerat tabu fiind legenda „Star Wars”, creată de minţile unor scenarişti şi regizori, încât nimeni nu-şi mai amintea şi nu mai putea să înţeleagă cum s-a născut nevoia de bani a unei maşinării a viselor, cum e cea hollywoodiană. Şi nici nu le mai păsa, de fapt.

Stăpânul împărăţiei, Împăratul Roş, ca orice dictator care se respectă,  „manageria” statul şi poporul în aşa fel încât se opunea cu fiecare clipă tuturor organelor conduse, din umbră sau pe faţă, de către guvernul mondial, uitând în fiecare clipă că orgoliul e unul din cele mai grele păcate pe care oamenii puteau să le ducă.

Ajuns în faţa Împăratului Roş, Harap-Alb îi spuse:

– Mărite Împărat, am venit cu ceata mea de voinici ca să-mi spui unde este tărâmul fericirii veşnice, pentru că de la naştere, ursitoarele mi-au transmis că ăsta-i scopul meu în viaţă, să ajung acolo.

– Sărman adult cu minte de adolescent, tărâmul de care vorbeşti există, cu-adevărat, iar eu ştiu unde, însă nu pentru cei ca tine este el pregătit, nu oricine poate accede la acel loc tainic şi sfânt. Iată, eu, crezi că m-aş mai fi înhămat la o asemenea muncă titanică de concepere a unei vieţi noi şi de opoziţie faţă de mai-marii lumii dacă aveam cea mai mică speranţă că voi putea accede vreodată la acel loc de basm, unde ceea ce ai şi ceea ce eşti, deopotrivă, sunt numai lumină ? .

– Insist ! Sper că nu ai vreun reportofon asupra ta, risc, deci, şi te rog să-mi spui de-a dreptul, ca-ntre bărbaţi: care-i scoru' ? Nevoia mea-i atât de arzătoare încât sunt dispus să dau o şpagă cum numai un crai e în stare să dea, spuse Harap-Alb.

– Tinere, văd că dorinţa ta-i neţărmurită de îndrăzneşti să faci asemenea oferte, dar ştii bine c-ar fi prea simplu, în viaţa de zi cu zi poate-ţi merg astfel de trucuri, dar uiţi în faţa cui te afli şi în ce context !

– Iertare, împărate, de la Spânu am învăţat şi eu câte-o mârşăvie şi m-am gândit că-n disperarea mea orice cale poate fi folositoare. Nu-ţi fie cu supărare, am încercat şi eu marea cu degetul. Deci, te rog, din nou, fă-ţi îndurare şi spune-mi cum şi unde pot găsi tărâmul ce-l caut.

– Bine, atunci trebuie să ştii că nu-i tocmai uşor. Întâi şi-ntâi trebuie să dovediţi că meritaţi. Prima probă este să învingeţi computerul la jocul  de strategie care se cheamă Age of Empire, fără a utiliza parolele de „cheat” de pe net, a doua să construiţi un parc de distracţii cu tema centrală mitul lui Dracula, iar a treia să transformaţi Casa Poporului în azil de noapte pentru cei fără adăpost, pentru orfani şi femei victime ale violenţei conjugale, precum şi  pentru  bătrâni  părăsiţi.”  „Cumplit !”, răspunse Harap-Alb, dar, cu minţi deştepte şi voinţă de fier, precum minerii în vremurile lor bune, el şi voinicii săi se aşternură la drum cu încredere şi putere.

Astfel, în câteva ore, alături de echipa sa, stabili un plan de marketing bine pus la punct, cu scopuri şi metode clare, imbatabil şi în trei zile reuşiră, împreună, să învingă la Age of Empire pe toate nivelurile.

În ceea ce priveşte parcul de distracţii, găsiră urgent sponsorii, încântaţi de ideea de a câştiga bani într-un mod atât de original şi, în doar câteva zile – aici basmul îşi confirmă identitatea cu-adevărat  – reuşiră să deschidă parcul pentru valurile nesfârşite de mulţimi din întreaga lume, dornice să vadă pe viu, în schimbul atotputernicului dolar, minunile săvârşite de contele sângeros, fără a face nici cea mai mică legătură cu vreun domnitor din vremuri apuse, care nu mai conta, fiindcă, nu-i aşa, trebuie să trăim în prezent, aşa cum ne învaţă toţi filosofii fericirii, pentru că atât trecutul, cât şi viitorul sunt doar în minţile noastre, nu în realitate.

 Cea mai grea fu proba Casei Poporului, atâţia indivizi aflaţi la prima generaţie de după coada vacii, care-şi aveau, de acum, locul de muncă în această clădire de mulţi blamată, ideologic sau nu, pentru urâţenia ei şi pentru faptul că adusese atâtea sacrificii, opunându-se acum eliberării ei, pentru că, nu-i aşa, de acum instinctul de proprietate trebuie lăsat să se manifeste, ce dacă strămoşii noştri plângeau „Noi vrem pământ !”, iată, azi, nenorociţii ăştia vor pământ, vor proprietăţi, singura bucată de pământ va fi doar cea care le va asigura adăpostul după moarte, şi nici aceea nu e sigură, fiindcă „business is business”. După multe maşinaţii de culise, cu sponsorisări şi afaceri dubioase, cu ameninţări, extorcări, sechestrări de persoane şi tot instrumentarul, iată casa dobândită şi proba împlinită.

De-acum, ce le-a mai rămas vitejilor ? Se întoarseră la Roş Împărat, cerându-i ce li s-a promis. Roş Împărat îi spuse lui Harap-Alb, liderul grupului de solicitanţi:

– Vă felicit pentru îndeplinirea planului cu succes, înainte de termen (fiind roş împăratul, nu-i putea ieşi din modul de exprimare limbajul de lemn, trebuie înţeles, e un bătrân împărat, nu mai poţi învăţa cal bătrân în buiestru şi nici nu-i poţi schimba culoarea, chiar dacă mai are uneori nuanţe verzi, iar el vrea să devină albastru cu steluţe galbene). Dacă aţi îndeplinit toate cele trei probe şi nu aţi găsit calea, nu e vina mea, eu doar atât am ştiut să vă spun. Mai departe e sarcina voastră de partid şi de stat să găsiţi calea spre tărâmul mult visat, tărâmul fericirii, de la mine să ştiţi doar că nu sunteţi departe, tot ce vă mai trebuie e acel 1% de inspiraţie.

Au stat ei la sfat, au organizat un brain-storming, şi-au spus, iată, munca nu ne-a adus tărâmul fericirii, nici gândirea profundă, îndelungile meditaţii; ce-i de făcut ? Atunci Harap-Alb, ca un adevărat lider în care toţi cei din jur investesc încredere neţărmurită, veni cu o idee:

– Probabil că drumul către tărâmul pe care-l căutăm este mult mai simplu de aflat, prin urmare ne vom împrăştia prin toate coclaurile Casei care acum a devenit azil, undeva trebuie să fie o cheie prin intermediul căreia să reuşim să trecem. Cel care o va găsi va fi cel ales şi va purcede la drum pentru ca, odată ajuns, să facă în aşa fel încât să-i aducă şi pe ceilalţi, prin acte false, prin orice modalităţi, să obţină întâi green cardul şi apoi viza pentru toţi ceilalţi, astfel încât să fim împreună în cel mai scurt timp pe tărâmul fericirii.

Zis şi făcut. Bine înţeles că Harap-Alb, ca lider de grup, fu călăuzit de forţa sa interioară spre o capacitate de predicţie uimitoare, astfel încât drumul pe care el îl urmă dădu într-un subsol unde întâlni un ecran de cinema pe care era proiectat un clip cu o melodie stranie, post-modernist-avangardistă, în care se spunea:

„Fericirea-i un lucru mic,

E o aripă care vibrează,

Fericirea-i un lucru mărunt,

Un pitic, ce dansează”

Atunci, Harap-Alb îşi aminti un film pe care-l văzuse în tinereţe sub titlul „Circuit închis”, şi care-l impresionase prin ideea că un personaj de western în timpul unui duel, îl împuşcă pe un spectator din sala de cinema. Asta îl făcu să-l abordeze pe pitic, trecând peste teama sa de ridicol ancestrală:

– Micule, piticule, pentru că în cântec se spune că tu eşti fericirea, poţi să-mi spui cum pot ajunge pe Tărâmul fericirii ?.

Piticul se adună, se concentră şi, într-un elan muncitoresc, îi spuse lui Harap-Alb:

– Eşti sigur că vrei să ajungi acolo ?.

– Sigur că da, doar pentru asta mă muncesc de nici nu mai ştiu cât timp, pentru asta am concentrat energii pe care nici nu le bănuieşti, am trecut probe de foc, iată, deci, voia mea asta e !

– Bine, atunci, dar să ştii de la mine că ceea ce este fericire pentru tine, e doar pentru tine, ceilalţi au alte reprezentări ale ei, în mod normal ar trebui să ştii asta, pentru că ai mai citit câte o carte, presupun, în calitate de proprietar şi lider al unei împărăţii.

– Trebuie să-ţi mărturisesc, răspunse Harap-Alb, cu oarecare jenă, că în ultimii ani n-am mai citit aproape nimic şi, mai ales, nimic din care să rămân cu ceva pentru sufletul meu, agitaţia asta continuă pentru problemele împărăţiei, precum şi o oarecare aversiune pentru intelectuali, care mi-a fost dată de manifestările lor lipsite de finalitate, care-mi păreau că vorbesc şi vorbesc, fără să se vadă nici un rezultat concret, material, în urma lor, m-au determinat să nu mai pun mâna pe o carte, nemaivorbind de internet, care mi-a răpit o groază de timp cu programele lui, care mai de care aparent dătătoare de răspunsuri la întrebări fundamentale.

– Da, văd că eşti chinuit, probabil ai nevoie de o revelaţie, sper să nu-ţi pară rău de demersul pe care-l faci, lumea asta de basm în care trăieşti de atâta timp nu te mai satisface, iată, deci, cheia care-ţi e atât de trebuitoare – şi-i întinse un spray de muşte rusesc, din care nu se mai fabrică astăzi, dar care pe mulţi i-a făcut în vremuri demult apuse, să-şi rotunjească veniturile necesare supravieţuirii, credeau ei, într-un regim de tot mai edulcorat-veselă amintire, din păcate.

Harap-Alb, cu un nod în gât şi cu apăsare în coşul pieptului, aflat în faţa unui eveniment epocal pentru existenţa sa şi, poate, a confraţilor săi, apăsă pe butonul care declanşa jetul de materie lichidă spre peretele din faţa lui, perete care se dovedi a fi o uşă. Uşa se deschise cu un scârţâit înfricoşător, ca în orice thriller care se respectă,  iar dincolo de ea păşind, eroului nostru de basm i se deschise un orizont imposibil de descris în cuvinte, dar dătător de pace şi linişte, de iubire şi armonie. „Să fi murit ?” îşi spuse el cu oarecare teamă, în închipuirea lui zăcând vestigii ale educaţiei materialist-dialectic-ştiinţifice primite în şcoală, care-i repetau cu obstinaţie că aşa ceva nu e posibil, nu există, atâta vreme cât nu se dovedise de către nici un cercetător, fie el american sau sovietic. El ştia că, personaj de basm fiind, era nemuritor, deci nu se temea nici de iad, cu toate descrierile danteşti, nici nu avea speranţa de a întâlni raiul. Cu toate astea, mult doritul tărâm al fericirii, pe care-l căutase cu asemenea înverşunare şi-n adâncul căruia pătrundea acum, tot mai lipsit de griji, îi dădea sentimentul, totuşi, de moarte.

Merse el ce merse, cale lungă să-i ajungă, până ce, la un moment dat, repetându-şi că nu se poate să nu existe fiinţe vii pe acest sublim teritoriu, zări în depărtare o mogâldeaţă.  Apropiindu-se, descoperi un băieţel cât se poate de normal, un băieţel de şcoală primară, la vreo 8-9 ani. Un sentiment de duioşie, dar, parcă şi de teamă, îl cuprinse pe Harap-Alb, la vederea acestei fiinţe.

Ca un cetăţean manierat ce era, atunci când voia, Harap-Alb simţi nevoia să se prezinte, chiar dacă era mai în vârstă:

– Eu sunt Harap-Alb, personaj de basm, personajul bun, curat, viteaz, menit să înflăcăreze minţile copiilor pentru ca, atunci când vor deveni adulţi, să se poarte asemeni mie, să zacă acolo, în subconştientul lor, pentru a le da putere să înfrunte greutăţile vieţii. Trebuie să fi auzit şi tu de mine, până nu de mult ţi se spuneau basme.

Băieţelul răspunse simplu, dar impresionant de sigur de el:

– Mă numesc Harry Potter. Fiind un profesionist în branşă, a trebuit să mă informez, deci,  despre tine nu numai că am auzit, dar chiar te aşteptam. Vezi tu, e cam neplăcut ceea ce îţi voi spune, dar tu singur ţi-ai căutat-o. Ştii că zilele pe care le trăim sunt destul de grele, concurenţa e foarte mare, trebuie să-i faci faţă dacă vrei să rezişti pe piaţă. Nici nu ştiu cum să te fac să înţelegi, dar din experienţa mea îndelungată în marketing şi tehnici manageriale ştiu că cel mai bine e să rupi pisica-n două, să faci reformele abrupt şi hotărât, schimbările, adică. De aceea, trebuie să-ţi dau o veste tristă. Trebuie să-ţi dai demisia. Gândeşte-te bine, aici, pe tărâmul fericirii vei avea timp destul să o faci, crede-mă, nu mi-e uşor să-ţi solicit asta, ţi-ai făcut atâta amar de vreme datoria cu seriozitate şi abnegaţie,   dar,  asta e… .

 Harap-Alb se întunecă la faţă şi  i se puse din nou un nod în gât. Reflectă o vreme, nevrând să lase furia să-i întunece minţile, ca un adevărat personaj de basm care avea datele unui bărbat adevărat, îşi stăpâni impulsurile de moment, după care spuse:

– Bine, dar cu ce vă incomodează faptul că eu exist ? N-aş vrea să mă milogesc, să cad în genunchi, dar, totuşi, am o familie, aşa cum e ea, încropită, poate nu cea mai bună dintre toate, dar va trebui s-o întreţin, nu te gândeşti la toate astea ?.

– Dragul meu Harap-Alb”, veni răspunsul, tu pe ce lume trăieşti ? Tu nu te uiţi  în  jurul   tău ? N-ai auzit de globalizare, de McDonald's, de Coca-Cola, de sfârşitul istoriei preconizat de Francis Fukuyama, de corporaţii internaţionale, de beneficiile pe care le vor aduce ele, de fericirea, atât de necesară oamenilor,  pe care toate astea o vor aduce ? Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi amintesc, poate asta te va face să-nţelegi mai bine, că tu însuţi, atunci când ai apărut, ai luat locul cuiva, altor personaje, care existau în culturile diferitelor popoare, şi de care acum nimeni nu mai ştie, nimeni nu a mai auzit, poate doar câte un cercetător în filologie, supărat pe viaţă, resemnat că rolul său în lumea asta e minor, să mai caute după asemenea vestigii care, însă, chiar redescoperite, nu vor mai fi în stare să resuscite pasiuni şi să învolbureze imaginaţii, nici măcar în mintea unor copilaşi. N-ai cum să te opui noului, au fost mereu oameni care au făcut-o, nişte bieţi reacţionari, ei au dispărut din istorii, pentru că cei ce-au făcut istoriile le-au scris aşa cum au vrut ei, neavând nici o milă pentru învinşi. Şi mai gândeşte-te la un aspect: cum ţi se spune ţie în lume ? Nici nu eşti prea cunoscut, cum sunt, de pildă, fetiţa cu chibriturile sau Scufiţa Roşie.  În fiecare limbă de pe pământ, acolo unde este cunoscut, numele tău este, de fapt, altul, tradus în limba respectivă. Harry Potter este însă acelaşi pentru toată lumea. Scufiţei Roşii, care e şi ea aici, pe Tărâmul Fericirii, i se spune în germană Rotkäppchen, în franceză Le petit chaperon rouge şi cine mai ştie cum în alte atâtea limbi. Ia gândeşte-te, creştini, musulmani, budişti, şintoişti şi alţii, cu toţii mă vor numi Harry Potter. Eu voi fi acelaşi pentru toţi. Te-ai gândit la beneficiile financiare pe care acest lucru le va aduce ? Numai ele dac-ar fi în discuţie, şi ar fi de ajuns pentru ca tu să înţelegi importanţa demisiei tale. Ei, ce zici ? Ai în faţă o foaie de hârtie, scrie şi, în schimb, vei avea permisiunea să rămâi aici, ştii bine, cât vei dori. Despre pensie, asigurări de boală şi toate celelalte, vei putea vorbi cu asistenţii mei în ale vrăjitoriei, toate vor fi reglate după bunele legi internaţionale în vigoare. S-auzim numai de bine !

Chinul lui Harap-Alb nu poate fi descris. Câtăva vreme mai avu izbucniri de orgoliu, spunându-şi că, totuşi, el e Harap-Alb, nu-i aşa, un viteaz, avu tendinţa să încerce să obţină viză pentru vitejii săi să vină să-l ajute pe acest tărâm de basm, să pornească lupta din nou, să le spună din nou „Eşti pentru cauză ?” iar ei să-l urmeze fără şovăire. Apoi se resemnă, căutând ocupaţii obişnuite, într-o vreme se apucă de tâmplărie, apoi de vopsit, la un moment dat încercă să se facă agent comercial voiajor, tot felul de ocupaţii care să-l readucă pe linia de plutire după lovitura ce-l încercase, inima lui fiind tot mai grea pe măsură ce timpul trecea.

     Şi dacă n-a murit încă, Harap-Alb se găseşte şi acum undeva, pe Tărâmul Fericirii, angajat probabil ca sculer-matriţer, strungar, sau mai degrabă ghid turistic, stripper, îngrijitor de camere de hotel, culegător de măsline, spălător de vase sau, poate, boschetar, aurolac. Poate într-o zi îl veţi întâlni şi voi, aşa cum l-am întâlnit eu. Priviţi-l în ochi şi spuneţi-i doar atât: „Te-am iubit mereu, Harap-Alb”.

     Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa.