|
Poeme de Florin Budescu
(Fragmente din mai multe volume-aflate-ntr-o continuă-n curs de apariție-n ultimii optsprezece ani. Sau șaisprezece. Sau poate că nu.)
eu nu șlefuiesc (ars poetica)
Eu nu șlefuiesc poemul până îl aduc la perfecțiune, ci până-l concentrez în starea de extaz. Cristalul poetic se aduce la perfecțiunea artistică a extazului, lucrurile naturale se aduc la perfecțiunea exactității. Perfecțiunea extazului este imperfectă, ca exactitate. Perfecțiunea exactității, însă, nu are inefabilul perfecțiunii extazului. Versul trebuie purificat de orice rest cât de mic de perfecțiune a exactității, pentru ca el să atingă inefabilul. Cazurile când cele două perfecțiuni se suprapun sunt dăruite artistului de la Dumnezeu. Bunăvoința Domnului nu trebuie căutată. Ea vine singură.
cincifărăunsfert în dimineaț-aceea la cincifărăunsfert cele două privighetori și-au în ceput ritualul zilnic băr bătușul cânta, pentru-a -și arăta iu birea sa eternă pentru fem ela sa am ascultat Die Bla ue Donau în mi diez minor armonic și a doua parte din Le băda lui Camille Saint-Saens și Pinii lui Ottorino apoi cocoșul de la balconul de la apartamentul 256 a început să cânte așa iar privighetorul a tăcut pudibond până când mocofanul a terminat cu o ra exactă apoi mi-a mai fredonat mie și iubitei s ale o arie din Rigolletto și Air dintr-o suită de Johann și încă multe teme pe care nici un com pozitor încă nu le pusese în partitură să le facă celebre după care vrăbiile au început și ele să prișcuie-n ritm de bossa-nova și privighetoarea mi-a dat în tâlnire pentru mâi ne dimineață la cincifărăunsfert
scurtă în fie care di mineață mă de fulam dă ruindu-ți o floare
schimbarea la față să zicem că nu s-a în tâmplat nimic afară de caii care fugeau pri n holul Primăriei ondulându-și șol durile ca să spargă a mintirile din min țile personalităților bus tate ici și colo unde părea mai ha-ha-ha estetic din ce pct. de vedere din pctul. lor de vedere de ce? cecsina. Eram u șor. o altă pas ăre care se ridica plângând din mater ie din cuibul ei agl utinând realitatea într-o cont inuă evanescență a e rosului în care, o, t u erai centrul pct-ul. cerc ul cel mic al existenței mele în urma centr ului pct-ului. Cercului lui Dumnezeu care binecu vânta cu măreția -I iubirea noastră
poem d`amor (când fără tine) Ancăi
când fără tine-s fără număr în afara Marelui Joc Cetății Oamenilor zidurilor
când fără tine-un câine dezgolindu-mi fesele sfâșiindu-mi pantalonii rupți nepăsător când merg sprijinindu-mă-n auriul toiagul de culoarea tichiei albe
când fără tine-s douăzeci și doi cu zero împărțit la infinit limită din cuvânt la puterea prezenței depășite devenind absență egal doi sori înainte vulturul mă devoră
și-ai să-mi spui și-ai să-mi spui că-s celălalt cel care nu se vede și-oricare-aș fi îmi vei spune că-s celălalt și niciodată nu-mi vei lumina drumul cu lumina ta și mă vei lăsa să băngăn bezmetic prin bulibășeala băloșită de burtoșii bățoși din bantustanul bulimiei mamei lor în durerea-mi psihică din care nu aud decât liniștea propriilor mele gânduri care se-autozdrăngăne ca și cum poezie și nu mai rămâne ca să fie toată porcăria decât să facă rimă din rimă să dea-n ritm
apoi să le scriu-mbrățișate-ncorvârligate-mperecheate-mpopoțonate-ncorsetate ca și cum aș fi-un clasicsauce nu Florin Budescu curv-avangardistă-perpetua mașinăria defect-a antipoeziei antipoezia textului, vieții, lumii esența absurdului-n ceva-mai-multe-cuvinte-decât-scrie-la-kritikie-că-trebuie absurdul existenței nudului meu pe care-l privesc uneori în oglindă cum stă viu râde de mine nenorocit citostatic ticăloșit arătându-mă cu degetul care-n oglindă-i-n partea cealaltă și când îmi smulg firele de păr păru-mi crește-n suflet râie cornoas-a sfârșitului de secol din care cresc mereu mai falnic ca-un stejar din păr-de-poet care se-autorimează întrebându-se de ce mai-există iubire (dacă nu-l-atinge)
dintr-o primăvară
ai ieșit, bă, din casă? Ia primăvara și cântă la ea despre leagănul câmpiei care ne zguduie din morți ideile noastre contorsionate despre frumusețea naturii
să facem drumul nostru cel tupilat printre stelele pitice care seamănă cu tufele de pătrunjel date cu briantină un altar
uită-te-n jur: nu-i așa? -s plopii gigantici! Cum i-a gătit ca de paradă nenea gras mirosind a drojdie!
cum i-a văruit el ca nu cumva furnicile miriade dintrînșii să le părăsească găunoșenia păroasă!
mi-aduc aminte ziuaaceea: neuitată stampă florentinii-ar lua-o la fugă
ne plimbam prin poiană picioarele-mbocăncite ștampilau clisa gălbuie ca niște ventuze pentru-alungat gripa Beijing de peste iarnă sau Washington
se scuturase liliacul. Zefirul doinea visător pe sub ceea ce mai rămăsese din salcia pe care muncitorii de la Administrația Parcurilor o tăiaseră cu Husqvarna lor behăitoare ca să protejeze mediul când rădăcinile-i spărseseră o conductă coclit-a regheabeului
ziua-și aprinsese, printre vârfurile blocurilor brăzdate de-antene, toate gunoaiele care debordau pe groapa Glina
ciocârlia luase sub tril cheia tăcerii / cheia de la europubele / cheia fa cu trei diezi fadosol completată cu o măsură șchioapă de cinci optimi sau în sfârșit trei doimi minus jumătate
ar fi putut să se numească alla breve cu adăugiri cu suplimente chiar cu puțin efort de conștiință de Penderecki
dar nu. Era vorba despre haitele de câini care luptau pe străzi pentru supremație în numele tristei confrerii universale a inteligențelor canine
poet
se trezește-n fiecare dimineață desenează pe cer egrete le face să fâlfâie le trage de sfori în fiecare dimineață când se trezește
se spală pe ochi privindu-se-n ochi castrându-și simțurile și privind cerul se spală ha pe ochi
se privește-n oglindă oglinda se sparge cioburile încep să plângă (zice) te oglindeam era așa frumos (zice oglinda, spune oglinda când omul se privește-n resturile sale oglinditoare)
se gândește că-i trist brusc culorile se-nchid-n sine fiecare Braque pe care și-l imaginează-și închide culorile-n sine totul se face-un cenușiu când el e trist
se bărbierește aruncându-și abject àripile imense sau mai bine zis ceea ce este-n piele din àripile sale imense prin intermediul bărbii-n chiuveta albă imaculată plină de mâl de barbă
și-atunci, deodată: pam! Poetul se-nchide-n sine construindu-și, ca-n fiecare dimineață, un bovarism de nepătruns care după cei cincizeci de ani de nebunie-l ajută să se-nchidă-n sine și să fie poet
acum ești sfetnicul meu de taină
acum ești sfetnicul meu de taină nu mă lași să mă-ntind pe spate odgonul de care mă trage Domnul nostru vrea să se ridice se zbate prima ninsoare-a căzut
Sfântul Hubert avea dreptate copacul nu mai este azi ramurile sale rămân uscate ultimul cerb a dispărut
ce grațios sămânța răului ridicându-se la cer Kether, Hoema, Bina, Hesed, Gebura, Tiferet, Netza, Hod, Yesod azi nuntesc pe muzica Marelui Mister sfidare lui Malkut
apropiindu-mă de geam. căutând molecula de dincolo de orice formă noțiune prin mahapralaya privesc nașterea spațiului. vibrație. comuniune. și totuși Universul mut
când a murit mama
Când a murit mama cerul era atât de albastru că s-a sinucis de frumusețe. Se făcuse foarte liniște mama-mi cânta același cânticel pentru nopțile cu dragonul lovind cu trompa copitele zidurile galbene I-am încălzit fruntea pune și tu mâna și uite și mâinile ei sunt acum calde a spus tata mâinile lui se lipiseră de pielea albă pentru care avea un zâmbet tata și m-a privit în prelungirea privirii sale preotul a turnat vin pe fruntea mâinile ei care-ncepuseră să se facă foarte frumoase așa de frumoase că Soarele s-a adunat tot să o lumineze. Albastrul Eurynomos rânjindu-și dinții răsfirându-și penele s-a zburătăcit-n neant și-n timp ce se-apropia de Marile Mistere frumoasă senină zâmbea mama
fenomen (haiku care nu este haiku pentru că are nouă versuri în loc de cinci)
experimental, s-a constatat că re partiția sarcinii pe spirele file tului nu este uniformă. repartiția este incomodă, de a ceea este necesară uniformizarea
prinzătorul de șoareci din Hameln
când oamenii trezindu-se dimineața fiind noapte și noaptea noaptea negurilor întunecate și cerul unul negru din smoală făcut
când spaima bântuindu-ne sufletele când rătăcind căutând viitorul în cărțile de tarot găsind furiile cu chip de câine și trup de șarpe
când liniștea fiind obositoare atunci sunetele fiind obosite lovindu-se de copacii despicându-și cu dinții frunzele
când frunzele făcând dinți ele mușcându-și rădăcinile din acestea-ncepând să curgă sânge iar din venele deschise-ale pământului șobolanii ieșind din Gaia rănită de mestecenii uscații
când brazii râzând munților care zămislind treisprezece dragoni cu buze de fier îngeri cu sex de smoală caii fugind aducând cu ei pretutindeni Antihiperboreea
când toate-acestea la un sunet plecându-se-n fața flautistului când acesta fluierându-și melopeea-n Hameln venind Arcadia Feliciaens
când dănțuind pe străzile strălucitoare de sunetele miliardelor de flautiști care-ncântând pământul cu sunetele lor calofile
când disperarea peste planetă pentru că-n acele zile copiii căutând sunetele vrăjite-n pământ
scrie mereu... (ars poetica) scrie mereu ca-n ultima zi din viața ta respiră de două ori mai încet decât numărul de cuvinte pe care-l scrii pe secundă ia fiecare secundă. fă-o cuvinte. sfințește-le dacă poți. cu dumnezeirea poeziei fă-ți fiecare mișcare a pleoapelor un vers transfigurează-ți fiecare respirație-ntr-o metaforă pune-ți fiecare fir de păr aflat în bătaia vântului în slujba poeziei taie-ți degetele. transformă-le-n hiperbole pentru ca hârtia de sub ele să capete valoare amintește-ți fiecare lucru care ți s-a petrecut-n această lume pentru că bine meșteșugit în cuvinte poate fi un aliat al lui Seth transfigurează-ți fiecare celul-a trupului-n poem.
|