Scurtă iniţiere în managementul durerii

  

de Şerban Georgescu

 

Omul, atunci când începe să vorbească, îşi părăseşte adâncurile. Gura pe care o deschide este de fapt prima respiraţie a scufundătorului întors la suprafaţă, aprope sufocat.

(E ca atunci frumoaso, când, scufundându-mă în valuri ca să-ţi aduc dovada profunzimii, la întoarcere nisipul mi se scurgea printre degete, oricât de tare aş fi strâns pumnul).

Revenirea la suprafaţă se face, apoi, în etape, din cauza diferenţelor de presiune - este tăcerea dinaintea vorbirii celui care a gândit.

Nebunii, uneori, vorbesc direct din adâncuri - de aceea primim în auz vocea lor ca pe o bolboroseală.

Nimeni nu poate rămâne scufundat la nesfârşit, dar, după anumite exerciţii, ca specie, la un moment dat - în sfârşit - am putea căpăta branhiile cunoaşterii de sine.

 

 

Eviţi scufundarea de frica peştilor, a meduzelor şi a celorlalte caracatiţe - dar dacă eşti piatră, nici un peşte nu te va înghiţi şi te vei duce direct la fund, cu demnitate.

 

 

Înotul este singurul zbor concret care ne este îngăduit.

 

 

Aerul pe care îl respirăm este începutul cerului. În acest sens cu toţii suntem cu capul nu în nori ci în cer.

 

 

Când suntem îndrăgostiţi, fraţii noştri mai mari sunt îngerii şi fraţii noştri mai mici sunt oamenii. Dar oricât i-am iubi şi pe unii şi pe alţii noi nu mai suntem nici una nici alta!

 

 

Aerul - suficient pentru zbor - nu totdeauna suficient pentru respirat.

 

 

(Fiecare respiraţie îmi este o sfidare).

 

 

Trăiesc când pentru supravieţuire, când pentru zborul abstract deasupra mării fără insule.  (“Între ape, numai ea era pământ....”)

 

 

Din zecile de mii de miliarde de stele şi poate cu mult mai multe, pe nici una n-ai putut să fii. Te afli prietene pe un corp ceresc ce gravitează în jurul unei stele mediocre. Baţi cu pasul tău o schijă a exploziei iniţiale.

 

 

Starea de singurătate, deşi uneori ne apare ca o fereastră spre sublim, rămâne accesibilă. Efortul este pentru nesingurătate. Lupta, alergarea. Şi apoi din nou odihna la o fereastră.

 

 

Realul, concretul este suportabil, admisibil în măsura în care poate fi sursă pentru sentiment şi inspiraţie. Totuşi, ce tristeţe, nu numai să-ţi aminteşti, dar chiar să trăieşti starea, ideea de îndrăgostit - fără să fii îndrăgostit!

Dragostea şi ideea de dragoste sunt polii unei distanţe de nedescris.

 

 

Nu sunt oare ambulanţele, cu sirenele lor asurzitoare, ultime bastioane ale respectului marilor oraşe pentru suferinţă?

 

 

Ideea că natalitatea unui popor scade odată cu creşterea gradului său de civilizaţie mi se pare reconfortantă. După atâta viermuială întoarcerea la unu ar fi cel mai elegant deznodământ al aventurii umane.

 

 

Nu cred că sufletul ne e folositor in viaţă.

În această viaţă.

Faptul că îl avem nu poate fi decât un indiciu.

 

 

dumnezeu este substantiv comun. El este în fiecare dintre noi. El încearcă zadarnic să se adune de pe drumuri, din particulele în care s-a risipit, în care continuă să se risipească. Iată sensul călătoriei!

 

 

Îndrăgostiţi, ne epuizăm energiile în căutarea, înţelegerea, pipăirea sufletelor.   Absurd! 

Sufletul nu poate fi nici posedat nici dăruit.

Sufletul nu are un caracter static.

El nici măcar nu are dimensiuni sau densitate - când cuprinde, ca o ceaţă, întregul univers, când abea îl mai găsim, ca pe o pioneză, prin coclaurile inimii. Starea lui de bază este dinamică, nu în sensul de modificare-transformare ci de alergare, torsiune, contra-torsiune, întindere, comprimare, încordare-relaxare, încălzire-răcire, zbor-prăbuşire, rănire-alinare. Desigur că fenomenele dinamice pot fi studiate şi înţelese dar sufletul, din cauză că dinamismul lui nu este fizic ci metafizic, nu suportă legi descriptibile, asimilabile ci numai intuite, presimţite.

 

 

Descoperire - descopilărire:

Femeia însămânţată înţepeneşte treptat, odata cu creşterea rădăcinilor micuţei plante. Un fel de măsură de protecţie a mediului: împiedicarea alunecărilor de teren.

 

 

Pentru că viaţa e doar o călătorie, orice încercare de a o opri în loc în speranţa că astfel am înţelege ceva în plus, e inutilă. Meditez mergând. Dacă m-aş opri măcar o clipă, aş înnebuni pe loc.

 

 

În Bucureşti există o staţie de metrou numită “Staţia Păcii”. Mă întreb dacă nu cumva pacea este mai mult o mişcare decât o stare şi dacă adevărata ei locuinţă nu este sub pământ.

 

 

Poetul este o fiinţă oblică - niciodată încovoiat, niciodată orizontal.

 

 

Orice ţipăt este cu adevărat semnul unei neputinţe!

 

 

Iată, eu strig din toţi rărunchii, dar strigătul meu nu acoperă nici foşnetul paginii pe care tocmai o întorci.

 

 

Ce greşeală: să proiectezi un cap cu ochii îndreptaţi doar spre ceilalţi!

 

 

“Eu cred” se rosteşte acum ca o tristă aproximaţie.

 

 

Ai privit vreodată ochiul deschis al unei vite ucise? Eu şi cu cerul ne oglindim într-însul, ca într-o poză de familie.

 

 

Zbor cu avionul: cine a mai văzut un condor zburând cu tot cu colivie?

 

 

Spunem despre cineva că este un “mare” om - această persistentă confuzie între calitate şi cantitate.

 

 

Un îndrăgostit povestindu-se este la fel de credibil ca cel întors pe pământ după ce a fost răpit de extratereştri. Toţi vor spune auzindu-l : “Ce frumos!”. Atât.

 

 

Ai putea tu, iubito, să mă readuci pe lume?