Cântec

Cântecul I

Cântecul VIII

Cântecul X

Cântecul XI

Cântecul XII

Cântecul XIV

Cântecul XV

Cântec

Un oraş pândeşte în ritmuri întinse şi largi pelerine

Aşteaptă să te rupi din livada de zâmbete politicoase,

Să răsuceşti dansul ca pe vlăstarele crude de viţă de vie.

Caii sunt negrii. Negră le este şi nerăbdarea lor trezită

De sângele rubiniu scurs din nepăsarea îngenuncheată.

Ce aspru e parfumul de floare de spadă! Sân roşu de soare.

Nu există durere ca a ochilor tăi striviţi de pasiune.

Trebuie să trecem podurile pentru a atinge sfiala,

Trandafirii fug îmbujoraţi de-o frenezie vinovată.

Cum te mai risipeşti în herghelii de licurici şi culori!

Şi-apoi te îmbălsămezi în mâini răcoroase fără trup.

Seara e înebunită de briza frunzelor tale de chiparos.

Un oraş pândeşte în ritmuri întinse şi largi pelerine

Aşteaptă să te rupi din livada de zâmbete politicoase

Să răsuceşti dansul ca pe vlăstarele crude de viţă de vie.

Cântecul I

Noaptea dansează goală.

Aici sunt. Aruncă inelul acesta în apă

De mătase roşie murdară.

De ce mor lucrurile? Din nerăbdare.

Acest cântec nu am să-l mai ascund niciodată.

Aici sunt. Aştept să-mi sosească şi faptele

Într-o cinste fără istorie.

De ce mor oamenii? Din nerăbdare.

Ce neobişnuit este să mă cheme cineva

Fără să mă numească. Aici sunt.

Vreau să rămân fără albie.

De ce mor iubirile? Din nerăbdare.

Cântecul VIII

Vulturul din inima mea râde în hohote,

Cu aripile retezate de lumină. Iubesc din nou.

În carnea mea caut urmele tale adormite.

Prinţesă-ndrăgostită fără să fii iubită,

Nimeni nu îţi vede magnolia-ntunecată din respiraţie.

Doi nu au fost niciodată un număr. E un fior.

Te-ai întins în visul porumbului şi aştepţi

Să te culeagă toamna prin atingeri delicate.

Există doar un singur anotimp. Restul sunt ferestre.

Ochii mei sunt doi câini. Noaptea-ntreagă ascunşi

Îţi vor chema şi apăra credincioşi dimineaţa sângelui.

Frica doare în talpa piciorului. Iubire, scutură-ţi fructul amar.

Iubesc din nou. S-a revărsat primăvara în poftele mele,

Simt cum îmi creşte un inel în palma stângă.

Vulturul cu aripile retezate râde în hohote!

Cântecul X

Atât de singură cântă

Femeia care mi-a alungat moartea.

Multiplică aerul şi curcubeele din spatele fiecărei oglinzi.

Îmblânzitoare de fluturi întunecaţi şi agresivi.

Atât de singură cântă

Femeia care mi-a alungat moartea.

Un dor de limite şi forme tiranic mă îmbie.

Mă aşez în luminişiul timpului.

Atât de singură cântă

Femeia care mi-a alungat moartea.

Vântul s-a oprit la cinci dis de dimineaţă.

Peste mine cerul îngrozit se scutură de fluturi.

Cântecul XI

O făptură exotică

În această lume mestecată şi cumsecade.

Afundat în perne, fuma şi dezmembra amintiri.

Totul se află aici. Nu ai unde să pleci.

Pasărea-n colivie şi peştele-n acvariu.

Aceleaşi decolorate panglici la pălărie,

Acelaşi costum sfidător din mătase galbenă,

Ritmul unui destin l-a purtat spre lumină.

Seara picotea de somn peste întrebări.

Părul lui cărunt şi răvăşit de ură,

Scurt până la sprâncenele plăsmuite cu artă – respira.

Totul se află aici. Nu ai unde să pleci.

Pasărea-n colivie şi peştele-n acvariu.

Cântecul XII

Laura. Aromată rodie. Comoară a bandiţilor.

Cât de chinuitor e să te doresc aşa cum te doresc!

Sânii sug brizele mării şi cântecele vesele ale piraţilor

Ce hălăduiesc fantomatic pe valuri.

Lipeşte-ţi dinţii de dinţii mei într-un sărut sălbatec.

Pielea ta în culori de rugină şi miere întinde-o pe limba-mi viorie.

Pictează-mi în palmă cu gura arsă un cer al dorinţei şi al nefericirii

Să-ţi pot speria jarul din pulpele ascunse în înflorata rochie.

Cu tâmplele năduşite de alge şi muşchi

Îţi voi trezi păsările acoperite de cenuşă – gemetele

Le voi izbi de ferestrele rănilor noastre

Şi vom picura sânge proaspăt în întunericul neistovit.

Nu vom închide ochii până nu vom vedea

Învierea licuricilor disecaţi cu lame de bărbierit

Şi-mi vei întinde trupul tău încins

Şi sexul reavăn plin de flori de portocal scuturate.

Laura. Aromată rodie. Comoară a bandiţilor.

Cât de chinuitor e să te doresc aşa cum te doresc!

Sânii sug brizele mării şi cântecele vesele ale piraţilor

Ce hălăduiesc fantomatic pe valuri.

Cântecul XIV

O haină părăsită îmi apasă atât de greu pe umerii cuvintelor,

Sunt eu. Prăbuşit peste lume, înfulecând exaltat pământ umed.

O presimţire îmi trece prin ureche ca un imens ţânţar violet.

Bule de goluri pure se izbesc de lucruri şi le ţin treze,

Sunt ultimele cântece. Cele care ne lipesc neliniştea de pleoape.

Chipurile ce vâsleau nepăsătoare pe străzi încep să sughită.

Ape fixate într-un punct respirând cu toate viorile fără corzi

Sunt cuvintele. Locurile unde ne doare lumea întreagă.

Nici un alt iad nu ne împiedică să putrezim printre banalităţi.

O haină părăsită îmi apasă atât de greu pe umerii cuvintelor,

Sunt eu. Prăbuşit peste lume, îmfulecând exaltat pământ umed.

O presimţire îmi trece prin ureche ca un imens ţânţar violet.

Cântecul XV

Dacă te-aş vedea goală,

Cu siguranţă mi-aş aminti

Unde să-mi caut chipul rătăcit,

Sub ce lespede îmi doarme sărutul

Dacă te-aş vedea supusă în plăcere,

Sângele va suna iar prin iatacuri

Şi mâinile îmi vor creşte să te apuc

De mânerele trandafirii ale sufletului tău.

Dacă mi-ai mângâia începutul,

Aş evada din suburbiile gândului

Şi-am să te iert că eşti muritoare

Şi că o să te spulberi printre riduri.

Dacă îmi vei ierta îngâmfarea

De a mă dilata printre cuvinte,

Le voi jefui ca un tâlhar

Şi-ţi voi ridica un palat din mine.

Dacă nimic din toate astea nu vei reuşi,

Urcă în coarnele patului meu

Să ne cicatrizăm împreună,

La flacăra moale a unei singure nopţi.

Poeme de Daniel Sur din ciclul  ”Ultimele cântece ale clovnului”