|
Psalm
Cu toate că nu există
moarte, eu beam bere la o terasă - pe-un trotuar în înmuiere. Brusc, Dumnezeu: "Uită-te-n jur, ce vezi?" Lume multă, printre chelneri amărui - "Doamne, văd oameni."
"Destulă durere, toți vor muri,... să nu te bazezi pe ei! Mai uită-te: - ce vezi?"
"Văd lucruri, Doamne - care duioase se reduc la spații absolute, la cuburi și sfere..." "Toate lucrurile se vor prăbuși; să nu te bazezi pe ele!"
Eu stam și beam bere la terasă, în vremea căldurilor: "- Și pe ce să mă bazez?!" am întrebat nuanța verde ca o fiere; n-a mai clipit,
n-a spus nimic. Intraserăm, lângă Obor, printre mașini parcate aiurea, pe trotuar -
într-o gigantică tăcere.
Setea
Întuneric. Nu înțelegeam ce
fapte de lemn vor naște păsările migratoare. Eram în vii,
ascunși necuprinsului; ghemuiți. O cădere adâncită venea dinspre salcâmi;
chiar în clipa aceea casa țâșni
îngălbenită de șanțul din față. Țipăt prelung
al neputinței de a scormoni drumul până la râu.
Târg
Cenușiu. Pe strada baroc, printr-un veac tomnatic te umpli de suflet
iubire și pace. O zi nesfârșită e-n toate un fum, ceru-i căzut și pământul aproape.
Nimic nu țâșnește. Spre templu castani răbdători te acoperă mut. Te-ntorci te întoarce-n tăcere la sine, prin curți
îndărătnicul lut.
Țărm
De ce nu?!
Înclinarea capului meu, tu și eu - și căldura
ca o coamă de leu.
Pomul înstelat
Viezure despicat; nord - deal. Otravă pe care
a răsărit, galbenă, greșeala. Cu doar câteva stele mai jos,
casa. Zarzării lumii și eu.
Cavalerul trac
Trandafirul roșu. Bărbat înghițindu-și calul. De sângele
tot. Și de carne -
Ce rost are poezia în lumea
îngerilor?
Pe acest loc orice piatră
se face iubire. Eu nu!
Eu ce substanță să-i cer lui Dumnezeu?
Decât zidurile, frate? Tu ești bine? Eu sunt bolnav, în parte
de lucrul galben, care vine. Bune ziduri dimineața! Uluitor;
pe cine să omor? Pe cine?
Exercițiu al ființei
nobile, pământ gras - puternic: ca iubirea.
Nemuritori
Încordare
Rapiditatea alergării - ca și cum o substanță a privirii
metalizată. Dobre mutându-se într-un loc
etajat - surpriză. Atingerea dureroasă a gândului duios. Peste
pielea încreierată. Rapiditatea cunoașterii. Cel ce țâșnește. Porniseră la vale timpurile istoriei. Nu - Acasă. Până se formează
Dobre mutându-se într-un stejar! Pe-o stradă, undeva, mai jos:
necunoscută și neîntâmplată.
Lumea cenușie, ca o piele pe care o îmbraci.
Privire singură agățată de un măr,
în deal.
Parousia
Dă-mi Doamne o nuanță de care să mă agăț!
Atâta iubire mută încât plesniseră cârceii viței
de vie. Ploua.
Întotdeauna. Vaginul cui?
Nu eu,
ci
piatra va
muri
Așa Instantaneu lucrurile au devenit atît de clare
precum
spaima, e bine!
Ger(unziu) Privind lucrurile, portocaliu, galben-albastru
jumătatea
mea privind
ca dintr-o școală cîmpul rece, văzînd toate lucrurile mult mai tîrziu,
nemaiștiind
care începe ori care se sfîrșește, apoi de la început! Foarte greu, lin revedere a lucrurilor, iubire
mortală
- strada
încercînd să învie
dintr-un castan! Jumătatea mea oarbă, eu
în
iarnă sub
balconul
spaniol.
Vedere înaintea alunecării; carnea văzută. Bine...
Cînd
voi pleca,
pasărea mea se va rări zburînd. Ca o ploaie undeva, peste cîmp...
Vârstă Cum s-au scurs anii, prietene ca o zidire intrată încet în pămînt.
Între ding
și dong cade o frunză înnebunitor de galbenă.
Este o curte în mijlocul podișului în care se coc merele galbene liniștit de tot.
Execuție căzînd securea au rămas
cîteva
firimituri -
hai sĂ
vedem prînzul; căci seara este grețoasă -
ochiul
sticlos nemuritor.
Etica
Adevărul
nu are tată și mamă în limba română.
Are
doar zîmbet.
Melancolia
fiind
aceeași - eu altul. Un pic mai bătrîn.
Ea se șterge de sudoarea morții cu mine.
Umbră,
ce
Un creier mâncându-și trupul pînă la albul perfect, care este
os. Un creier mâncându-și trupul pînă la albul perfect, care este
nemuritor. Un creier mâncându-și trupul pînă la albul perfect, care este
Abel... Un creier mâncându-și trupul Pînă la albul perfect, care este scris.
Poeme de Sorin Golea
|